Viaţa cotidiană în Principatele Române în timpul domniilor fanariote

Viaţa cotidiană a membrilor societăţii româneşti din cele două Principate a cunoscut încă de la începutul secolului al XVIII-lea modificări spectaculoase, în special la nivelul reprezentanţilor clasei politice conducătoare (domnul şi boierii), care au căutat să imite practicile ţarigrădene în domeniul îmbrăcămintei, al hranei şi al distracţiilor. În schimb, în rândul orăşenilor şi mai ales al ţăranilor se constată menţinerea obiceiurilor tradiţionale.

Cum era şi firesc, membrii familiei domnitoare din cele două Principate au optat, din motive de oportunitate, pentru moda ţarigrădeană, mai ales că mulţi dintre domnii fanarioţi trăiseră la Istanbul înainte de ocuparea tronului. Acest fapt se reflectă şi în portretele lor, în calitate de ctitori, din tablourile votive ale unor lăcaşuri de cult, alteori în gravuri din acea vreme, cum este portretul lui Alexandru Ioan Mavrocordat din scaunul Moldovei (1785-1786). De obicei, domnul ţării era prezentat în costum de ceremonie, având pe cap o căciulă de blană cu muche înaltă deasupra, iar corpul înveşmântat într-un caftan lung până la pământ, fără mâneci, cu ceaprazuri late de aur, îmblănit cu hermină şi agrafat la gât. La rândul ei, doamna ţării era înfăţişată în rochie de brocard acoperită parţial de o mantie cu revere îmblănite, iar pe cap de asemenea o căciuliţă din blană, aşa cum apare pe peretele bisericii Frumoasa de lângă Iaşi doamna Zoe Ghica, soţia lui Grigore al II-lea Ghica.

Despre vestimentaţia boierimii, numeroşi călători străini atestă în însemnările lor faptul că aceasta se asemăna cu cea turcească, bărbaţii purtând pe cap un calpac sau un işlic şi pe corp un anteriu larg până la glezne, cu mâneci lungi, încheiat cu copci în loc de nasturi şi îmbrăcat peste cămaşa de borangic. În ceea ce priveşte încălţămintea, aveau ciorapi şi papuci ţuguiaţi, căptuşiţi cu piele, pe vreme rea papucii fiind înlocuiţi cu pantofi din marochin. Jupânesele boierilor erau îmbrăcate cu şalvari fini cu ilic sau pieptar, peste care se acopereau cu un anteriu lung, înlocuit iarna cu giubea (haină largă din postav), iar în picioare cu papuci sau conduri.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe măsură ce dominaţia otomană în cele două Principate a început să intre în declin, ca urmare a înfrângerilor suferite de turci din partea oştilor austriece şi ruseşti şi a ocupaţiei militare străine, pătura superioară a societăţii româneşti, venită în contact direct şi indirect cu practicile civilizaţiei europene, în mai toate domeniile de activitate, a abandonat treptat moda ţarigrădeană în vestimentaţie, preferând-o pe cea din ţările cele mai avansate de pe continentul nostru. Fenomenul este atestat de unele mărturii contemporane, ce sesizează atitudinea unor boieroaice mai tinere, care se îmbrăcau după moda venită de la Paris şi Viena. Ea a pătruns în această vreme şi în iatacul doamnei ţării; la începutul secolului al XIX-lea, de exemplu, Safta, soţia lui Constantin Vodă Ipsilanti, purta rochii de modă europeană, după mărturia călătoarei franceze Christine Reinhard. În schimb, boieroaicele mai în vârstă preferau costumul naţional în locul modei ţarigrădene. În ceea ce-i priveşte pe domnii ţării şi pe boierii de rang diferit, aceştia continuau să apară în veşminte orientale, chiar şi la începutul secolului al XIX-lea. Dar în educaţia boierimii se constată o puternică influenţă europeană – apuseană -, cei mai mulţi vorbind perfect franţuzeşte şi italieneşte şi folosind adeseori chiar expresii alese.

