Criza financiară aduce profituri record pentru grupul Rothschild
În contextul crizei financiare, lipsa de lichidităţi a determinat multe bănci de investiţii să îşi restrângă afacerile, unele dintre ele s-au aflat chiar în prag de faliment. Totuşi există şi bănci de investiţii cărora criza le prieşte de minune. Printre acestea se află şi grupul Rotschild din Marea Britanie.
Aceasta a anunţat recent rezultate financiare foarte bune în ciuda crizei creditelor, încetinirii creşterii economice şi ameninţării cu recesiunea. Grupul a raportat o creştere cu 31% a profiturilor în condiţiile în care majoritatea marilor bănci de investiţii se situează pe o pantă descendentă.
Davide de Rothschild, preşedintele Grupului a dezvăluit cu această ocazie şi faptul că în perioada următoare se va implica mai mult în afacerile din domeniul alimentar şi agricol.
Grupul Rotschild a încheiat deja un acord de cooperare cu Rabobank, una din cele mai mari instituţii financiare globale, care oferă finanţare şi consultanţă în domeniul alimentaţiei şi agriculturii.
Ca parte a acestei afaceri, Rabobank cumpără un pachet semnificativ de acţiuni (7,5%) la una din companiiile cheie ale imperiului Rotschild din Marea Britanie, Rothschild Continuation Holdings. Astfel, Rabobank devine cel de-al treilea mare investitor pe lângă familia Rotschild şi grupul Jardine Matheson care deţine 20% din acţiunile Grupului, în urma unei fuziuni cu o bancă daneză.
Toate cele de mai sus nu sunt altceva decât repetarea pas cu pas a unei vechi strategii, care a mai fost utilizată de câteva ori de-a lungul istoriei, cu aceleaşi consecinţe dezastruoase pentru omenire. De fiecare dată scenariul a fost identic: s-a creat o situaţie de criză, s-a oferit o soluţie, chipurile pentru a menţine stabilitatea şi apoi au fost implementate măsuri care au creat un şi mai mare control din partea aşa-zisei elite mondiale. Conspiraţioniştii numesc această strategie „dialectica hegeliană a tezei-antitezei şi sintezei”. Masonii o numesc „Ordo ab chao” (la ordine prin haos sau mai bine spus la Noua Ordine Mondială prin haos). Au instaurat-o chiar ca deviză a celui mai înalt grad din Ritul Scoţian, gradul 33.
În 1815, Nathan Rothschild a preluat controlul asupra economiei europene, provocând o cădere a bursei din Londra. În acel moment, Europa era sătulă de război, iar viitorul întregului continent depindea de deznodământul bătăliei de la Waterloo. Dacă armata lui Napoleon ieşea victorioasă, Imperiul francez urma să deţină puterea asupra Europei. Dacă, din contră, câştiga armata coaliţiei anglo-pruso-olandeze, condusă de ducele de Wellington, ajungea Anglia într-o poziţie de putere. Oricum Rothschild nu avea nimic de pierdut, întrucât finanţase ambele tabere. După cum se ştie, bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat înfrângerea lui Napoleon.
Cel care a finanţat reconstrucţia Europei şi stabilizarea sistemului economic după războaiele napoleoniene a fost Rothschild. Fondurile din care el a împrumutat naţiunilor Europei, îndatorându-le, au provenit dintr-o înşelăciune celebră. Utilizând reţeaua sa de spioni, Nathan Rothschild a aflat înaintea celorlalţi englezi care era rezultatul importantei bătălii de la Waterloo. Le-a transmis agenţilor săi de la bursă să vândă puternic acţiuni, lucru care i-a determinat pe ceilalţi să creadă că el ştie ceva şi că ducele de Wellington a pierdut bătălia de la Waterloo. Toată lumea a intrat în panică, grăbindu-se să scape de acţiunile britanice „fără valoare”, pentru a-şi salva măcar o parte din averi. După câteva ore, bursa din Londra se prăbuşise total. Când a sosit ştirea oficială că Wellington câştigase de fapt bătălia de la Waterloo, era deja prea târziu. Rothschild cumpărase cea mai mare parte din piaţă pe o sumă de nimic. În câteva secunde, acţiunile britanice au crescut peste valoarea lor iniţială şi iată cum peste noapte, averea deja fabuloasă a lui Rothschild s-a multiplicat de 20 de ori. Din aceşti bani, clanul Rothschild a dat apoi împrumuturi (evident cu dobânzile de rigoare) ţărilor europene, atât de dornice să se refacă după lunga perioadă de război (finanţată tot de Rothschild) şi să ajungă la… stabilitate economică.
