Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru
Un reprezentant clasic al generaţiei revoluţionarilor români din secolul al XIX-lea a fost Nicolae C. Golescu, de care ne vom ocupa în studiul de faţă. Este foarte adevărat că generalul Nicolae Golescu nu a îndeplinit un timp prea îndelungat calitatea de senator. El s-a aflat în înaltul Corp politic, cum era numit senatul de către contemporanii săi, doar în sesiunea din 1868-1869, ales fiind pe întreaga perioadă cât a fost senator (18 noiembrie 1868 – 9 iunie 1869) şi preşedinte al înaltului forum legislativ. Socotim însă că, prin prodigioasa sa activitate patriotică, punându-şi întreaga viaţă în slujba idealurilor naţionale de libertate, unitate şi independenţa ţării, desfăşurată atât în plan militar, la începutul carierei, mai apoi în planul politic, el merită cu prisosinţă să se afle în Cartea Neamului, alături de cele mai redutabile personalităţi politice şi militare ale epocii.
Descendent din marea şi vechea familie a boierilor Goleşti, Nicolae Golescu era cel de al doilea fiu al lui Constantin (Dinicu) Golescu şi al Zoiei Golescu, născută Farfara. A văzut lumina zilei la 6 decembrie 1809, în oraşul muntean Câmpulung Muscel. Fratele său Ştefan se născuse cu un an înainte. A desprins scrisul şi cititul încă de la o vârstă fragedă în casa părintească, primii învăţători fiindu-i mama şi tatăl său. Mai târziu, după vârsta de opt ani, Dinicu Golescu a angajat pentru ambii copii un profesor particular, pentru a le da cunoştinţe de limba greacă, limba franceză, istorie şi geografie, după cum relatează George Fotino în momumentala sa lucrare, adevărată monografie a familiei Goleştilor – „Din vremea Renaşterii Naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti”. Autorul scrie că, chiar şi atunci când în timpul revoltei lui Tudor Vladimirescu, familia boierului Dinicu Golescu s-a aflat în exil la Sibiu, între 11 aprilie şi 2 mai 1821, în anturajul acestuia se afla şi un profesor care se ocupa de şcolarizarea copiilor Ştefan şi Nicolae, unul în vârstă de 13, iar celălalt de 12 ani. Odată familia întoarsă din exilul transilvan, copii îşi continuă pregătirea şcolară tot în particular în Bucureşti, iar în octombrie 1826, tatăl lor îi înscrie pe ambii, pentru a-şi desăvârşi studiile în domeniul filosofiei la pensionul Rodolphe Töfter din Geneva, Elveţia, de unde revin în ţară în 1829. Era anul în care, prin Tratatul de la Adrianopol, se punea capăt războiului ruso-turc, care pentru principatele noastre avusese o semnificaţie aparte, una dintre cele mai importante consecinţe ale sale constând în înţelegerea dintre Rusia, devenită putere protectoare şi Poarta Otomană, putere suzerană, de a permite principatelor român să-şi constituie armată naţională.
Cu constituirea şi instruirea acestui nucleu al armatei române moderne de mai târziu a fost însărcinat spătarul Alexandru Dimitrie Ghica. Acesta, în spiritul epocii, în iulie 1830, s-a adresat principalelor familii boiereşti, solicitându-le să-şi înroleze copiii în aceste prime structuri militare. Răspunzând unei asemenea patriotice chemări, Dinicu Golescu îşi aduce cei doi fii în ţară şi împreună cu vărul lor Radu G.Golescu, îi înscrie printre primii în cadrele armatei. Spătarul Al.D.Ghica i-a numit pe cei doi fraţi Ştefan şi Nicolae Golescu printre adjuncţii săi, alături de Ion Câmpineanu, Ioan Voinescu II şi Constantin C.Filipescu. De la intrarea sa în armată, tânărul locotenent alături de ceilalţi ofiţeri din această noua generaţie, s-a aflat în primii ani alături de domnitor, slujindu-l cu credinţă în reformele pe care acesta le-a întreprins pentru modernizarea armatei naţionale. Concomitent, alături de colegii de arme, printre care Costache Creţulescu, Scarlat Creţulescu, Teodor Brătianu, Christian Tell, Manolache Băleanu, Grigore Cantacuzino, Iancu Ruset, căpitanul Teologu şi căpitanul Voinescu II, cei doi fraţi Golescu – Nicolae şi Ştefan, cu gradul de căpitan, de acum vor fi întâlniţi tot mai frecvent în casa colonelului Ion Câmpineanu care, aşa cum ne relatează Ion Ghica, era şeful Partidei Naţionale din Ţara Românească.
În anul 1840 viaţa politică românească cunoaşte un eveniment fără precedent. Unul dintre boierii de frunte ai ţării, Dimitrie (Mitiţă) Filipescu pune la cale o amplă mişcare, care în epocă a fost numită revoluţionară, împotriva domnitorului înfiinţând în acest scop „o mişcare secretă”. Prin presă mai ales, dar şi prin propagandă directă, D.Filipescu îl atacă vehement pe Domn şi administraţia sa pentru abuzurile săvârşite în conducerea ţării, dar şi la nivelul administraţiei locale, unde lăcomia boierilor nu cunoaşte limite şi în consecinţă arăta că a sosit vremea ca „abuzurile şi nelegiuirile să înceteze şi să se pună stavilă lăcomiei neruşinate a slujbaşilor de toate categoriile, care au invadat peste tot această bravă ţară”. Scopul societăţii secrete înfiinţată de Filipescu era „instaurarea unei republici democratice, susţinută de armata revoluţionară, menită a cuceri independenţa ţării”. În calitatea de Procuror Domnesc, cu care a fost investit de către Domn, colonelul Nicolae Golescu, în anul 1841, a participat la anchetarea şi punerea sub acuzare a membrilor mişcării lui D.Filipescu. Noile însărcinări fiind destul de numeroase în această nouă funcţie, imediat după proces, după îndelungi discuţii în familie, mama lor Zoe Golescu, fiind principala protagonistă, cei doi fraţi Ştefan şi Nicolae au demisionat din armată şi au devenit adversari pe faţă ai domnitorului. Putem spune că de fapt, de acum începe activitatea lui Nicolae Golescu în slujba marilor ţeluri revoluţionare ale generaţiei sale.
Era o perioadă în care Ion Câmpineanu, şi alţi tineri din rândul armatei s-au înscris, din ce în ce mai hotărât, în acţiunile militante ce se închegau pentru înlăturarea abuzurilor şi restructurarea societăţii româneşti. Între aceştia, un loc aparte îl ocupă activitatea desfăşurată de iuncărul, pe atunci Nicolae Bălcescu. Acesta aderase în 1840 la mişcarea condusă de Dimitrie Filipescu, iar din 1843, împreună cu un alt ofiţer, tânărul căpitan Christian Tell şi cu Ion Ghica a înfiinţat societatea politică secretă Frăţia. La această societate, care prin obiectivele şi prin deviza ei „Dreptate, Frăţie” sintetiza programul viitoarei revoluţii, au aderat din 1843 şi fraţii Goleşti, Nicolae fiind ultimul dintre cei 4 fraţi care se înscrie în mişcarea revoluţionară după Alexandru, Radu şi Ştefan, alături de un mare număr de ofiţeri, printre care: maior Ioan Voinescu II, căpitanul Nicolae Pleşoianu, locotenenţii Ioan Deivos şi Alexandru Christofi. După urcarea pe tron în 1842 a lui Gh.Bibescu, Nicolae Golescu întrerupându-şi, aşa cum am văzut, cariera militară, trece într-o lungă şi prodigioasă carieră administrativă şi mai ales de fruntaş al acţiunilor pregătitoare ale revoluţiei de la 1848. El a fost numit de domnitorul Gh.Bibescu în înalta funcţie de director al Departamentului din Lăuntru (adjunct al Ministerului de Interne – n.a.), funcţie pe care a deţinut-o până în 1847, când a demisionat din funcţia de director în Ministerul de Interne şi a fost ales alături de cei trei fraţi şi vărul său Alexandru G.Golescu în Comitetul Revoluţionar. Acest Comitet trebuia să pregătească şi să conducă revoluţia în Ţara Românească. Comitetul, din care mai făceau parte C.A.Rosetti, Ion Ghica, Ioan Voinescu II ş.a., avea drept obiectiv imediat, ca până la sosirea revoluţionarilor ce se aflau în străinătate, să întocmească un plan de acţiune. Întorşi în ţară, în primăvara anului 1848, studenţii munteni şi moldoveni care trăiseră pe baricade revoluţia pariziană, constituiţi în Societatea studenţilor români, au elaborat un plan de acţiune care preconiza ca scontând pe sprijinul oştirii, ridicarea la arme a forţelor revoluţionare să se producă în Muntenia, de unde să se extindă şi peste Milcov. Unificându-se forţele celor din ţară cu cei veniţi de la Paris, în mai 1848 s-a constituit un Comitet Revoluţionar lărgit, care avea sarcina să elaboreze deja un program de acţiune concret privind declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei. S-au aflat în fruntea acestui comitet cei mai reprezentativi membri ai mişcării, printre care la loc de frunte s-a situat Nicolae Golescu şi fraţii său, vărul lor, apoi fraţii Bălceşti (Nicolae şi Constantin), Brătienii (Ion şi Dumitru), C.A.Rosetti, Cezar Bolliac, Ion Ghica şi Ion Heliade Rădulescu.
