O prostie repetată cu îndeajuns de multă insistenţă încât, de la un punct încolo, să pară a se fi primenit cu valoare de adevăr, e aceea că suntem cu toţii egali. În anotimpul ăsta al omenirii, în care ce se spune e mai de luat în seamă decât ce se vede, a prins caimac şi ideea egalităţii de-a valma, deci mulţi îşi prăpădesc gingiile chinuindu-se cu mestecatul zisului caimac.
Chiar dacă sfânta constituţiune ne predică despre egalitatea în drepturi, picurată în cristelniţa în care pre toţi ne botează taica popa, când ne scoate salvamarul din cristelniţă se duce naibii egalitatea, că nu ne ştergem toţi cu acelaşi prosop; ;a unii se pitrece rozul poponeţului prin bumbacuri eghipţiene, dichisite prin scărmăneli englezeşti şi hlizite cu odicolonuri franţuzeşti. Alţii îşi picură galbinul în cuceririle chimiei, de la ofertă.
Nici la comunişti, care se bărbiereau cu egalitate şi se pomădau cu apă de Mao, socoteala nu se potrivea decât la pârţuri, unde duhoarea era tovărăşeşte egalisită, altfel egaliseala se isprăvea la ciocnirea cu paftaua centurii securistului de la intrarea în gospodăria de partid.
eu (fără majusculă, întru cinstirea egalităţii dintre litere), ruginit umblătoriu în Logan, nu am cum fi egal cu EL (majuscule-majuscule, că situaţiunea reclamă!) şezătoriul în 4×4, dotat cu drept de parcare în mijlocul intersecţiei. Unii au ştiinţa lipirii de parale, alţii nu – adio, fă, egalitate! Şi tot asemenea vin o samă de osebiri şi se aşează între noi, pişându-se pe tencuiala de la şandramaua egalităţii, până când se îmbolnăveşte igrasia de galben. Unii au talent, alţii ba; unii au creier pentru întreprinderea gândirii, alţii doar pentru nimereala centrului de greutate; unii sunt puturoşi, alţii harnici. Şi tot aşa putem socoti la osebiri până ce iese Marx din tablou şi ne pune să-i dăm o ţuică.
Dacă şezi prea mult printre oameni, după o vreme, ei încep să te socotească de-al lor. Locurile de fumat sunt brave avanposturi ale egalitarismului şi bătutului pe burtă. Shakespeare însuşi, după trei şedinţe de ţigară, la locul de fumat din capătul holului, cu şoferul directorului, ar deveni rapid egal cu ăla. “Ce faci, bre, nea Billy? Cum mai merge, bre, cu scrisu’?”. Nimic nu întăreşte mai bine convingerea ghiolbanului că toţi sunt egali decât proximitatea. Pe net, la locul de fumat sau aiurea.
Nu suntem egali. Şi asta e bine. Nu suntem clone ale aceluiaşi răpciugos. Când vom pricepe asta, poate vom redescoperi respectul, că dintre toate care ne lipsesc, nimic nu ne schimonoseşte mai rău ca lipsa lui.
Dumnezeu nu ne-a creat egali…