Tot stabilitatea economică a fost invocată şi pentru a justifica crearea Federal Reserve. Prima bancă supranaţională din lume a apărut în urma unei false crize financiare, declanşate de un alt membru al elitei, bancherul J. P. Morgan. În 1907, J. P. Morgan a început să răspândească zvonul că băncile au dificultăţi şi nu vor mai putea face rambursări. Ca şi în exemplul anterior cu Nathan Rothschild, acest zvon a căpătat credibilitate pentru că venea de la o persoană despre care se presupunea că ştie ce spune. S-a creat panică, toată lumea s-a înghesuit să îşi retragă depozitele din bănci, lucru ce a dus la falimente în lanţ (aproape 5400 de bănci au dispărut atunci). Apoi Congresul american a demarat o anchetă pentru a stabili care este cauza acestui dezastru şi cum poate fi el evitat. Comisia însărcinată cu această misiune era condusă de senatorul Nelson Aldrich. Acesta era liderul partidei republicane din Senat, dar şi trezorier al lojii masonice din Rhode Island şi omul bancherilor (de altfel avea să devină membru al clanului Rockeffeler, fiica sa Abby Greene Aldrich căsătorindu-se cu John D. Rockefeller Jr.). Aldrich a propus ca soluţie „salvatoare” crearea unei Bănci Centrale care să vegheze pentru ca dezastrul din 1907 să nu se mai repete niciodată. Istoria a arătat că el s-a mai repetat de atunci de mai multe ori.
În 1910, Federal Reserve Act a fost semnat iniţial, nu de legislatorii americani aşa cum era firesc, ci de bancheri, în cadrul unei întâlniri secrete, organizate în casa lui J.P. Morgan din Jekyll Island. Apoi documentul i-a fost dat lui Aldrich care l-a prezentat Congresului. Iniţial nu a avut sorţi de izbândă, dar în 1913, când Woodrow Wilson a devenit preşedinte al SUA, a fost aprobat. În schimbul susţinerii financiare şi politice în alegeri, Wilson le promisese bancherilor că, odată ajuns preşedinte, va aproba fără să clipească constituirea Federal Reserve. Cu două zile înainte de Crăciun, când o mare parte din membrii Congresului american nu erau prezenţi, Federal Reserve Act a fost transformat în lege, fiind aprobat de Congres şi de preşedintele SUA.
După mulţi ani, Woodrow Wilson scria cu regret: „Naţiunea americană este controlată de sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat, creşterea naţiunii şi toate activităţile noastre sunt în mâinile a doar câţiva oameni, care nu fac altceva decât să controleze şi să distrugă libertatea economică. Am ajuns să fim una din cele mai prost guvernate, cele mai complet controlate şi mai dominate guverne din lumea civilizată. Nu avem un guvern cu opinie liberă, mânat de propriile convingeri, ci un guvern aservit opiniei şi supus presiunilor unui mic grup de oameni care îl controlează.”
Senatorul Louis McFadden spunea în 1932 în Congresul american: „Prin constituirea Federal Reserve a fost construit un sistem bancar mondial. Un superstat, controlat de bancherii internaţionali care acţionează împreună pentru a transforma lumea în sclavul lor. Federal Reserve a uzurpat guvernul. ”
Publicului i s-a spus atunci că Federal Reserve este soluţia ideală şi unică pentru a menţine stabilitatea economică. (Sună cunoscut, nu-i aşa?) Străzile şi ziarele erau pline de afişe în care americanilor li se arăta cum inflaţia, şomajul şi criza economică sunt de acum de domeniul trecutului, datorită apariţiei Federal Reserve. A urmat însă marea criză economică din 1929 (The great depression), care a predat SUA cu totul în mâinile bancherilor. În 1944 a fost implementat sistemului Bretton Woods pentru a restabili economia după al Doilea Război Mondial (o altă criză generată cu finanţarea aceloraşi bancheri). Cu acest prilej au apărut alte instituţii financiare de genul Federal Reserve, dar pe scară mai extinsă: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. În 1971, Federal Reserve a oprit convertibilitatea dolarului în aur, producând o nouă criză pe piaţă, care a transformat dolarul american în principala monedă de schimb (mai ales pentru comerţul cu petrol) a planetei. De fiecare dată s-a invocat nevoia de stabilitate economică.