Fără a intra în detaliile izbucnirii şi desfăşurării revoluţiei, punctăm doar că planificată a izbucni în mai multe locuri deodată, mişcarea revoluţionară a fost, în prima sa fază, victorioasă la Izlaz şi la Bucureşti, acolo unde de pregătirea şi conducerea ei s-au ocupat nemijlocit Ştefan, respectiv Nicolae Golescu. La Bucureşti, în 11/23 iunie, situându-se în fruntea mulţimii, Nicolae Golescu a fost acela care, deplasându-se la Palatul Domnesc, a cerut domnitorului să semneze Constituţia, acceptând în felul acesta programul revoluţionar. Se ştie că Gh.Bibescu a semnat documentul, precum şi formarea unui guvern provizoriu. De teama intervenţiei Imperiilor Otoman şi Rus, peste două zile numai, el a abdicat şi a plecat în exil. La Izlaz, cel mai fierbinte loc al revoluţiei, acţiunile au debutat cu o mare adunare populară la 9/21 iunie. Aici s-a dat citire Proclamaţiei (de fapt însăşi Constituţia semnată de Bibescu, s-au înmânat apoi stindardele tricolore, unul mulţimii şi altul ostaşilor şi apoi tot aici, s-a constituit la propunerea lui I.C.Brătianu Guvernul provizoriu al ţării. Din acest memorabil guvern făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, Radu Şapcă, Gh.Scurtu. Ca secretari au mai fost desemnaţi Nicolae Bălcescu, Al.G.Golescu-Negru, C.A.Rosetti, I.C.Brătianu. Ministerul de Interne, cel mai important departament, a fost rezervat lui Nicolae Golescu, iar cel de externe, fratelui său Ştefan. Când în Bucureşti s-a produs lovitura reacţionară a boierimii conservatoare care, cu complicitatea coloneilor Ioan Odobescu şi Ioan Solomon şi a fost arestat guvernul revoluţionar, intervenţia energică a populaţiei Capitalei mobilizată de Nicolae Golescu, care a îmbărbătat cu strigătul: „La arme, la arme s-alerge poporul la Palat!”, acţiunea contrarevoluţionară a fost dejucată, guvernul eliberat, iar complotiştii arestaţi.
Prima intervenţie militară turcească în Ţara Românească, produsă la 19/31 iulie 1848, avea să evidenţieze rolul de negociator şi competenţa lui Nicolae Golescu, singurul în măsură să potolească poftele acaparatoare turceşti, obţinând înlocuirea guvernului provizoriu cu o Locotenenţă domnească, care să conducă ţara până la stabilirea noului domn, formată din trei membri ai guvernului provizoriu, liberal-moderaţii Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu şi Christian Tell şi stoparea, cel puţin pentru moment, a ocupaţiei militare turceşti. De altfel, după discuţiile ce au durat mai bine de 3 ore în tabăra de la Giurgiu a lui Suleiman Paşa, unde a fost primit cu 21 de salve de artilerie. Ca un adevărat conducător de stat, Nicolae Golescu era socotit de către turci, omul potrivit pe care Poarta l-a ales pentru a urma prinţului Gh.Bibescu la tronul Ţării Româneşti.
Nemulţumit de întorsătura pe care o luau lucrurile în Moldova şi Muntenia, ţarul Rusiei a intervenit pe lângă Poartă pentru a fi schimbat comisarul otoman, ce recunoscuse practic regimul revoluţionar. Este trimis la Bucureşti un nou comisar, Fuad Paşa, cu ordinul de a restabili vechiul regim. Populaţia Bucureştiului a încercat să se opună campaniei militare turceşti, condiţii în care s-a produs acea ciocnire violentă dintre forţele mult prea reduse ale pompierilor căpitanului Zăgănescu din Dealul Spirii şi trupe otomane net superioare. Rezistenţa pompierilor, chiar dacă insuficientă, a fost înălţătoare, marcând unul din cele mai semnificative momente din lupta românilor împotriva invaziei străine din istoria contemporană. Intrarea în Principatele Româneşti a trupelor ţariste, cu aprobarea tacită a puterilor europene, înăbuşea în toamna anului 1848 brutal şi decisiv revoluţia. La 15/27 septembrie, trupele ruseşti au trecut Milcovul dinspre Moldova, ajungând la Bucureşti în ziua următoare. Începând cu această dată, au impus ocupaţia militară în ambele principate, administraţia militară rusească având să dureze până la semnarea cu guvernul otoman a Convenţiei de la Balta Liman la 19 aprilie / 1 mai 1899.
Ca majoritatea capilor revoluţiei, şi Nicolae Golescu a fost obligat să ia drumul exilului. După mai multe peripeţii, inclusiv o arestare în portul Giurgiu, o tentativă de întâlnire cu mama lor la Sibiu ratată şi, de asemenea, o tentativă de a se alătura revoluţionarilor români din Transilvania, cei doi fraţi Goleşti Nicolae şi Ştefan s-au stabilit la Paris, de unde declara, în decembrie 1848, Nicolae Golescu vor întreprinde acţiuni de atragere de partea cauzei româneşti a Adunării Naţionale a Franţei, a presei franceze şi a tuturor celorlalte puteri europene. A condus mişcarea refugiaţilor români până în 1857, când s-a întors în ţară. Nicolae Golescu a intrat din mers în iureşul luptei pentru Unire, înscriindu-se în alegerile pentru adunările Ad-hoc. Cu un număr de 925 de voturi, secondat de C.A.Rosetti cu 875, Golescu a fost primul ales ca deputat al Bucureştiului în Adunarea Ad-hoc a Ţării Româneşti. Deschizându-şi lucrările la 30 septembrie sub preşedinţia mitropolitului Nifon, în prima şedinţă N.Golescu împreună cu Ion Cantacuzino, au fost aleşi secretari provizorii, pentru ca la 5 octombrie, N.Golescu să fie ales vicepreşedinte al Adunării, locul său în secretariat fiind luat de fratele Ştefan. A participat la toate şedinţele adunării, mai puţin la cea din urmă din 6/18 noiembrie, când fiind grav bolnav, nu a putut să ia parte. Aceasta rezulta dintr-o adresă trimisă de el Adunării, prin care îşi exprima satisfacţia pentru decizia adoptată şi totala sa adeziune. Odată încheiată activitatea lor, Poarta a desfiinţat prin firman special Adunările Ad-hoc în decembrie 1857.
Pentru susţinerea cerinţelor româneşti exprimate în rezoluţia Adunării Ad-hoc adoptată la ultima şedinţă, semnată şi de N.Golescu, majoritatea deputaţilor au hotărât să fie împuterniciţi N.Golescu şi Dimitrie Brătianu. Cu sănătatea şubrezită, Golescu a primit cu mare bucurie însărcinarea şi în iarna 1857-1858 a plecat într-un obositor periplu prin capitalele europene (Berlin, Bruxelles, Paris), susţinând printr-o abilă şi insistentă campanie diplomatică doleanţele românilor, foarte clar exprimate în rezoluţiile divanurilor Ad-hoc: autonomia ţării garantată de Marile Puteri; neutralitatea teritoriului ţării; unirea într-un singur stat a Moldovei şi Munteniei, cu un singur guvern şi o singură adunare obştească; domn ereditar ales dintr-o familie domnitoare a Europei. S-a aflat la Paris, pe toate perioada desfăşurării conferinţei Marilor Puteri din vara anului 1858, care a luat în dezbatere rezoluţiile divanurilor Ad-hoc din Principate.
Urmărind la Paris dezbaterile Conferinţei, N.Golescu a purtat o intensă corespondenţă cu fratele său Ştefan, ţinându-l la curent cu felul cum sunt abordate problemele viitorului Principatului şi sfătuindu-se în legătură cu depunerea candidaturii sale la domnie. Rezultă că îl îngrijora posibilitatea depunerii acestei candidaturi, datorită censului foarte ridicat. Dacă ar fi să credem informaţia consemnată de un diplomat străin acreditat la Bucureşti, în acea perioadă, fraţii săi au pus la dispoziţie averea lor, pentru a atinge pragul de 3.000 de galbeni venit, necesari pentru a fi trecut pe lista candidaţilor la domnie. Întors de la Paris în toamna anului 1858, a fost ales membru în Adunarea Electivă a Munteniei, alături de C.A.Rosetti şi Vasile Boerescu, toţi trei reprezentanţi ai partidei naţionale radicale. Este cu atât mai demn gestul său de a renunţa să candideze la tron, atunci când colegii săi i-au propus în seara zilei de 23 ianuarie 1859 ca partida lor, în scopul realizării unităţii, să propună a doua zi ca domn al Ţării Româneşti pe acelaşi român patriot Alexandru Ioan Cuza, care la 5 ianuarie fusese ales domn al Moldovei. Gestul său a fost apreciat ca atare, iar în aplauzele furtunoase ale unei mulţimi impresionante adunate în jurul sălii unde-şi desfăşura şedinţa Adunarea Electivă, deputatul Boerescu a propus şi Adunarea a votat în unanimitate a celor 64 de voturi alegerea lui Cuza ca domn şi al Ţării Româneşti. Iată cum în felul acesta şi graţie unei înţelegeri depline a maturităţii politice a momentului de către ceilalţi candidaţi la tron, în frunte cu N.Golescu, Principatele au pus Marile Puteri europene, dintre care unele adversare unirii românilor, în faţa unui fapt împlinit pe care au trebuit să-l recunoască.