În privinţa îmbrăcăminţii locuitorilor din mediul urban, aceasta era întrucâtva deosebită de a boierilor, mai simplă şi mai putin costisitoare, purtată de diferite categorii, şi anume: negustori, meşteşugari, cărturari, clerici, dascăli, grămătici etc. Uneori însă cei mai înstăriţi dintre negustori, cu legături puternice în ţările europene – apusene – căutau să imite într-o anumită privinţă boierimea de rang inferior, aşa cum se reflectă în portretele unora dintre ei aflate în tablourile votive ale ctitoriilor lor. Aşa, de pildă, Staico neguţătorul şi Apostol bacal, ctitori la biserica Bradu din Bucureşti, sunt îmbrăcaţi cu giubele îmblănite şi cu capul acoperit de işlice. Tot astfel este reprezentat Constantin cojocarul, ctitor la biserica “Sf. Constantin” din acelaşi oraş, şi Ionaşcu cupeţul la biserica din Slatina, care-i poartă numele, ca şi Petrache zugravul, purtând pe cap un işlic în colţuri, iar corpul înveşmântat cu o giubea împodobită cu blană.

În ceea ce priveşte îmbrăcămintea ţăranilor, aceştia şi-au păstrat portul tradiţional, având pe cap căciulă din blană de miel, mai ales iarna, iar pe corp cămaşa ce atârna peste iţari, prinşi cu o cingătoare, peste care era acoperit cu un cojoc de blană de oaie, mai ales pe vreme rea; în picioare aceştia purtau de obicei opinci din piele netăbăcită. Un călător străin de la începutul secolului al XIX-lea, Langeron, afirmă că opincile sătenilor români semănau cu cele ale ţăranilor din Spania. Apoi, referindu-se la vestimentaţia ţărăncilor, constată că ele aveau o fustă scurtă, cămaşă şi tunică lungă, capul fiindu-le acoperit cu un voal alb, dar numai acelea măritate. O observaţie subliniată de contemporanii vremii constă în faptul că vestimentatia, ca şi încălţămintea ţăranilor era confecţionată de aceştia în cadrul gospodăriei lor.

În timpul regimului fanariot, alimentaţia locuitorilor din Principate a fost în general asemănătoare cu cea din perioada anterioară din punctul de vedere al abundenţei la nivelul Curţii domneşti şi al caselor boiereşti. Călătorul străin Anton Maria del Chiaro arăta în monografia sa că la Curtea domnească din vremea lui Constantin Brâncoveanu masa era foarte îmbelşugată şi se desfăşura în mod riguros, urmând un anumit protocol, mai ales la servirea bucatelor; de exemplu, înainte de ospăţ şi după, toti comesenii se spălau pe mâini într-un lighean de aramă, apoi aceştia serveau o băutură tare, vutca, iar la sfârşitul ospăţului se sorbea cafeaua şi urma fumatul din narghilea. Acelaşi observator străin mai afirmă că la sărbătoarea Sfintelor Paşti, domnul ţării dădea un banchet în “sala cea mare”, la care participa personal şi un altul era oferit de doamna ţării în apartamentul ei jupâneselor boierilor, în care evolua o orchestră compusă din tobe şi ţambale. La aceste mese se serveau nu numai mâncăruri alese, ci şi băuturi dintre cele mai fine. Banchete similare erau organizare şi la Curtea domnească din Iaşi pe timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, consemnate, cu multe amănunte, de numitul domn în lucrarea sa Descrierea Moldovei. Aici, comesenii obişnuiau să închine pahare de vin înalţilor monarhi ai vremii cu care domnul ţării se afla în bune relaţii, în frunte cu sultanul.

În prima jumătate a veacului al XVIII-lea, potrivit modei ţarigrădene în organizarea ospeţelor, la Curtea domnească şi în casele boiereşti se ardeau mirodenii înainte de servirea bucatelor şi erau introduse printre felurile de mâncare tradionale şi cele specific orientale (pilaful). În lipsa cuţitelor şi furculiţelor, comesenii foloseau lingura pentru ciorbe şi mâncăruri cu sos şi degetele pentru consumul fripturilor tăiate în prealabil în felii. Desertul era alcătuit din dulceţuri, halva şi cafea. În timpul mesei evoluau şi dansatori, care executau dansuri orientale; de obicei la banchetele oferite unor oaspeţi străini erau invitaţi şi unii dintre marii dregători ai ţării.