Lista utilizării acestui scenariu este lungă şi se încheie (sperăm) cu actuala criză financiară, orchestrată de aceeaşi bancheri din umbră prin intermediul organizaţiilor lor: Federal Reserve, Banca Mondială, FMI şi băncile centrale (naţionale) ale celor mai mari puteri ale lumii. Aplicând cu scrupulozitate scenariul cunoscut, acestea au creat acum panica necesară acceptării unei noi autorităţi financiare, unice la nivel mondial, conduse de acelaşi grup restrâns care vrea să domine întreaga planetă.
Constituirea Băncii Centrale a Americii
Alexander Hamilton, iluminist şi agent al bancherilor europeni, a emigrat în anul 1772 în SUA, unde s-a căsătorit cu fiica generalului Philip Schuyler, una din cele mai influente persoane din New York. În 1789, Hamilton a fost numit Secretar al Trezoreriei americane. Împreună cu Robert Morris, el a convins noul Congres să pună bazele Băncii Americii de Nord, aşa cum exista Banca Angliei în Marea Britanie. În acea perioadă, America avea o datorie externă de 12.000 de dolari (bani împrumutaţi de la Spania, Franţa, Olanda şi Germania) şi o datorie internă de 42.000 de dolari.
În 1790, Hamilton, care sprijinea ideea unui sistem bancar centralizat, a îndemnat Congresul să creeze o companie privată, care să aibă responsabilitatea exclusivă de a tipări bani. Planul său era de a crea un sistem bancar centralizat, cu sediul în Philadelphia şi sucursale plasate în cele mai importante oraşe. Aici urmau să fie depozitate fondurile guvernamentale şi taxele colectate de la populaţie. Această Bancă a Statelor Unite a avut iniţial un capital de 10 milioane de dolari, dintre care patru cincimi aparţineau unor investitori particulari, iar o cincime Guvernului. Banca Statelor Unite era administrată de un preşedinte şi de un comitet format din 25 de directori, dintre care 20 aleşi de către acţionari, iar cinci numiţi de Guvern. Practic, ea se afla sub control privat.
Puterea de a crea bani = puterea de a conduce guvernele
Ideea unui sistem bancar centralizat nu era nouă. Ea îi aparţinea lui William Paterson şi era aplicată în Marea Britanie încă din 1691. Aici, o singură companie privată avea dreptul să emită poliţe plătibile la cerere (adică tot bani de hârtie), ceea ce contravenea politicii de siguranţă a împrumuturilor bancare. Una din primele tranzacţii ale acestei companii fusese acordarea unui împrumut în valoare de 1,2 milioane de lire sterline, cu o dobândă de 8%, regelui William de Orange al Angliei, pentru a finanţa războiul împotriva Franţei.
William Paterson a spus cu acest prilej: „Banca are avantajul de a încasa dobândă pe bani creaţi din nimic.” În aceeaşi ordine de idei, Reginald McKenna, ministru de finanţe al Marii Britanii, avea să spună 230 de ani mai târziu: „Băncile pot, şi chiar creează bani, iar cei care controlează creditul unei naţiuni, conduc politica guvernelor şi ţin în mâinile lor destinul oamenilor.”
Intenţiile elitiste şi scopurile reale, pentru care Hamilton milita în favoarea sistemului bancar centralizat, au ieşit la iveală atunci când el a afirmat că „toate comunităţile se împart în cei puţini şi cei mulţi. Prima categorie îi reprezintă pe cei bogaţi şi născuţi în familiile bune, iar cea de-a doua categorie este formată din marea masă de oameni. Oamenii sunt gălăgioşi şi schimbători, rar se întâmplă ca ei să judece singuri sau să descopere adevărul.”
În 1791, Thomas Jefferson (cel de-al treilea preşedinte al SUA) a spus: „Pentru a ne păstra independenţa, nu trebuie să le permitem conducătorilor noştri să ne împovăreze continuu cu datorii. Dacă acceptăm asemenea datorii, vom fi taxaţi pentru mâncare şi băutură, pentru nevoile noastre şi pentru confortul nostru, pentru muncă şi pentru distracţii. Dacă putem împiedica Guvernul să risipească munca oamenilor, sub pretextul că le pasă de ei, atunci aceştia (oamenii) vor fi fericiţi.”