După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, o delegaţie de lideri munteni a plecat la Iaşi, pentru a-i duce lui Cuza vestea alegerii sale şi la Bucureşti. Ştefan Golescu, membru al delegaţiei, la 29 ianuarie îl informa pe fratele său Nicolae, despre entuziasmul cu care au fost primiţi solii munteni ai Unirii în străvechea capitală moldovă şi îl ruga, ca şi cei din Bucureşti să nu precupeţească eforturile pentru a organiza prima numire a domnului Unirii în Bucureşti, o primire la fel de afectuoasă. „O deputăţie din Camera Moldovenească – scria Ştefan – compusă din cinci persoane: Panu, Kogălniceanu, Cantacuzino, Mavrocordat şi Bălănesvu, va veni la Bucureşti, ca să feliciteze Camera noastră pentru alegerea domnului Alexandru Ioan I-iul. Deputăţia pleacă la 31 ale acestei luni”. Bucurându-se de simpatia şi încrederea lui Cuza, după gestul său din seara de 23 ianuarie şi fiind foarte mult apreciat pentru activitatea sa în slujba unirii din perioada anterioară, Alexandru Ioan Cuza îl numeşte pe Nicolae Golescu în cel mai important şi greu minister din primul guvern al Munteniei de după dubla alegere, cel al Treburilor din Năuntru, prezidat de I. A. Filipescu şi locotenent domnesc la Bucureşti, pe perioadele cât domnul nu se afla aici. Adept hotărât al Unirii, dar şi al reformelor preconizate, ca de altfel întreaga partidă a liberalilor radicali, N.Golescu a fost un sprijin de nădejde al domnitorului în principalele sale măsuri întreprinse încă din primii ani, cele mai importante vizând recunoaşterea şi desăvârşirea actului pornit la 5 şi 24 ianuarie. Conştient de eforturile ce-l aşteaptă, ministrul de interne N.Golescu se adresa la 25 ianuarie printr-un „Apel către locuitori”, explicându-le că Adunarea Electivă alegând ca domn pe Al.I.Cuza, a făcut un pas înainte spre unire, fără a încălca litera sau spiritul Convenţiei de la Paris, întrucât unirea s-a făcut numai în persoana şefului statului, aşa încât „Adunarea Electivă a făcut mai mult decât a ne da un Domn, ea a consfinţit un prinţip care este înrădăcinat în inimile tuturor românilor”, după cum scria Gazeta mişcării liberal-radicale Românul, sub patronajul unui alt mare luptător pentru unire – C.A.Rosetti.
Printre primele sale sarcini în fruntea Ministerului de Interne, de care s-a achitat cu competenţă, dar şi cu suflet, a fost organizarea primirii solemne a domnitorului la Bucureşti. În pregătirea acestui eveniment, la 30 ianuarie, Golescu se adresa din nou compatrioţilor, cerându-le să facă noului Domn o primire demnă şi entuziastă. El a întocmit apoi un program al activităţii iniţial, în ziua sosirii acestuia mergând la bariera oraşului pentru a-l întâmpina personal. Dar mai bine să lăsăm pe D.Bolintineanu să relateze în spiritul epocii, acest măreţ eveniment de istorie naţională. El consemna: „D.N.Golescu, ministru său, numit de la Iaşi după recomandarea lui Alexandri, merse să întâmpine pe Domn afară de barieră, cu o trăsură domnească de paradă. O sută de mii de oameni adunaţi din diferite sate şi urbe formau această lume entuziastă ce venea spre întâmpinare”. Au existat şi voci care l-au taxat pe N.Golescu pentru această primire fastuoasă. Sigur acestea aparţineau celor puţini care nu vedeau cu ochi buni unirea, reprezentanţi ai conservatorimii retrograde. Vocile lor au fost acoperite de tunetul entuziast al mulţimii. De altfel, compoziţia majoritar conservatoare a adunărilor din ambele principate, lipsa de unitate în tabăra liberală progresistă şi chiar unele contradicţii manifestate între majoritatea conservatoare din Adunare şi proiectele de reforme burgheze ale lui Al.I.Cuza şi a grupărilor politice liberale, a făcut ca în perioada următoare, în viaţa politică din Principate, să se manifeste o profundă instabilitate. În numai trei ani, în cele două entităţi româneşti s-au succedat peste 20 de formaţii ministeriale şi 5 adunări. În aceste condiţii, date fiind neînţelegerile insurmontabile dintre N.Golescu şi Barbu Catargi (părintele conservatorismului românesc şi temporar ministrul finanţelor) în privinţa alegerii şi numirii funcţionarilor publici la ministere, guvernul Filipescu a fost nevoit să demisioneze în scurt timp, odată cu el şi N.Golescu iar domnitorul să însărcineze cu formarea unui guvern nou, moderat de C.A.Creţulescu.
La 12/24 mai 1859, Nicolae Golescu îşi depunea demisia şi din funcţia de locotenent domnesc, ieşind pentru un timp din activitatea politică. El urmărea însă evoluţiile de pe scena politică, după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată la 9 septembrie fratelui său mai mare, prin care îl înştiinţa despre demisiile lui Grigore Filipescu şi Al.Macedonski şi căderea guvernului A.C.Creţulescu. Câteva zile mai târziu, într-o altă depeşă, îl informa apoi cu deplină satisfacţie, că la Conferinţa de la Paris, în sfârşit Austria şi Turcia au recunoscut dubla alegere a lui Cuza, urmând a elabora un singur firman în acest sens. Îl vom regăsi în zilele următoare pe N.Golescu la întrunirea grupării liberal-radicale din sala „Bossel” din Capitală, unde s-a încercat forţarea mâinii domnitorului pentru a ceda puterea. Nu a fost să fie şi s-a reuşit doar înlocuirea de la guvernare a formaţiei liberale moderate, N.Creţulescu ce cea de aceeaşi orientare condusă de I.Ghica. În primăvara anului 1860, Al.I.Cuza, în ambele principate, a adus la putere guvern de stânga. În Moldova, cabinetul condus de M.Kogălniceanu a avut o existenţă mai lungă, în timp ce guvernul ultraliberal Nicolae Golescu din Muntenia, instaurat la 28 mai, a avut o existenţă efemeră de numai 48 de zile datorită aceleiaşi puternice opoziţii exercitată de gruparea ultraconservatoare din Adunarea condusă de Barbu Catargiu.
Deţinând în cabinetul său şi portofoliul Ministerului de Război, N.Golescu a fost reprimit după 20 de ani în armată, prin Înaltul Ordin de Zi nr.27 din 28 mai, semnat de către Al.I.Cuza, fiind repartizat la Înaltul Ştab (Statul Major al domnitorului). În scurta perioadă cât s-a aflat în fruntea cabinetului şi la conducerea Ministerului de Război, Golescu a continuat cu fidelitate măsurile iniţiate de domnitor şi predecesorul său, un alt nume de prestigiu al armatei române, generalul Ion Emanoil Florescu, pentru unificarea şi modernizarea armatei române. În 18 iulie 1860, la cinci zile după căderea guvernului său, prin Înaltul Ordin de Zi nr.112, Alexandru Ioan I l-a înaintat în gradul de general pe adjutantul său Nicolae Golescu, pe care-l numea prin acelaşi document Şef de Stat Major Domnesc.
– Va urma –
Deşi a avut o existenţă scurtă, guvernul condus de Nicolae Golescu se înscria cu rezultate notabile pe linia programului preconizat. În timpul acestui minister, Adunarea de la Bucureşti a luat în discuţie Legea comisiilor consultative de agricultură, s-a recunoscut dreptul de naturalizare fără formalităţi a românilor din afara hotarelor şi s-a dezbătut proiectul Curţii de Casaţie, reformă ce se va desăvârşi în primele luni ale anului 1862. Guvernul a desfiinţat pedeapsa cu bătaia, s-a pronunţat pentru organizarea învăţământului pe baze noi, s-a arătat preocupat de o serie de probleme de natură economică (taxele la export, organizarea creditului), de modernizarea armatei, în această perioadă fiind înfiinţate atelierele şi manufacturile militare, de organizare a statului şi de cultură.
