Se spune ca la agricultura si la fotbal se pricepe toata lumea… da!, este corect, dar, nu la fel de bine. Brazilienii se pricep foarte bine şi la una şi la alta – la ambele capitole sunt în vârful clasamentului mondial, scrie agrointel.ro.
România, se spune are un fotbal care seamană cu cel brazilian, dar se pare că şi o agricultură care seamănă cu cea braziliană… este observaţia Comisarului European pentru Agricultură, Dacian Cioloş.
„Brazilia este o ţară continent cu o problematica a agriculturii pe care, păstrând proporţiile, o regăsim şi în România, în sensul că există exploataţii agricole de dimensiuni mari, orientate spre performanţă, export.
Brazilia este unul din marii exportatori de produse agricole, agro-alimentare din lume. Dar Brazilia are şi zeci de milioane de mici producători de subzistenţă. Şi Brazilia a ştiut, în aceşti ultimi ani de dezvoltare economică, să devină un principal actor pe piaţa internaţională agro-alimentară, prin capacitatea de export, prin dezvoltarea şi modernizarea agriculturii şi, în acelaşi timp, a ştiut să se preocupe şi de problema celor săraci, care produc pentru a se hrăni pe ei, familiile lor şi pe cei din jurul lor”
Este o afirmaţie incitantă, care provoacă “micile celule cenuşii”.
Cum arată agricultura braziliană? Şi cât de mult se poate susţine paralela cu România propusă de Comisarul European?
Patru cincimi (80%) din fermele comerciale înregistrate în Brazilia sunt asociaţii familiale deţinând terenuri sub 50 de hectare, peste trei sferturi din acestea supravieţuind (plata utilităţilor şi asigurarea unor câştiguri per membru comparabile cu slariul minim pe economie) prin veniturile complementare rezultate din activităţi non-agricole. În acest contingent regăsim şi ferme care au venituri de sub 100 USD/an din agricultură (este cazul a 46% dintre fermele din Sudul ţării).
Caracterul de agricultură de subzistenţă practicat în cadrul acestor ferme este recunoscut şi acceptat oficial la nivelul politicii de stat prin aplicarea unui regim fiscal de tip “social”. Există şi afaceri de familie care fac agricultură profitabilă, dar acestea au peste 50 de hectare. Profitabile sau de subzistenţă aceste ferme de familie fac însă agricultură pe 12% din terenul agricol al ţării şi nu nicio legătură cu marile culturi representative pentru Brazilia.
- Pe primul loc la producţia de zahăr şi cafea
Culturile representative pentru Brazilia – capitol la care ţara este în topul mondial al producătorilor – zahăr (din trestie de zahăr, 38 de milioane tone, #1 mondial), cafea (3 milioane tone #1 mondial), soia (88 de milioane tone #2 mondial), porumb (70 milioane tone metrice, #3 mondial) – şi care fac din agricultură un contribuabil important la PIB-ul naţional sunt realizate de 1% dintre fermele comerciale ale ţării, ferme ce deţin în patrimoniu 51% din terenul agricol al ţării – ele sunt nişte giganţi.
Această fractură care există între zona subzistenţei şi zona profitului se mulează pe realităţile ce descriu societatea braziliană în ansamblul ei – polarizare puternică între bogaţi şi săraci.
Nu este de mirare că în aceste condiţii la nivel guvernamental politica agricolă a fost spartă în două capitole în care s-au asumat obiective diferite şi se aplică strategii diferite cu instrumente diferite.
Decidenţii politici brazilieni au urmărit în ce priveşte zona agriculturii de subzistenţă nu maximizarea câştigurilor ci minimalizarea pierderilor. Se poate spune că a fost o alegere inspirată de un spirit pragmatic (şi asta chiar dacă trebuie menţionat faptul că în ultimii 20 de ani puterea a fost deţinută fără întreruperi de Majorităţi de stânga, un factor relevant atunci când se analizează nişte alegeri în materie de alocare de resurse publice).
Economia urbană (industria şi serviciile), căreia i se datorează propulsarea ţării în grupul celor mai mari patru economii “care vin din urmă”, BRIC-ul, are sub aspectul creării de noi locuri de muncă o dinamică mai lentă decât în ce priveşte creşterea productivităţii şi a profitabilităţii. Ea nu poate oferi de lucru nici măcar majorităţii locuitorilor din oraşe – oraşe, înconjurate de favelas (de fapt cartiere ilegale sub aspectul planurilor de urbanizare) extreme de sărace, locuite, cu precădere “fermieri” care au “fugit” de la “sat” în căutarea unei vieţi mai bune.