„Instituţiile bancare sunt mult mai periculoase pentru libertatea noastră decât armatele” – Thomas Jefferson
Chiar dacă Thomas Jefferson şi James Madison (care mai târziu a devenit cel de-al patrulea preşedinte al Americii) s-au opus acestui proiect, el a fost totuşi aprobat de Congres, pe 25 februarie 1791. Împreună cu Aaron Burr, Alexander Hamilton a fondat în New York compania Manhattan Co., care a devenit o instituţie bancară extrem de prosperă. În 1955 aceasta se va uni cu Banca lui Rockefeller, Rockefeller’s Chase Bank, de unde va rezulta Chase Manhattan Bank.
În 1801, când Thomas Jefferson a devenit preşedinte, el s-a opus existenţei instituţiei bancare, considerând-o împotriva Constituţiei, însă cu ocazia primei reînnoiri a legilor decizia lui a fost anulată. Nathan Rothschild, preşedintele Băncii Angliei, a înţeles valoarea potenţialului Americii şi a acordat împrumuturi câtorva state, devenind astfel bancherul oficial al Guvernului Statelor Unite.
Pentru că fusese cel care sprijinise Banca Americană, Rothschild i-a avertizat: „Dacă nu se adoptă legi de acceptare a sistemului bancar centralizat, Statele Unite se vor trezi într-un război dezastruos.” Apoi a ordonat trupelor engleze „să le dea o lecţie americanilor neruşinaţi şi să-i readucă la statutul de colonie.” Aceasta a adăugat la războiul din 1812, un al doilea război cu Anglia, care a dus la creşterea datoriilor externe ale SUA la 127 de milioane de dolari.
În ianuarie 1815, Thomas Jefferson îi scria lui James Monroe (care mai târziu a devenit cel de-al cinci lea preşedinte al SUA): „Dominaţia pe care instituţiile bancare o exercită asupra minţilor cetăţenilor noştri trebuie să fie înlăturată, altfel ne va sfărâma.”
În 1816, Jefferson i-a scris lui John Tyler (care a devenit apoi al zecelea preşedinte al SUA): „Dacă poporul american va permite vreodată băncilor particulare să controleze emiterea de bani, mai întâi prin inflaţie şi apoi prin deflaţie, atunci băncile şi corporaţiile care se vor dezvolta peste tot îi vor deposeda pe oameni de toate proprietăţile, până când urmaşii acestora vor constata că nu mai au adăpost pe pământul pe care strămoşii lor l-au stăpânit cândva. Eu cred că instituţiile bancare sunt mult mai periculoase pentru libertatea noastră decât armatele. Dreptul de emitere a banilor ar trebui să fie luat de la bănci şi restituit Guvernului, căruia îi aparţine de drept.”
Banca Centrală, puterea din spatele puterii
În mai 1816, preşedintele James Madison a semnat o lege care permitea crearea unei Bănci a Statelor Unite. Inflaţia, datoriile împovărătoare şi lipsa unei instituţii de încasare a taxelor au fost doar câteva din motivele aduse în sprijinul luării acestei decizii. Noul proiect de lege a permis administrarea situaţiilor economice pentru încă 20 de ani, creşterea rezervei de capital la 35 de milioane de dolari, autorizarea creării de filiale bancare şi emiterea bancnotelor cu valoare minimă de cinci dolari. Noua bancă avea acum puterea de „a controla întreaga structură fiscală a ţării”. Aceasta a fost condusă de către iluminaţii masoni, prin intermediul bancherilor internaţionali „de primă clasă” John Jacob Astor, Stephen Girard şi David Parish (agentul vienez al clanului Rothschild).
În 1819, instituţia bancară a fost declarată constituţională de către John Marshall de la Curtea Supremă de Justiţie (care era mason), care a afirmat că Congresul deţine puterea secretă de a crea bănci.