Dacă avem în vedere activitatea de ansamblu a guvernelor din Moldova şi Ţara Românească în primii trei ani ai domniei lui Cuza, ani în care s-a desăvârşit Unirea, putem aprecia că începând cu sfârşitul anului 1861, s-au pus bazele şi s-au creat premisele necesare desăvârşirii proceselor modernizatoare. În noiembrie 1861, atunci când Poarta Otomană a dat firmanul atât de mult aşteptat, prin care aproba centralizarea administraţiei celor două principate, dar numai pe timpul vieţii lui Al.I.Cuza, iar la 11/23 decembrie, când Domnul anunţa înfăptuirea Unirii, la cârma ţării se afla partida conservatoare, cea care se opunea reformei electorale, dar şi celei agrare, în spiritul celor prevăzute în Convenţie. În mod simbolic, la 24 ianuarie 1862 s-au întrunit la Bucureşti deputaţii munteni şi moldoveni într-o Adunare Naţională Unică, după ce la 22 ianuarie Barbu Catargiu fusese însărcinat cu formarea guvernului unic al Principatelor Unite, realizându-se astfel, aşa cum spunea Al.I.Cuza în faţa Adunării, „Unirea completă şi definitivă a celor două principate, statul român fiind constituit”.
Aflat pe listele de candidaţi a liberalilor radicali pentru Bucureşti, la începutul anului 1862, alături de C.A.Rosetti şi I.C.Brătianu, Golescu propunea alegerea unui Comitet Oficios Central, care să propună pe ceilalţi candidaţi de deputaţi. Aprobat a fi alcătuit din: N.Golescu, Dumitru Brătianu, Anton Arion, Avram Grigoriu, Vasile Constantin, Ştefan Greceanu, Dimitrie Guloglu şi D.Berindei, Comitetul Oficios lansează la 28 martie un Apel către alegători. Politic şi plin de simţ practic, Apelul chema pe alegători să combată atitudinea guvernului conservator din campania electorală şi-i îndemna ca să păşească cu toţii la vot, cu convingerea răspunderii ce o poartă faţă de ţară, faţă de Domn, faţă de Europa şi faţă de cei mulţi şi necăjiţi români şi să dea votul lor celor mai vrednici şi mai buni patrioţi.
La scrutinul din luna aprilie, N.Golescu împreună cu I.C.Brătianu şi C.A.Rosetti au fost aleşi deputaţi ai oraşului Bucureşti în Adunarea Electivă. În calitatea aceasta, dar şi cea de aghiotant al lui Cuza în Stabul (Statul Major) Domnesc, generalul Nicolae Golescu a funcţionat doar până la 15 mai 1861, când a fost numit de către Domnitor, membru în Comisia Centrală de la Focşani (reamintim că alcătuirea Comisiei Centrale era de 16 membri: 8 din Moldova, 8 din Muntenia – câte 4 numiţi de Domn şi 4 aleşi de Adunarea Electivă din sânul ei), iar în prima şedinţa din cea de a treia sesiuni a celui mai înalt for legislativ, la 25 mai 1861 a fost ales cu 11 voturi pentru, o abţinere şi 2 voturi contra preşedinte al Comisiei Centrale de la Focşani. Dacă avem în vedere atribuţiunile Comisiei Centrale de la Focşani, fixate prin Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858, centrate pe exercitarea puterii legislative alături de Domn şi Adunarea Electivă; elaborarea legilor de interes general; codificarea legislaţiei existente; revizuirea Regulamentelor Organice şi a codurilor civil, criminal, de comerţ şi de procedură, precum şi controlul respectării dispoziţiilor constitutive ale noii organizări a Principatelor Unite, putem considera această instituţie drept un adevărat precursor al senatului românesc. Acest aspect aprofundat ne îndreptăţeşte să socotim că generalul Nicolae Golescu a fost primul preşedinte de Senat din istoria noastră modernă şi contemporană.
În calitatea sa de preşedinte al Comisiei, generalul N.Golescu a condus toate şedinţele în cea de a treia sesiune, votul său atunci când a existat paritate, fiind precumpănitor. După ce în cea de a treia şedinţă Comisia Centrală şi-a stabilit comitetele de specialitate, preşedintele Golescu fiind ales şi el în cel de al treilea comitet, cel referitor la armată şi apărarea ţării, încet, încet, comisarii, mai ales cei noi (se constată că cei din Moldova au rămas neschimbaţi din sesiunea trecută, numai cei din Ţara Românească au fost în parte înlocuiţi – n.n) obişnuindu-se cu ritmul de lucru şi specificul activităţii Comisiei Centrale. Primul proiect mai important de lege care a fost luat în discuţie, sub conducerea şedinţei de către N.Golescu a fost cel al Legii electorale, depus la biroul Comisiei încă din 5 ianuarie 1861. A fost pus pe Ordinea de Zi a şedinţei din 3 iunie 1861 iar la cererea preşedintelui, Comisia hotărăşte că, dat fiind importanţa şi urgenţa acestei legi pentru consolidarea autonomiei Principatelor, dezbaterea ei să se realizeze în maxim o săptămână, ceea ce se respinge însă cu 5 voturi pentru şi 7 împotrivă, argumentându-se că tocmai importanţa acestei legi cere un timp mai îndelungat pentru dezbatere. Dezbaterea propriu-zisă, pe articole şi în întreg a proiectului, se va întinde astfel pe mai multe şedinţe, pentru ca în final, cu o serie de amendamente şi propuneri de îmbunătăţire, legea electorală să fie votată la 19 iunie 1861 cu 9 voturi pentru şi 5 împotrivă. Între timp, pe Ordinea de Zi a Comisiei au mai fost aduse o serie de proiecte de legi, unele dintre ele fiind votate mai repede, altele necesitând un timp mai îndelungat. Au fost astfel discutate şi aprobate, sau doar apreciate ca fiind în conformitate cu dispoziţiile constitutive ale noii organizări în cazul proiectelor de legi venite de la cele două Adunări de la Bucureşti şi Iaşi, proiectele privind: unificarea serviciului poştal, taxa la export, taxa asupra impozitului funciar, unele proiecte de lege pentru împrumuturi de bani, un proiect referitor la delictele forestiere, exproprierea în interes public, înfiinţarea consiliilor generale în districtele României, înfiinţarea Curţii de Control, unificarea cursului monetar pentru contribuţia de poduri şi şosele, pentru impozitul funciar pe toate proprietăţile imobile de orice natură ş.a. Cea mai mult disputată chestiune a fost problematica înfiinţării şi funcţionării consiliilor generale la districte. Dezbaterea a început în şedinţa Comisiei din 7 noiembrie 1861, sub conducerea generalului N.Golescu şi s-a continuat, trecând destul de minuţios prin toate fazele: prezentarea în întregime a proiectului; discuţii generale asupra sa; discutarea şi votarea pe articole şi, în sfârşit, votarea generală a proiectului îmbunătăţit. Trecând prin toate aceste etape, proiectul de lege pentru înfiinţarea consiliilor generale a fost trecut pe Ordinea de Zi, începând cu şedinţa din 7 noiembrie şi s-a adoptat în şedinţa din 29 noiembrie. O misiune specială a avut de îndeplinit generalul Golescu în luna octombrie 1861, când a fost ales de Comisia Centrală în fruntea unei delegaţii de comisari care să prezinte domnitorului votul şi adresa Comisiei Centrale cu propunerea pentru întruni rea în comun a celor două camere.[1]
Raportând Comisiei Centrale despre felul cum a fost îndeplinită această însărcinare, generalul îşi informa colegii comisari, în şedinţa din 24 octombrie, că Domnul a primit cu vie mulţumire dorinţa Comisiei Centrale pentru Unirea Principatelor „Ea (dorinţa de unire – n.n.) spunea Al.I.Cuza cu acel prilej – este de natură a împrăştia toată îndoiala ce ar putea exista asupra acestui simţ comun tuturor românilor din Principatele Unite. Această dorinţă a devenit religiunea politică a ţării […] Înalta curte suzerană şi Marile Puteri garante, a căror generoase simpatii ne sunt dobândite, se ocupă la momentul de faţă cu realizarea acestei a noastre dorinţe, care singură consolida viitorul Principatelor”.
Către sfârşitul anului şi în aşteptarea apropiatei hotărâri a puterii suzerane privind îngăduirea unirii Principatelor, activitatea Comisiei Centrale se deteriorează simţitor, datorită creşterii numărului absenţelor şi ca atare imposibilităţii de a se mai realiza majoritatea necesară la şedinţă pentru adoptarea hotărârilor. Că situaţia a devenit îngrijorătoare, o demonstrează dezbaterea din şedinţa Comisiei din 24 noiembrie 1861, când în sală fiind doar 9 membri, comisarul Teriachiu, din partea biroului Comisiei, în deschiderea şedinţei aduce în atenţie problema absenţilor, cel puţin trei dintre ei: Docan, Mălinescu şi Moruzi, absentând de două luni de zile de la încetarea vacanţei. Această situaţie a dus la paralizarea activităţii, de multe ori şedinţele fiind întrerupte din lipsă de cvorum. Se propune a se publica în Monitorul Oficial, pentru ca cei care au depăşit 6 absenţe, aşa cum prevedea vechiul Regulament interior al Comisiei, să fie socotiţi demisionaţi. Comisarul Şuţu, susţinut de Steege, Teriachiu, Predescu şi Angelescu, face propunerea ca cei care lipsesc fără o motivaţie serioasă (boală, concediu, misiuni – n.n.) să plătească câte o amendă de 5 galbeni pentru fiecare absenţă, banii fiind vărsaţi în folosul săracilor din Focşani.