- Fermierii mici, motivaţi să rămână în mediul rural
În aceste periferii ale oraşelor problemele care apar impun statului cheltuieli mult mai mari decât subvenţionarea şi neimpozitarea agriculturii de subzistenţă practicată de cele mai multe dintre fermele de familie. Statul îi lasă pe aceşti fermieri să câştige cât mai mult pentru că prin această le permite acestor oameni să iasă din zona asistenţei sociale obligatorii (deci un câştig), şi le oferă o motivaţie de a nu mai veni la oraş, riscând să fie prinşi în circuitul economiei gri-negre şi al infracţionalităţii care aduc cu ele prostituţia, traficul de droguri, violenţa bandelor înarmate pentru combaterea cărora sumele implicate sunt încă şi mai mari pentru că pot destabiliza oraşul – 81,2% din populaţia ţării locuieşte deja în mediul urban (unde înainte de criză, 2007, şomajul era de 9,5%).
Dincolo de acest dezinteres din punct de vedere fiscal în beneficiul acestor ferme de subzistenţă există şi implicare activă a statului în susţinerea lor sub aspectul asistenţei de specialitate asigurate prin agronomi şi veterinari, a includerii în programe de dezvoltare rurală sau programe de combatere a sărăciei – numeroase iniţiative de implementare a unor culturi profitabile (fructe de pădure, legume/cereale în trendurile modei nutriţioniste) a unor soluţii ieftine de energie (bio-energie), de irigaţie etc.
Este o miză socială – 20% din populaţia activă lucrează în agricultură ( 75% dintre aceştia în această agricultură de subzistenţă, în fermele familiale). Această parte este oricum o cantitate neglijabilă – după cum am spus include doar 12% din terenul agricol (şi nici nu este luată în considerare de analizele care au în vedere “miracolul” agricol brazilian).
- 308 milioane de hectare cultivate
Miracolul agricol brazilian se petrece pe 88% din terenul agricol brazilian – pe 308 milioane de hectare. Şi aici regăsim însă o puternică segmentare între giganţii mono-culturali (corporaţii specializate în cultivarea aşa numitelor cash crops specifice Braziliei – trestie de zahăr, cafea, soia, porumb, bumbac, etc – este vorba despre 1% din fermele comerciale, ferme cu peste 1000 de hectare, reunind 45,1% din terenul agricol al ţării) şi ferme mari şi foarte mari (între 100 şi 1000 de hectare, 15% din fermele comerciale, reunind 43% din terenul agricol).
Observatorii internaţionali remarcă faptul că unul dintre atu-urile agriculturii braziliene este “abundenţa” terenului – un aspect care trebuie privit cu dioptrii diferite în funcţie de regiune (în Brazilia, climatul, relieful şi factorii dezvoltării antropice structureză mai multe regiuni agricole) – în regiunea Sud, dimensiunea medie a unei ferme este de aproape 90 de hectare, în Centru-Est este de aproape zece ori mai mare, de aproape 900 de hectare.
Dincolo de aceasta, secretul miracolului agricol brazilian ţine de alegerea strategică în favoarea implementării imediate a celor mai noi tehnologii – inclusiv a Culturilor Modificate Genetic (MG) – 30,3 milioane de hectare (aproape 10% din totalul ternului aflat în proprietatea agro-business-ului sunt ocupate cu cultur modificate genetic) – porumb, soia, bumbac (cash crops cultivate de giganţii mono-culturali).
- Atenţie acordată cercetării
În ce priveşte cercetarea & dezvoltarea Brazilia a creat o mega entitate specializată, Embrapa (înfiinţată în 1973) – o agenţie proiectată să funcţioneze foarte elastic între o centrală federală şi numeroase centre tematice teritoriale (având numeroase unităţi cu caracter experimental) implicate în susţinerea marilor culturi “naţionale” (care asigură exporturile majore) dar şi celorlalte culturi relevante la nivelul fiecărei regiuni.
Revoluţia ultimilor ani – constă în transformarea Embrapa dintr-o “unitate de sprijin” – un asistent al fermierilor în ce priveşte acomodarea cu agricultura ştiinţifică – într-un “spărgător de gheaţă” care promovează programatic “străpungerile tehnologice” din domeniul cercetării agricole.
- Specialiştii, sprijiniţi să rămână în ţară
Embrapa este finanţată în principal prin fonduri federale, contribuţia “centrului” fiind în ultimii zece ani de peste 80%.