Şi alimentaţia întâlnită în modul de viaţă al boierimii era îmbelşugată. Anton Maria del Chiaro descrie cum se desfăşura un banchet în “salonul” casei bucureştene al unui mare dregător, după un protocol similar cu cel de la Curtea domnească, dar de proporţii mai modeste (spălatul pe mâini înainte şi după ospăţ, servitul băuturii înaintea bucatelor, aducerea deodată a tuturor felurilor de mâncare). El adaugă şi faptul că la astfel de ospeţe se servea şi mămăligă, dar cu unt şi brânză. Diferiţi călători străini de la începutul secolului al XIX-lea sesizează însă şi unele noutăţi în cadrul ospeţelor din marile case boiereşti, de exemplu folosirea de săpunuri parfumate pentru spălatul mâinilor, servirea la masă a bucatelor pentru toate gusturile, distrarea oaspeţilor cu muzică executată la pian sau clavecin şi la harpă, introducerea dansului, la care participau după ospăţ comesenii.

În ceea ce priveşte alimentaţia locuitorilor din mediul urban, ea era mult mai modestă faţă de cea întâlnită în casele boiereşti. În acest climat se constată tot mai mult influenţa orientală atât în privinţa felurilor de mâncare, cât şi a pregătirii lor, obicei care se va păstra şi în epoca m0dernă. În general în gospodăriile acestora se serveau la masă ciorbe de legume şi din carne de pasăre, de bovine şi ovine, apoi fripturi din carne de oaie, pastramă de capră, tocană din legume şi cu carne (iahnie, lb. turcă), tocăni cu sos, dar şi sarmale (sarmak = a înveli, lb. turcă), pilaful şi plăcintele cu brânză şi carne, iar ca băuturi rachiul şi vinul. Nu lipseau nici dulciurile, ca halvaua, salepul, limonada (limoni = lămâie, în neogreacă şi în turcă).

Cum era şi de aşteptat, alimentaţia din mediul rural era foarte precară. Călătorul suedez von Weismantel relata, la începutul secolului al XVIII-lea, că cei mai mulţi ţărani din cele două Principate nu consumau pâine din cauza sărăciei, ci o plăcintă coaptă în spuză, făcută din făină de mei. Tot din făină de mei se mai făcea şi o fiertură, pe care o mâncau cu lapte şi cu brânză. În privinţa băuturii, ei consumau braga, ca şi tătarii, vinul fiind prea scump. Relativ la alimentele specifice, din gospodăria ţărănească, la călătorii străini sunt amintite supa de varză, ceapa, usturoiul, pentru că mai rar dispuneau de carne, peşte şi vânat. În loc de pâine, mulţi se hrăneau cu mămăligă din făină de porumb şi un aluat din făină de mei – pe care o obţineau în gospodăria lor la râşniţa manuală.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se constată că orăşenii şi târgoveţii adoptaseră în alimentaţie feluri de mâncare de modă ţarigrădeană, consumând tot mai multă carne de ovine la prepararea acestora, de exemplu ciulamaua (fiertură din făină, lapte şi unt, la care se adăuga şi carne de pasăre),ghiveciul (mâncare din legume cu carne), iahnia (mâncare de zarzavat cu carne de oaie sau cu peşte),pilaful (fiertură de orez cu unt şi carne de ovine), iaurtul (lapte prins şi acrit cu frunze de stejar),caşcavalul (brânza de oaie întărită într-o formă rotundă), iar ca dulciuri magiunul (o fiertură din poame – prune, struguri şi dovleac), halvaua (prăjitură din făină rumenită amestecată cu miere şi tahân).

sursa: Academia Română, Istoria Românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p.134-136

http://istoriiregasite.wordpress.com/