În şedinţa din 27 noiembrie, generalul N.Golescu, după ce conform Regulamentului, dă o a doua citire propunerii din ziua de 24 noiembrie privind amenda, anunţă că a fost însărcinat din partea comisarilor Cosadini şi Dăscălescu, să retragă propunerea ce au făcut aceştia în şedinţa anterioară, privitoare la publicarea în Monitorul Oficial a membrilor absenţi. Propunerea lui Steege, susţinută de Şuţu, Teriachiu, Angelescu şi Predescu privind introducerea unui nou articol în Regulament, prin care să se prevadă o amendă pentru fiecare absenţă nemotivată, a fost supusă celei de a treia citiri în şedinţa din 29 noiembrie 1861. La şedinţa Comisiei din 13 decembrie, ziua în care Domnul s-a adresat naţiunii anunţând sosirea firmanului Porţii, prin care se aproba Unirea deplină a Principatelor, e drept, numai pe timpul vieţii lui Cuza, comisarul Moruzi îl întreabă pe preşedinte dacă în calitatea sa de cel mai înalt corp politic al Statului, Comisia „a primit fericita veste despre unirea ţărilor şi aceasta nu ca o chestiune de diferenţă către scopul nostru, ci din contră, ca o chestiune de datorie”. Răspunsul generalului N.Golescu că nu a primit nici o înştiinţare de la guvern despre Unire, în condiţiile în care membrii Comisiei au aflat despre aceasta din Proclamaţia semnată de Capul Statului şi de prim miniştrii ambelor ţări, procurată de la manifestanţii de pe străzile Focşanilor, care îşi manifestau bucuria pentru înfăptuirea Unirii. Comisarul Cosadini propune ca Biroul Comisiei să solicite de la guvern confirmarea ştirii culeasă de pe străzile oraşului, iar Biroul să se adreseze prin depeşă telegrafică chiar la domnitor, pentru a afla dacă Unirea e îndeplinită, spre a putea felicita pe Măria Sa. Preşedintele N.Golescu consultă Comisia în legătură cu propunerea făcută şi aceasta este adoptată în unanimitate. În şedinţa din ziua următoare, 14septembrie, se citeşte o depeşă telegrafică trimisă Comisiei Centrale de către primul ministru al Moldovei, prin care se înştiinţa că „alaltăieri în 11 ale curentei, guvernul a proclamat Unirea, vestind Adunării prin alăturatul mesaj şi încunoştiind ţara prin Proclamaţia ce o veţi găsi la Prefectură”. Gestul premierului Moldovei privind trimiterea la cel mai Înalt for legislativ al ţării la Prefectura judeţului, pentru a primi de acolo Proclamaţia de Unire, i-a jignit profund pe membrii Comisiei provocând o amplă discuţie în care primul ministru al Moldovei este discreditat, spiritele se potolesc până la urmă, prin sistarea discuţiilor de către preşedintele şedinţei, generalul N.Golescu şi lansarea de către acesta a propunerii ca, Comisia Centrală să meargă, in corpore, pentru a felicita pe Măria Sa, domnitorul României, care ca „ales al neamului, inspirat de patriotismul său şi ajutat de concursul naţiunii, a izbutit a ne da o sigură Românie”. S-a mai hotărât ca un comitet aprobat prin vot unanim, a fi format din Moruzi, Şuţu şi Teriachiu,să redacteze proiectul adresei de felicitare către Domn, care să fie discutat în şedinţa din ziua următoare. În ziua de 15 decembrie, de fapt ultima şedinţă înainte de vacanţa de sărbători, pe Ordinea de Zi s-a aflat un singur punct: citirea proiectului de adresă al comitetului către M.S. Domnitorul. Cum era şi firesc, mesajul Comisiei preamărea fapta lui Cuza, îl felicita şi îşi exprima convingerea că actul săvârşit este indestructibil şi va dăinui pe vecie. „Inspirat de patrioticul vostru zel, ajutat de Providenţă şi ţară de încrederea Naţiunii – se scria în document – Măria Ta, ai ştiut să înlăturezi toate predicile şi, prin înţelepciune şi perseverenţă, ai dobândit pentru România, Unirea şi întărirea naţionalităţii şi pentru Măria Ta eterna recunoştinţă a Românilor şi o pagină de nemurire în istoria României […] Dumnezeu să te întărească ca să înzestrezi Ţara cu instituţii tari, să-i deschizi toate căile de progres şi de prosperitate şi încurajat de toţi românii, să-i consolidezi viitorul ei”. Mesajul este adoptat de Comisie cu aclamaţii, după care se hotărăşte a se merge in corpore la Iaşi, spre a depune Măriei Sale adresa de felicitare. În timpul desfăşurării şedinţei s-a primit prin telegraf următorul mesaj al M.S. Domnitorul Al.I.Cuza: „Domnilor membri ai Comisiei Centrale. Comisiunea Centrală, ca supremă expansiune a Corpurilor legiuitoare ale ţărilor române, mi-a încredinţat în conglăsuire cu ambele Adunări, misiunea sacră de a realiza unanima dorinţă a Românilor pentru Unire. Această misiune este astăzi îndeplinită prin recunoaşterea Unirii de către Înalta Poartă şi Marile Puteri garante, prin înscrierea ei în dreptul public european. Am proclamat cu bucurie acest act al întemeierii naţionalităţii sale. Comisiunea Centrală, prin patrioticul concurs ce mi-a fost dat, a luat parte eficace în îndeplinirea acestui rezultat. Adresându-vă mulţumirile mele şi ale Naţiunii Întregi, vă anunţ, domnilor, că am convocat ambele Adunări române a se întruni la Bucureşti, în ziua de 24 ianuarie viitor, spre a forma Adunarea României”. Mesajul domnesc este primit în picioare, cu entuziasm şi cu aclamaţiile: „Trăiască România! Trăiască M.S. Domnitorul Cuza”.
După citirea acestui mesaj, preşedintele Nicolae Golescu consultă Adunarea în legătură cu vacanţa Comisiei cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Crăciunului şi se decide cu unanimitate ca, Comisia să se socotească în vacanţă de la 23 decembrie 1861, până la 10 ianuarie 1862. După cum rezultă din protocoalele Comisiunii Centrale, aceasta a fost ultima şedinţă pe care a condus-o generalul Nicolae Golescu. Din 15 ianuarie 1862, când se reiau lucrările Comisiei Centrale, şedinţele fiind conduse de vicepreşedintele D. Steege, o serie de membri, printre care Bălăceanu, Predescu şi Lapati, dar şi generalul Golescu, au fost absenţi. Teriachiu arăta că a adresat depeşe fiecăruia invitându-i la Focşani. Cât îl priveşte pe preşedintele Nicolae Golescu, de la Bucureşti i s-a transmis că acesta se află la moşia sa. A doua zi, în şedinţa din 16 ianuarie, se citea o depeşă telegrafică primită din Bucureşti de la generalul Nicolae Golescu, în care se specifica că fiind bolnav la Goleşti, nu a putut veni până la această dată la Bucureşti şi că nu se simte bine, aşa că nu ştie când va putea pleca la Focşani. O a doua depeşă telegrafică citită în ultima şedinţă a Comisiei Centrale din 12 februarie, venită din partea generalului Golescu, aduce la cunoştinţă că la 24 ianuarie a depus domnitorului demisia sa de membru al Comisiei Centrale de la Focşani.
În absenţa preşedintelui Golescu, în ultimele sale şedinţe din ianuarie – februarie 1862, Comisia Centrală cu o prezenţă la limită, a mai abordat doar câteva chestiuni legate strict de iminenta şi apropiata sa desfiinţare. Astfel, la 16 ianuarie, s-a stabilit un comitet format din Anghelescu, Steege şi Şuţu, care să pregătească un proiect de lege privitor la înfiinţarea Corpului destinat a înlocui Comisia Centrală a doua zi, 17 ianuarie, secretarul Comitetului Angelescu, citea deja raportul şi proiectul pentru înfiinţarea unui Consiliu de Stat, care să preia puterea legislativă unică a României şi să întocmească proiectele de legi pe care să le supună Adunării Generale, funcţionând şi ca înalt tribunal administrativ. Proiectul de lege pentru înfiinţarea în locul Comisiei Centrale a Consiliului de Stat s-a votat în şedinţa din 23 ianuarie 1862 cu 8 voturi pentru şi o abţinere. În aceeaşi şedinţă se mai redactează o adresă de felicitare a Domnului pentru aniversarea zilei de 24 ianuarie. Odată cu convocarea unei singure Adunări a Principatelor la 24 ianuarie 1862, practic Comisia Centrală de la Focşani era desfiinţată, consfinţindu-se astfel constituirea Statului român unitar. La 26 ianuarie 1862, Cuza a format primul guvern al statului naţional, însărcinând ca primul prim ministru al României, pe părintele conservatorismului românesc – Barbu Catargiu.