Oamenii au început să vadă astfel cât de multă putere deţine de fapt instituţia bancară, motiv pentru care, la alegerile prezidenţiale din 1828, voturile s-au îndreptat cu precădere spre candidatul Andrew Jackson, a cărui deviză era: „Lăsaţi oamenii să conducă”. Jackson a afirmat că „întrucât Congresul are dreptul prin Constituţie să emită bancnote, atunci Congresul este cel care trebuie să facă acest lucru şi nu alte persoane sau întreprinderi cărora le este transmis acest drept.” Jackson spunea despre controlul exercitat de sistemul bancar centralizat că „acesta va fi deţinut de doar câţiva oameni, în detrimentul celor mulţi, în primul rând prin controlul asupra muncii şi asupra câştigului poporului.”
În timpul campaniei prezidenţiale din 1828, Jackson a afirmat într-un discurs susţinut în faţa unui grup de bancheri: „Sunteţi o cloacă de vipere. Intenţionez să vă înving şi cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, voi reuşi.” El a mai spus că „dacă oamenii ar înţelege marea nedreptate pe care o realizează sistemele bancare centralizate, ar porni imediat o revoluţie.” Jackson susţinea că dacă Banca va continua să controleze „circulaţia monetară, să încaseze banii publici şi să ţină sub puterea ei mii de oameni, atunci situaţia va deveni foarte gravă.”
După administrarea greşită a Băncii de către primul preşedinte al acesteia, care era primul ministru al Marinei militare, căpitanul William Jones, Banca a fost nevoită să facă împrumuturi şi să ipotecheze diferite imobile, fapt care a dus-o la faliment, ducând astfel la creşterea preţurilor şi la apariţia şomajului. Cu toate acestea, Banca a început să prospere sub conducerea noului preşedinte, Nicholas Biddle, care, în anul 1832, a cerut Congresului o reînnoire a drepturilor Băncii. Noile legi au fost acceptate de Senat (cu un rezultat al voturilor de 28 la 20) şi de Casa Albă (cu rezultatul de 107 la 85).
Biddle a ameninţat: „Dacă Jackson se opune, atunci şi eu mă voi opune lui!” Jackson s-a împotrivit noilor legi şi a desfiinţat Banca, în anul 1832. El a ordonat Ministrului de Finanţe să ia toţi banii Guvernului care erau depuşi la Banca Statelor Unite şi să-i mute în băncile de stat. În 8 ianuarie 1835, Jackson a achitat ultima rată a datoriilor naţionale şi a fost singura dată în istorie când datoriile SUA au fost integral achitate. Nicholas P. Trist, secretarul personal al preşedintelui, a spus atunci: „Acesta este punctul maxim al gloriei lui Andrew Jackson şi cel mai important serviciu pe care el l-a adus ţării.”
James K. Polk, purtătorul de cuvânt al Casei Albe (care mai târziu a devenit cel de-al 11-lea preşedinte al SUA), a declarat: „Banca Statelor Unite s-a constituit ea însăşi ca o mare şi iresponsabilă putere, opusă Guvernului.”
Astfel, Banca a continuat să funcţioneze până în 1836, iar Biddle a folosit acest lucru în avantajul său, contracarând pierderile din economie, prin reducerea împrumuturilor şi creşterea cantităţii de bani de pe piaţă. Jackson a devenit primul preşedinte al Statelor Unite care a fost criticat în martie 1834, pentru că „a extras banii Guvernului din Banca Statelor Unite, fără acordul expres al Congresului.” Este evident că el a făcut acest lucru datorită corupţiei şi abuzurilor pe care le făcea Banca, iar criticile care i-au fost aduse au fost ulterior retractate de Senat, în 1837. Bancherii şi-au continuat eforturile de a reactiva instituţia bancară. În 1841, preşedintele John Tyler a interzis două legi care ar fi permis reformarea Băncii Statelor Unite.
Clanul Rotshcild a finanţat ambele tabere ale războiului de secesiune
În anul 1837, clanul Rothschild a trimis un alt agent în America, August Belmont. Vorbea cursiv engleza, franceza şi italiana. Misiunea lui era aceea de a stârni încurcături financiare în cadrul băncilor din zona de sud a Americii. El a preluat conducerea unei bănci din New York şi a ajuns să fie un personaj important în cercurile financiare bancare. August Belmont a devenit mai târziu consilierul financiar al preşedintelui.
