”Nenorocitul domn se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură; dinții îi scrâșneau și ochii săi sângerați se holbaseră; o sudoare înghețată, tristă a morții prevestitoare, ieșea ca niște nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumătate ceas, în sfârșit, își dete duhul în mânile călăilor săi. Acest fel fu sfîrșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede și astăzi portretul lui și a familiei sale.” Așa se încheie nuvela lui Costache Negruzzi despre celebrul domnitor. Care a fost însă istoria acestei domnii zbuciumate?
După uciderea lui Ștefan Rareș, au reînceput luptele pentru tron. Câștigător a fost un anume Joldea, care domnit însă doar câteva zile. Acesta a fost surprins nepregătit de război la Șipote, pe Jijia, în septembrie 1552 de oastea adversarilor întorși cu ajutor polonez în timp ce se îndrepta spre Suceava pentru a se căsători cu Ruxandra și a-și legitima astfel tronul. În loc de cununie s-a văzut însemnat la nas și călugărit cu sila. Boierii l-au proclamat domn la Hârlău, sub numele de Alexandru-vodă, pe pretendentul venit din Polonia, căruia i s-a găsit de îndată și justificarea dinastică, fiind un fiu nelegitim al lui Bogdan cel Orb, iar mai târziu s-a și căsătorit cu Ruxandra. La scurt timp a fost obținută și confirmarea de la sultan după ce noul domnitor a promis un tribut mai mare. Înainte de a pătrunde în Moldova, la Bakuta, pe Nistru, Alexandru-vodă, pe atunci doar pretendent, împreună cu colaboratorii săi, depusese jurământ de credință coroanei polone.
Primele măsuri interne ale noului domn -numit mai târziu Alexandru Lăpușneanu pentru că era fiul unei Anastasia din Lăpușna, orășel basarabean unde în 1557 un călător polon îl menționa vameș pe fratele domnitorulu-, lăsau să se întrevadă o domnie lipsită de autoritate și aflată la discreția totală a celor care-l susținuseră. Au fost eliberați boierii închiși de Petru Rareș și fii săi, au fost rechemați în țară toți cei care fugiseră peste hotare, și au primit înapoi moșiile și funcțiile. Înțelegerea dintre domnie și nobilime nu a durat mult. Lăpușneanu a luat măsuri împotriva puterilor boierilor și mănăstirilor. Adversarii lui Lăpușnesnau s-au refugiat în Imperiul Otoman unde prin lingușeli cu privire la mărirea tributului și chiar la cedări teritoriale doreau înscăunarea fiului cel mic al lui Petru Rareș, Constantin. La complot a participat și doamna Elena, văduva lui Petru Rareș, aceasta murind sugrumată din ordinul lui Lăpușneanu, ”iar pe fiica ei, aceea care fusese după Joldea, și-a luat-o de soție”, după cum ne informează Cronica moldo-polonă. Acest conflict s-a încheiat în favoarea domnitorului, iar doi complotiști, boierul Negrilă și mitropolitul, au fost întemnițați. Pe 30 martie 1554, aflăm că fiul cel mic al Petru Rareș era mort, fapt de care Lăpușneanu probabil că n-a fost străin. Domnul moldovean trimite la Poartă un tribut consistent astfel încât tronul era securizat. Ba mai mult, Mircea Ciobanul, domnul Țării Românești, căsătorit cu Chiajna, cealaltă fiică a lui Petru Rareș, este mazilit.
Între 1555 și 1558, Lăpușneanu nu s-a mai consultat cu sfatul domnesc decât după ce l-a schimbat fundamental. Doar trei-patru nume erau mai importante, ceilați fiind boiernași ce sprijineau domnia. În 1560 au loc mișcări împotriva domnitorului, unele fiind legate de polonezi iar altele de habsburgi. Un anume Lupu paharnic și-a pierdut capul și averile fiindcă ”s-a ridcat asupra capului domniei mele cu alți vicleni”. Spre habsburgi au plecat solii laice și bisericești care cereau înscăunarea pretendentului Despot. În aceeași vreme, se mai vorbea de proiectul de incursiune a unui cneaz rutean, Dimitrie, cu planuri de răsturnare a lui Lăpușneanu și de eliberare de sub turci. Aceste mișcări, urmărind aducerea la tron a unor pretendenți fără legătură cu fosta familie domnească, arată că era vorba și de manifestări ale unei crize dinastice. Chiar înscăunarea lui Lăpușneanu constituise un îndemn în acest sens, in ciuda faptului ca s-a căsătorit apoi cu Ruxandra Rareș.
În politica externă se pot distinge două etape. Una, la începutul domniei, când a încercat realizarea unei coaliții anti-otomane iar cea de-a doua a fost de acceptare a aservirii existente.
După ocuparea tronului, Lăpușneanu s-a adresat generalului imperial Castaldo, declarându-se gata a lupta împotriva turcilor, dacă va avea sprijinul militar și îi vor fi retrocedate Ciceiul și Cetatea de Baltă, ca loc de refugiu în Transilvania. Răspunsul a fost unul evaziv astfel încât s-a reorientat spre turci. Începând cu 1553 Lăpușneanu a dus politica suzeranilor săi otomani și polonezi, forțat fiind de refuzul habsburgic. Astfel, după ce depusese jurământ în fața regelui polonez în septembrie 1552, îl reînoiește în 1553. Polonia începe să manifeste o tendiță de instaurare a unei suzeranități colective cu Imperiul Otoman asupra Moldovei, țară ”pe care strămoșii săi nu reușiseră niciodată s-o înfrângă cu armele”, după cum spunea un contemporan. Acest succes al diplomației poloneze – izvorul vorbind chiar de o unire a Moldovei cu coroana Poloniei- a trezit temeri cu privire la reacția otomană. Leșii trimit la Poartă o solie prin care îl asigurau pe sultan că nu au intenții potrivnice Semilunei. Lăpușneanu se vede nevoit să acționeze în conformitate cu suzeranii săi- în 1553 dă ajutor polonzilor împotriva tătarilor, deși colaborase cu un detașament turco-tătar la readucerea în Valahia a lui Mircea Ciobanul (11 mai 1553), scos din domnie de Radu Ilie, care venise cu ajutor habsburgic.