Un succint bilanţ al activităţii Comisiei Centrale de la Focşani, care a funcţionat aproape trei ani (10/22 mai 1859 – 12/24 februarie 1862), suprapunându-şi activitatea peste perioada în care, după dubla sa alegere, Al.I.Cuza a realizat un amplu program pentru desăvârşirea Unirii, obiectiv la care Comisia Centrală şi-a adus obolul său, prin legislaţia unitară elaborată, ne evidenţiază că lucrând în trei sesiuni, ţinând 88, 90, respectiv 48 de şedinţe, prezidate de preşedinţii: Radu Rosetti, Şt.Golescu şi N.Golescu, Comisia a discutat şi a votat 10 proiecte de legi în prima sesiune, 22 de proiecte în a doua sesiune şi 6 în a treia. Pe grupe de probleme s-au abordat: Constituţia; Legea electorală; problema agrară; Legea rurală; reforma puterii judecătoreşti; Curtea de Casaţie şi Justiţie; reorganizarea finanţelor, a comerţului şi a transporturilor; organizarea administrativă; organizarea armatei; organizarea învăţământului ş.a. Cu toate neîmplinirile datorate influenţei mari pe care a avut-o în activitatea Comisiei, componenţa sa în cea mai mare parte, în majoritate conservatoare şi ca urmare opozantă reformelor progresiste liberale, putem aprecia că pe ansamblu, înaltul for legislativ şi-a îndeplinit menirea pentru care a fost creat. În ceea ce îl priveşte pe generalul Nicolae Golescu, se pare că în decembrie 1861 nu era chiar aşa de bolnav cum se prezenta în depeşa prin care se adresa Comisiei motivându-şi absenţa, atâta timp cât îl întâlnim împreună cu C. A. Rosetti şi I. I. Brătianu în Capitală, protestând la început împotriva unor abuzuri ale guvernului privind libertatea de întrunire şi apoi în fruntea unui Comitet pentru pregătirea sărbătoririi Unirii, alcătuit din Grigore Arghiropol, George Creţeanu, Dimitrie Bolintineanu şi Cezar Bolliac.
Noile realităţi politice, preluarea efectivă a puterii de către conservatori, Cuza nemaichemând până la abdicarea sa gruparea liberal radicală, la guvernare îi punea pe fraţii Goleşti, în contradicţie cu puterea. Deja generalul Golescu începe să se orienteze, ca şi fratele său Ştefan, spre „monstruoasa coaliţie”. Într-un prim timp, în semn de frondă faţă de abuzurile guvernării conservatoare, un grup de liberali-radicali, în frunte cu Ştefan şi Nicolae Golescu, refuză în vara anului 1863 să plătească impozitele de orice natură impuse de guvern, până când Adunarea nu le va aproba. Chestiunea devine atât de serioasă, încât N. Creţulescu ordonă prefectului de Muscel executarea silită, iar colonelul George Arion, care aderase şi el la această opunere, a fost arestat, judecat şi condamnat la degradarea şi excluderea din armată. Generalului Golescu, la 14 iunie 1863, i se aprobă prin Înalt ordin de Zi nr.529, semnat de Cuza şi generalul I. Em. Florescu, să plece pentru două luni la tratament în Austria. Revenit la Goleşti şi apoi Bucureşti. N. Golescu a refuzat a mai îndeplini vreo funcţie politică, până în iulie 1865 când alături de Dumitru Brătianu, C. A. Rosetti şi alte 12 persoane candidau la alegerile municipale din Bucureşti. Adevărata revenire pe scena vieţii politice a lui N. Golescu se va petrece la 11/23 februarie 1866, când a avut loc lovitura de stat pusă la cale de monstruoasa coaliţie şi detronarea lui Cuza. Puterea în România a fost preluată de o Locotenenţă Domnească alcătuită din Dimitrie Sturdza (care-l reprezenta pe Lascăr Catargiu, şeful grupării conservatoare, absent din ţară la vremea aceea); generalul Nicolae Golescu din partea aliaţilor liberali-radicali şi colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al armatei. Prin primul său decret, Locotenenţa Domnească numea un guvern provizoriu condus de liberalul moderat muntean I. Ghica, cu reprezentanţi din toate grupările politice participante la detronarea lui Cuza. Locotenenţa Domnească şi noul guvern au condus la început ţara cu concursul celor două corpuri legiuitoare alese pe vremea lui Cuza. În aceeaşi zi a detronării Domnitorului la orele 15 şi 15 minute, generalul Golescu a prezentat în faţa senatorilor şi deputaţilor actul de abdicare, cerându-le să sancţioneze şi ei voinţa naţiunii, iar premierul Ion Ghica a propus alegerea ca Domn al României a contelui de Flandra, sub numele de Filip I, fratele mai tânăr al regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Locotenenţa domnească, din care a făcut în continuare parte şi N. Golescu, a condus în continuare ţara în numele contelui Filip de Flandra, apoi a lui Carol I de Hohenzollern, timp de aproape trei luni, când puterea a fost încredinţată la 10 mai 1866 lui Carol I.
Ameninţarea unei intervenţii armate a Turciei şi războiul austro-prusac au fost motivele pentru care principalele măsuri adoptate de Locotenenţa Domnească prin generalul Nicolae Golescu să fie cele de întărire a capacităţii de apărare a ţării. Personal, generalul s-a ocupat, în mod special, de formarea şi instruirea Gărzii Civice la comanda căreia s-a aflat de la desfiinţarea Locotenenţei Domneşti şi până în 1869. Nicolae Golescu s-a aflat de asemenea în prim planul activităţilor pregătitoare şi apoi desfăşurării ceremonialelor organizate cu prilejul primirii fastuoase a lui Carol I de Hohenzollern, care sosea în ţară însoţit de Ion C.Brătianu la 8 mai 1866. De altfel, în seara zilei de 9 mai 1866 el şi-a pus conacul de la Goleşti la dispoziţia înalţilor oaspeţi, după ce a făcut o memorabilă primire lui Carol I la Piteşti.
Odată înscăunat pe tronul României, Carol I continuă politica Locotenenţei Domneşti de întărire a capacităţii de apărare a ţării, dat fiind ameninţarea Turciei, care îşi concentrează o serie de trupe de-a lungul Dunării. Sfătuit şi sprijinit de generalul N.Golescu, la 11 mai, chiar domnitorul hotărăşte mobilizarea trupelor, iar la 19 mai Ministerul de Război primea credite sporite, fiind autorizat să pună ţara pe picior de război. La rândul său, pornind de la prescripţiunile Constituţiei din vara anului 1866, precum că „Tot românul face parte sau din armata regulată sau din miliţii sau din garda cetăţenească, conform legilor speciale” şi în calitatea sa de inspector general al Gărzii Civice, funcţie în care fusese numit de Carol I la 14 mai, generalul N. Golescu şi-a consacrat eforturile spre extinderea şi consolidarea gărzii civice (orăşeneşti), stabilindu-i misiuni de apărare şi ordine la început în Capitală şi apoi în principalele capitale de judeţ. El a fost numit prin Înalt Ordin de Zi nr.888 din 28 mai, semnat de Carol, preşedinte al unei Comisii pentru apărarea Capitalei, propusă a se înfiinţa de Ministrul de Război Ioan Ghica în guvernul L. Catargiu, primul guvern instaurat după încoronarea lui Carol I.
Din vara anului 1866 până la încetarea din viaţă, Nicolae Golescu va renunţa la preocupările sale militare, consacrându-se exclusiv activităţii politice. S-a implicat cu spiritul organizatoric ce-l caracteriza, în calitatea de preşedinte al Comitetului Electoral din Capitală, de campania electorală pentru alegerile Senatului şi Adunării Deputaţilor din toamna anului 1866. În această calitate lansa un Apel către alegători, de fapt un adevărat program de reforme pentru îmbunătăţirea administraţiei, justiţiei, finanţelor, instrucţiei publice, armatei, agriculturii, comerţului şi pentru promovarea intereselor tuturor straturilor şi trebuinţelor societăţii. Cele mai stringente probleme, cea a armatei şi cea naţională, generalul le-a acordat o atenţie specială, dată fiind importanţa lor pentru propăşirea ţării, Nicolae Golescu a fost propus în cadrul acestor alegeri candidat la Colegiul al III-lea al capitalei pentru Camera Deputaţilor şi a fost ales primul cu 1421 de voturi În cadrul Adunării Deputaţilor unde pentru o scurtă perioadă de timp, martie – mai 1868, a îndeplinit chiar funcţia de preşedinte.
În guvernul generalului N. Golescu, majoritatea ministerelor şi-au păstrat vechile portofolii din vremea fratelui său. Noul Cabinet nu avea însă o viaţă liniştită. Conflictul dintre radicalii aflaţi la putere şi opoziţia conservatoare a luat forme acute. Cea din urmă declanşează o politică obstrucţionistă, determinând Senatul să se opună la legi de strictă necesitate şi urgenţă, precum organizarea armatei, concesiunile pentru căile ferate ş.a., toate acestea încheindu-se cu o moţiune de neîncredere în guvern, primită cu entuziasm la Senat şi cu respingere la Camera, care acorda un vot de încredere guvernului N. Golescu la 1 iunie şi apoi, la interval de două zile, guvernul dizolvă Senatul şi organizează noi alegeri.