Legat de modul de cheltuire a banilor un aspect relevant care ţine de strategia de dezvoltare (nu doar a agriculturii ci a ţării) este combaterea plecării specialiştilor (aşa numitul “brain drain”) prin oferirea unor pachete salariale stimulative (comparative cu cele oferite de marile trusturi internaţionale de cercetări agricole) – astfel, cheltuielile de personal au reprezentat între 80 şi 90% din bugetul Embrapa (buget care fluctuat între 200 şi 250 de milioane de euro în ultimii 10 ani). Specialiştii agronomi brazilieni nu se bucură doar de salarii ca “în Vest” dar şi de condiţii de muncă similare – soft-urile, echipamentele, materialele de cercetare fiind asigurate cu prioritate în planul de cheltuieli.
Pentru implementarea acestor tehnologii statul pune la dispoziţia fermierilor sume de bani la fel de mari prin sistemul de credit public rural şi prin subvenţii – Disponibilitatea banilor este al doilea atu al agriculturii braziliene.
În ultimii douăzeci de ani valoarea creditului public agricol a atins cel puţin 20% din valoarea producţiei agricole totale a ţării – este o cifră care trebuie un pic disecată pentru că nu spune totul – corporaţiile agricole gigant specializate în mono-culturi, care creează cea mai mare parte a valorii acestei producţii, nu sunt eligibile pentru primirea creditului public – aceasta face ca cei mai mici (păstrând proporţiile specific Braziliei unde ce e mic poate fi mare în alte părţi) să aibă cel puţin o linie sigură de finanţare pe lângă cele oferite de băncile specializate în credit agricol. Creditul public reprezintă o treime (33%) din nevoile de creditare ale agriculturii braziliene.
- Giganţii agricoli deţin propriile bănci
Să nu credm că marile companii gigant specializate în mono-culturi nu au acces facil la bani – motivul principal pentru care au fost excluse de pe lista de primire a creditelor publice este acela că ele deţin marile bănci private specializate în credit agricol.
Trebuie spus că sectorul creditului agricol este structurat în mod natural de tipul de producţie şi de dimensiunea beneficiarilor potenţiali – logica creditului acordat mono-culturilor de export produse de corporaţii este alta decât cea a creditului acordat fermelor specializate în celelalte tipuri de producţie agricolă (sunt alte lumi în care gravitaţia funcţionează altfel).
Pe lângă creditul privat mai vin şi subvenţiile. Brazilia subvenţionează 16% din activităţile comerciale rurale ţinând de această data cont exclusiv de logica afacerilor – fiind eligibile doar acele producţii care aduc profit (un profit prin impozitarea căruia statul îşi recuperează contribuţia). Valoarea subvenţiei acordate de stat este de aproape o zecime (10%) din cea a valorii producţiei agricole naţionale –ceea iarăşi îi favorizează pe cei mai mici (iarăşi solicităm ghilimele), pentru că companiile gigant nu sunt eligibile să primească aceste fonduri.
Concluzie, miracolul agriculturii braziliene (o creştere de 77% a producţiei agricole de la mijlocul anilor 80 la mijlocul anilor 2000) are trei ingrediente – teren mult, tehnologie multă, bani mulţi.
- Agricultura Braziliei în cifre
– 350.000.000 hectare
– 4.800.000 ferme
– 80,6% din ferme au sub 50 de hectare
– 12% din terenul agricol este deţinut de fermele cu suprafeţe sub 50 de hectare
– 86% din ferme aparţin unor asociaţii de familie
– 14% din ferme au între 50 şi 1000 de hectare
– 43% din terenul agricol este deţinut de fermele cu suprafeţe între 50 şi 100 de hectare
– 1% din ferme au peste 1000 de hectare
– 45% din terenul agricol este deţinut de fermele cu peste 1000 de hectare
– 65 miliarde USD valoarea producţiei agricole
– 13 miliarde USD valoarea creditului agricol public
– 20% din valoarea producţiei agricole este valoarea creditului agricol public
– 7 miliarde USD valoarea subvenţiilor agricole
– 12% din valoarea producţiei agricole este valoarea subvenţiei agricole
– 0,25 miliarde USD bugetul alocat activităţilor de cercetare dezvoltare alocat de stat în domeniul agricol
– 14% din PIB contribuţia agriculturii
– 27% din forţa de muncă angajată în agricultură şi în întregul lanţ agricol