Din ordinul sultanului și cu îndemnul polonez, oștile Moldovei și ale Țării Românești trec în 1556 în Transilvania împotriva imperialilor, reușind să-l înscăuneze pe fostul principe, Ioan Zapolya. Cerându-și înapoi cele două posesiuni din Ardeal, Lăpușneanu le ia înapoi abia în 1558, după multe amânări și în urma unui ordin dat expres de sultan Isabellei, mama principelui. Se pare că spre sfârșitul primei domnii, datorită sporirii obligațiilor față de Poartă , Lăpușneanu s-a apropiat iar de austrieci, dar de data aceasta ei aveau un candidat propiu, anume pe Ioan Iacob Heraclid. Pe 18 noiembrie 1561 are loc lupta de la Verbia (pe Jijia, lângă Dorohoi), iar Lăpușneanu, trădat de boieri, dar și datorită faptului că ostașii săi, ”din cauza multelor descărcări de flinte cu care nu erau obișnuiți, neputându-l îndura, s-au pus pe fugă”, a fost înfânt și silit să-și caute refugiu la turci. Armele de foc ale mercenarilor lui Hercalid, cunoscut mai degrabă sub numele de Despot-Vodă, și-au spus cuvântul.
Noul domnitor nu a avut însă parte de o stăpânire lungă și liniștită. În a doua parte a lui 1563 este asediat în Suceava de Ștefan Tomșa. Trădat de mercenari, cade în mâinile lui Tomșa care îi taie capul. Boierii cer Porții să îl accepte domn pe învingător. Stupoare! La cârma statului este numit Lăpușneanu. Acesta mituise cu 200.000 de galbeni autoritățile otomane. Alături de detașamente muntene, turcești și tătare vine să își ia tronul. Tomșa, având alături steagurile boierești, dar și oaste țărănească, învinge inițial. Apoi însă țăranii îl părăsesc, este înfrânt și fuge în Polonia alături de unii boieri. La începutul lunii mai 1564, din ordinul regelui polonez, conform cererii sultanului și a lui Lăpușneanu, pribegii sunt decapitați (inclusiv celebrii Moțoc și Spancioc).
A doua domnie a lui Lăpușneanu a rămas în mintea contemporanilor prin cumplita prădăciune ce i-a precedat înscăunaea, ”când tătarii au năvălit asupra Moldovei ca niște câini turbați și apucând multă pradă, oameni și vite, au ars țara”. Sultanul promisese domnia, printre altele, celui care va arde cetățile Moldovei. Lăpușneanu se conformează apoi mută capitala la Iași. Oricum, în vremea asediului lui Despot fortificația de la Suceava fusese avariată grav, semn că noile arme de foc erau prea eficiente pentru bătrânele ziduri ale lui Petru Mușat și Ștefan. Distrugerea cetăților moldovene din timpul lui Lăpușneanu, deși nu a fost așa mare precum ne spune istoriografia veche, a marcat un punct important în diminuarea rolului ceătăților defensive al cetăților. Și această domnie a lui Lăpușneanu a fost tulburată de pretendenți. Imperialii doreau să-și recâștige influența în Moldova. În Ungaria și Polonia erau mereu fel de fel de aspiranți la tron. Doar unul singur, Sava Mâzgă a pătruns în Moldova sub numele de Ștefan Vodă, dar e înfrânt în apropiere de cetatea Neamț în 1566 și este silit să se întorcă în Transilvania, la imperiali, unde a murit sărac în 1594.
Această ultimă domnie a fost marcată de continuarea activității de ctitorie a unor sfinte locașuri. Era foarte atașat ortodoxiei, fapt lăudat de cronicarii Eftimie și Azarie. Chiar un catolic, cardinalul Commendone, îl numea ”bărbat însemnat și preacinstitor al religiei creștine”, un apărător al crezului moldovenilor care și în acele grele momente a știut să păstreze ”cu multă credință ritul credinței creștine, așa cum l-au primit de la greci”. Să nu uităm că islamismul era în plină ofensivă, sultan fiind nimeni altul decât Soliman Magnificul, cel care dus Semiluna la maxima ei putere. Lăpușneanu a zidit din temelie mănăstirile Slatina și Pângărați. A dat danii multor locașuri din țara sa și celor din afara ei ( Upsenia a Frăției Ortodoxe din Liov, la muntele Athos unde și azi îi este vie amintirea dar și la Milesevo în Serbia).
Politica de întărire a puterii centrale i-a adus însă sfârșitul lui Lăpușneanu. Cumplitele masacre de boieri menite a pune capăt anarhiei a dus la coalizarea nobilimii, aceasta fiind probabil implicată in moartea domnitorului. Înainte de 5 martie 1568Alexandru- Voda cade bolnav de frisoane și temperatura ridicată. La acestea se mai adaugă și galaucomul, boală genetică de care suferise și tatăl și va suferi și fiul său. Pe 11 martie 1568 își dă duhul.
http://www.istorie-pe-scurt.ro/