O campanie electorală organizată ca la carte de ministrul de interne Ion C.Brătianu, cu consultarea permanentă a primului ministru Nicolae Golescu şi desfăşurarea fără incidente a alegerilor, aduc rezultatul scontat: o majoritate în Senat favorabilă liberalilor radicali. Aveau de acum majoritatea în ambele Camere, stăpâneau consiliile judeţene şi comunale, puteau deci să treacă la aplicarea reformelor. Prima lege trecută prin Senat a fost cea pentru construirea şi exploatarea unei reţele de căi ferate (concesiunea Strausberg) în Moldova, în lungime de 914 km.
Printre înfăptuirile cele mai importante ale guvernului condus pentru o perioadă destul de scurtă de generalul N.Golescu, cea mai importantă ni se pare impunerea adoptării de către Parlament a Legii pentru organizarea puterii armate. Sancţionată de Domn la 11/23 iulie 1868, aceasta era cea mai completă lege a apărării, având drept fundament Legea lui Cuza din 1864, completată cu prevederile Constituţiei din 1866, cu completările ce i s-au adus în anii 1872 şi 1874. Legea din 1868 pune bazele cadrului legislativ al pregătirii militare a naţiunii, în vederea realizării dezideratului independenţei naţionale.
În calitate de prim ministru, deţinând şi portofoliul Ministerului de Externe, generalul Nicolae Golescu s-a preocupat printre altele, de organizarea solemnităţii de primire a principelui Napoleon la trecerea acestuia prin România, unul dintre prietenii românilor şi susţinător al problemelor româneşti încă din vremea lui Cuza.
Cotidinaul lui C. A. Rosetti Românul consemna marţi, 11 iunie, „Alteţa Sa Imperială Principele Napoleon punea piciorul pe pământul României la Severin, unde era primit de unul din veteranii luptători ai drepturilor românilor, de domnul general Nicolae Golescu” şi descrie apoi atmosfera plină de entuziasm cu care poporul şi armata l-a înconjurat pe oaspetele francez. El a fost întâmpinat de primarul Capitalei Dumitru Brătianu la Giurgiu şi de către Carol I la Cotroceni.
O realizare importantă a guvernării N.Golescu a fost şi încercarea de creare a monedei naţionale, după modelul propus încă din vremea lui Cuza Vodă de către Comisia Centrală de la Focşani. Şi tot generalul este acela care, în calitatea mai sus menţionată, a contrasemnat Decretul nr.903 din 2 iunie, prin care era dizolvat Senatul, aşa cum am anticipat deja, alcătuit dintr-o majoritate conservatoare şi aflat tot timpul în opoziţie cu Camera Deputaţilor şi guvernul. Organizate minuţios de I. C. Brătianu, ministru de interne şi ad-interim la Finanţe, într-o permanentă legătură cu primul ministru, alegerile pentru noul for central legislativ au adus o majoritate confortabilă liberalilor în Senat. La acest scrutin, generalul N. Golescu a fost ales senator la Fălciu, iar fraţii săi Ştefan la Vlaşca şi Radu la Botoşani. Corpurile legiuitoare au fost apoi convocate într-o Sesiune extraordinară între 2-20 septembrie, pentru a lua în discuţie, în regim de urgenţă, proiectul Legii pentru concesionarea construcţiei căilor ferate.
Dezbătută şi aprobată pe articole, Legea pentru construirea căilor ferate, operă a guvernului N. Golescu a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în a doua parte a lunii septembrie şi imediat domnitorul as elaborat mesajul pentru închiderea sesiunii „pentru interesele agricole ale deputaţilor”. Mesajul domnesc era contrasemnat de toţi membrii Cabinetului N.Golescu Istoria modernă mai consemna în octombrie 1868, o vizită a Domnului, însoţit de primul ministru N.Golescu în diferite judeţe şi apoi un răspuns destul de dur al generalului N.Golescu, în calitatea de Ministru de Externe, pe care i-l dădea în scris marelui vizir Aali Paşa, cu referire la imputările ce acesta le făcea României pentru ajutorul ce ar fi dat organizării pe teritoriul românesc, a unor detaşamente de insurgenţi din Peninsula Balcanică.
Mesajul Tronului cu care era deschisă sesiunea ordinară a Parlamentului la 16 noiembrie, a reprezentat un bun prilej pentru a reaminti realizările deosebite ale guvernării generalului Golescu, care în aceeaşi zi îşi depunea demisia din fruntea guvernului şi se aşeza în banca senatorilor. Consemnând de la început pe toţi membrii Cabinetului: Nicolae Golescu, A.I.Arion, I.C.Brătianu, D.Gusti şi C.Heraclie, suveranul sublinia că este meritul tuturor pentru toate înfăptuirile din perioada destul de scurtă, dar plină de împliniri a guvernării. Cu toate aceste înfăptuiri, dat fiind frecventele atacuri din exterior, începute încă din guvernarea anterioară a lui Ştefan Golescu, din partea Alianţei Izraelite Universale de la Paris şi a presei controlate de evrei, la adresa României, ţara noastră fiind încriminată că nu acordă drepturi politice egale minorităţii evreieşti, guvernul generalului N.Golescu este nevoit să-şi depună demisia, lucru ce se va înfăptui, aşa cum am evidenţiat, în aceeaşi zi cu deschiderea lucrărilor Parlamentului, la 16 noiembrie 1868.
Atacurile din exterior la adresa guvernului N. Golescu mai aveau o motivaţie, anume temerile puterilor garante, în special Franţa, Austro-Ungaria şi Prusia, că apropiindu-se prea mult de liberalii radicali, Carol I le va înlesni acestora o alianţă a ţării cu Prusia şi Rusia. Austro-Ungaria era nemulţumită în plus de faptul că aceiaşi liberal-radicali sprijineau lupta românilor transilvăneni pentru apărarea identităţii naţionale şi Unirea cu ţara. Suveranul, sfătuit de I.C.Brătianu, l-a numit pe Dimitrie Ghica, reprezentant al grupării liberal moderate cu constituirea noului guvern. Este cunoscută atitudinea generalului N.Golescu de sprijinire a românilor transilvăneni. De aici constatarea ziarului Românul că Austro-Ungaria este autoarea căderii guvernului N.Golescu.
În prima şedinţă, cea din 16 noiembrie, Senatul trecând la constituirea Biroului Permanent l-a ales ca Preşedinte pe generalul Nicolae Golescu, iar ca vicepreşedinţi pe N. Rosetti şi C. Docan. Atât prin prezenţa generalului N. Golescu în fruntea sa, cât şi prin componenţa sa din toamna anului 1868, facţiunea liberal-radicală preia supremaţia în defavoarea conservatorilor în cel mai înalt for legislativ al ţării. N. Golescu avea un sprijin substanţial în tot ceea ce întreprindea pentru bunul mers al Senatului în vicepreşedintele său C.A.Rosetti şi se consulta frecvent cu celălalt mare liberal-radical I. C. Brătianu, care fusese ales Preşedinte al Camerei Deputaţilor. A fost perioada în care Carol al II-lea încă se mai baza pe gruparea liberală, I.C.Brătianu fiindu-i cel mai bun sfetnic. Cabinetul Dimitrie Ghica, care deţinea la început şi portofoliile lucrărilor publice şi externele, cu Mihai Kogălniceanu la interne şi Alexandru G.Golescu la finanţe, era dominat de liberalii moderaţi. La 19 noiembrie, primul ministru D.Ghica a venit în faţa Camerelor cu programul de guvernare, un program moderat şi prudent de tranziţie, prin care să se amelioreze „discordia din întru”, cum se pronunţa M.Kogălniceanu, cu atât mai mult „să facă tare naţiunea în afară”, cum încheia marele nostru om politic la discutarea programului în Parlament.
Aşadar, de la început acest cabinet a fost astfel conceput, încât să-şi concentreze eforturile pentru ameliorarea poziţiei internaţionale a statului român. În străinătate, neîncrederea instalată încă din vremea guvernării anterioare a generalului N.Golescu persista din cauza compoziţiei Parlamentului, cu majoritatea dată de liberali radicali. Mai mult, I.C.Brătianu ca lider al grupării majoritare în Parlament, cu toate că el se afla la preşedinţia Camerei Deputaţilor, a încercat să controleze guvernul, ceea ce a provocat, după cum rezultă din dezbaterile în Parlament, o ripostă hotărâtă din partea lui D.Ghica. Neînţelegerile acute dintre guvern şi opoziţia radicală din Cameră a încurajat grupările conservatoare minoritare şi le-a întărit speranţa revenirii în prim panul scenei politice în perspectiva dizolvării Camerei Deputaţilor.
Hărţuit din toate părţile, şi în cameră şi în Senat, ameninţat de I. C. Brătianu cu retragerea sprijinului majorităţii parlamentare, D. Ghica nu-şi poate înfăptui programul, iar la 24 ianuarie 1869 îşi anunţă în Senat intenţia de a demisiona. A doua zi, el solicită un vot de încredere Parlamentului (Camerei) pe care îl şi obţine. Un incident neprevăzut însă legat de reactivarea generalului Macedonski, adversar al liberalilor şi numirea lui la comanda garnizoanei Bucureşti, a agitat din nou spiritele, de data aceasta D. Ghica prezentându-şi demisia domnitorului Carol I. Satisfăcut de colaborarea cu echipa guvernamentală, îi respinge demisia şi dizolvă Camera Deputaţilor, stabilind convocarea electoratului pentru noi alegeri de deputaţi, eveniment ce se produce la 29 ianuarie. Venit în faţa Senatului pentru a explica dizolvarea Camerei, Ghica spunea: „Înălţimea Sa a binevoit să insiste pe lângă Cabinetul actual şi să venim înaintea dumneavoastră spre a face un nou apel la patriotismul dumneavoastră”. Odată Camera dizolvată, cu acordul majorităţii deputaţilor, au rămas să lucreze până la încheierea lucrărilor, Comisiile pentru bugetul în anul în curs şi cea pentru vânzarea bunurilor statului. Cum era constituţional, odată cu dizolvarea Camerei Deputaţilor şi Senatul îşi închidea lucrările.
Ministrul de Interne M.Kogălniceanu s-a implicat total în dirijarea, ca să nu spunem măsluirea scrutinului: a schimbat şefii administraţiei locale şi judecătorii de instrucţie de culoare radicală, a trimis prefecţilor sute de telegrame confidenţiale prin care îi instruia cum să neutralizeze adversarii guvernului moderat, ba a mers până acolo încât le-a trimis chiar liste de candidaţi agreaţi de guvern, a dizolvat garda civică la Ploieşti, Piteşti, Bucureşti ş.a. În zadar au ripostat radicalii cu manifestaţii, întruniri şi chiar bătăi de stradă. Rezultatul scrutinului electoral a dat o majoritate covârşitoare guvernamentală (liberal moderaţi) formată în mare parte din adepţii lui Kogălniceanu, ceea ce nemulţumea nu numai pe radicali, dar chiar şi conservatori. În aceste condiţii, majoritatea în Camera nou aleasă va fi o covârşitoare majoritate moderată.
Între 22-28 martie 1869 s-au desfăşurat alegerile, iar la 29 aprilie cele două Camere şi-au redeschis lucrările, reluând şedinţele pentru completarea sesiunii ordinarea anului 1868-1869. În mesajul de deschidere a noii sesiuni, domnitorul spunea: „Dizolvarea Adunării Deputaţilor a întrerupt lucrările Corpurilor legiuitoare cu puţine zile înainte de termenul normal de închidere. În virtutea art.95din Constituţie eu v-am chema azi spre a completa sesiunea ordinară a anului 1868-1869. […] Dumneavoastră reprezentaţi naţiunea şi cunoaşteţi care sunt adevăratele nevoi şi trebuinţe ale ei. Sunt însetate de trebuinţe materiale şi morale. Dar acestea nu se pot dobândi decât prin pace şi stabilitate, datorate numai unei intime armonii, unei pline încrederi între puterea executivă şi cea legislativă”.
În acest sens, Suveranul cerea din partea Senatului şi a noii Camere, acordarea sprijinului guvernului pentru rezolvarea unui chestiuni de mare importanţă. Sesiunea Senatului, condusă de N. Golescu a fost, datorită împrejurărilor, foarte scurte. Pe parcursul celor 20 de şedinţe pe care le-a prezidat generalul, au fost discutate şi aprobate o serie de proiecte de legi, dintre care cea mai importantă a fost Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Au mai fost dezbătute: un proiect pentru administrarea fondurilor Casei de Depunere şi Consemnaţiuni; un proiect de lege pentru modificarea interpretării art.50 din legea rurală; un alt proiect referitor la inamovibilitatea curţilor şi tribunalelor; modificarea unor articole din legea pensiilor; un proiect de lege privind navigaţia pe Prut, precum şi alte trei proiecte pentru construirea în regim propriu a căilor ferate Bucureşti – Giurgiu şi prelungirea căii ferate Suceava – Iaşi. Legile menţionate fiind agreate de mai toate grupările politice, au putut fi adoptate de Senat fără prea multe greutăţi. Neînţelegerile izbucnesc şi nici preşedintele nu le mai poate stăpâni atunci când în discuţie este reluată problema bugetului Senatului, a cărei dezbatere fusese începută în sesiunea anterioară. Senatul înfiinţase o comisie specială care să analizeze felul cum s-a executat bugetul pe anul anterior (1868) şi să întocmească bugetul pentru 1869. Comisia a constatat o serie de cheltuieli suplimentare făcute cu ocazia mutării Senatului în localul Universităţii.
Raportul Comisiei prezentat în şedinţa din 20 mai de senatorul Costa Foru semnala o sumedenie de nereguli puse în sarcina chestorului senatului Nicolae Rosetti, în special. Un alt membru al Comisiei, senatorul Anton Gudgiu combate raportul Comisiei şi propunea o răspundere colectivă a chesturii, propunere admisă cu 18 voturi, contra 16. În urma acestor dezacorduri, senatorii generali Christian Tell şi G. Costa Foru au demisionat din Senat. În zilele următoare, încă 8 membrii ai Senatului: A. Orăscu, Ion Manu, Al. Plagino, colonel Lăcusteanu, N. Moscu, S. Ghica, colonel Pânceanu şi colonel Rachtevanu au înaintat demisiile lor scrise preşedintelui N.Golescu. Pus într-o asemenea situaţie guvernul, printr-un jurnal, cere dizolvarea Senatului şi convocarea Corpului electoral. Suveranul a aprobat jurnalul Consiliului de Miniştri, iar în şedinţa din 9 iunie, premierul a dat citire decretului de dizolvare a Senatului şi închiderea Camerei Deputaţilor. Se încheia astfel încă o etapă, poate cea mai semnificativă, din activitatea în planul politicii a generalului Nicolae Golescu. După cum se deduce din dezbaterile parlamentare din perioadă şi la conducerea Senatului României ca şi în toate celelalte însărcinări, s-a comportat cu aceeaşi competenţa şi profesionalism ca în întreaga carieră de până acum.
Pierderea supremaţiei grupării liberal-radicale şi preluarea apoi a conducerii ţării de către conservatori, îl vor îndepărta tot mai mult pe generalul N. Golescu de scena vieţii politice. Îl vom mai semnala totuşi, într-o situaţie cu totul inedită şi credem cu convingere că independent de voinţa sa. În august 1870, atunci când un mare grup de liberali-radicali în frunte cu C. T. Grigorescu, Radu Stănion, colonel Candiano Popescu ş.a. au organizat marea revoltă antidinastică din noaptea de 8/9 august, concretizată la Ploieşti, cel puţin, printr-o proclamaţie prin care se anunţa detronarea lui Carol I şi constituirea unei regenţe în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi formarea unui nou guvern condus de I.C.Brătianu, generalul s-a aflat printre cei 41 de răzvrătiţi arestaţi. Dacă cercetările şi procesele celorlalţi s-au întins până în octombrie, când tribunalul din Târgovişte i-a declarat nevinovaţi, pe generalul N. Golescu Suveranul l-a eliberat imediat ce a fost încunoştinţat despre arestarea sa, dat fiind respectul ce-l purta şi convingerii sale că generalul a fost folosit de către Candiano Popescu fără încuviinţarea sa personală. Acest trist eveniment şi o stare de sănătate care începe să-l afecteze, l-a determinat pe general să se retragă cel puţin temporar la moşia familiei, la Goleşti. Reapare sporadic în Capitală la 11/23 martie 1871, atunci când în urma tulburărilor din 10/22 martie, din nou antidinastice, de la Sala Slătineanu, Carol I hotărât să abdice, a convocat fosta Locotenenţă Domnească pentru a-i preda puterea. S-au prezentat doar Lascăr Catargiu şi generalul Nicolae Golescu, care l-au determinat pe Suveran să renunţe la abdicare, asigurându-i sprijinul lor şi al colaboratorilor. Generalul a rămas în Bucureşti, fiind numit de Suveran preşedinte al Comisiei Casei de Dotaţiune a Oastei.
Ultima sa prezenţă pe scena vieţii politice, din păcate marcată doar printr-o depeşă telegrafică, s-a produs în condiţiile în care pentru alegerile din 1876, cetăţenii Capitalei l-au propus candidat la Parlament. Dat fiind că o boală cumplită îi imobilizase ambele picioare, generalul Nicolae Golescu le-a mulţumit şi i-a rugat să aleagă în locul său pe tânărul redactor de la Românul, Emis Costinescu. Un moment înălţător care i-a mai alinat suferinţa, l-a constituit acordarea de către Domnitor a celei dintâi decoraţii româneşti „Steaua României” la 22 mai 1877. Întrucât nu se mai putea deplasa, Carol I a venit personal la patul bolnavului N. Golescu pentru a-i pune pe piept mult prea preţuita decoraţie în gradul de Mare Cruce. În acelaşi an, la 10/22 decembrie, generalul Nicolae Golescu s-a stins din viaţă la fel de demn şi modest cum a trăit-o. S-au organizat funeralii naţionale, s-au ţinut discursuri în cele două Camere Parlamentare. A fost înmormântat, conform dorinţei ale testamentare la Goleşti, pe moşia familiei.
Bibliografie selectivă