În 1857, „iluminaţii” (francmasoni) s-au adunat la Londra pentru a hotărî soarta Americii. Era nevoie ca ei să creeze un incident, care să le permită instaurarea unui sistem bancar centralizat, şi cel mai eficient părea a fi un război, deoarece războaiele sunt scumpe şi Guvernele trebuie să facă împrumuturi mari pentru a le putea plăti. Nu putea fi vorba de un război cu alte state: Canada şi Mexicul nu erau suficient de puternice; Anglia şi Franţa erau mult prea departe, iar Rusia nu se afla sub controlul lor. Astfel, „iluminaţii” au decis „să dezbine şi să cucerească”, creând conflicte între zona de nord şi zona de sud a Americii. Zona de nord a devenit o colonie britanică, anexată Canadei şi controlată de Lionel Rothschild, în timp ce zona de sud i-a fost dată lui Napoleon al III-lea al Franţei, fiind controlată de James Rothschild.
Pentru a produce o slăbire a forţelor unioniste americane, iluminaţii s-au folosit de grupul extremist sudist al „Cavalerilor Cercului de Aur”, format în 1854 de George W. L. Bickley cu scopul de a crea tensiuni rasiale în toate statele, prin introducerea sclaviei. Printre membrii activi ai acestui grup masonic erau Jefferson Davis, John Wilkes Booth şi Jesse James (un mason care, după ce a furat aur din bănci şi companii miniere, a investit aproape 7 miliarde de dolari în statele din vest, cu scopul de a isca un al doilea război civil).
Ku Klux Klan, societatea rasistă secretă a Statelor Unite, formată în anul 1867, era alcătuită din armata „Cavalerilor Cercului de Aur”. Statele care fuseseră separate s-au reunit, formând Alianţa Statelor Americii, însă fiecare îşi păstra independenţa. Dacă zona de sud ar fi câştigat, atunci fiecare stat ar fi devenit o ţară independentă.
Abraham Lincoln a anunţat: „Coaliţia, fiind prea puternică pentru a fi suprimată de acţiunile paşnice ale Guvernului, a preluat conducerea unor state din sud.” Lincoln a blocat porturile de pe coasta Americii pentru a proteja furnizorii, pentru ca aceştia să ajungă cu bine în Europa. Clanul Rothschild a finanţat zona de nord prin reprezentanţii săi August Belmont, Jay Cooke, J., W. Seligman & Co. şi Speyer & Co.
Judah P. Benjamin a fost de asemenea un agent al clanului Rothschild, şi a devenit Secretar de Stat al Confederaţiei sudiste în anul 1862. Asociatul său, John Slidell (unchiul soţiei acestuia era August Belmont) a fost reprezentantul Confederaţiei în Franţa. Fiica lui Slidell a fost căsătorită cu baronul Frederick D´Erlanger din Frankfurt, care era rudă cu familia Rothschild. Slidell a fost reprezentantul zonei de sud şi a împrumutat bani de la familia D´Erlanger pentru a finanţa Confederaţia.
Lincoln şi rezolvarea crizei financiare, fără ajutorul bancherilor internaţionali
La sfârşitul anului 1861, Anglia a trimis 8000 de soldaţi în Canada, iar în 1862, în Veracruz, Mexic, au debarcat trupe engleze, franceze şi spaniole, pentru a colecta banii pe care îi datora Mexicul. În aprilie 1861, ambasadorul Rusiei în America a informat Guvernul: „Anglia va profita de prima ocazie pentru a recunoaşte separarea statelor americane, iar Franţa îi va urma exemplul.” În ziua de 10 iunie 1863, generalul francez Elie-Frederic Forey, cu ajutorul a 30.000 de soldaţi francezi, a preluat conducerea oraşului Mexic, ajungând să controleze aproape întreaga ţară.
În timpul vizitelor sale la Paris şi Londra, ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei a descoperit faptul că sudiştii erau dispuşi să îi ofere lui Napoleon al III-lea statele Louisiana şi Texas, dacă acesta ar fi trimis trupe împotriva teritoriului din Nord. Rusia arătase deja că îl susţinea pe Lincoln şi vroia să trimită flota militară în ajutorul Americii. La 1 ianuarie 1863, Lincoln a emis Proclamaţia de Emancipare, de eliberare a sclavilor, exact cum a făcut şi ţarul Alexandru al Rusiei cu iobagii, în anul 1861. În 8 septembrie 1863, la cererea preşedintelui Lincoln şi a secretarului de stat William H. Seward, Alexandru a trimis flota militară în San Francisco şi New York, ordonându-i „să se pregătească de luptă şi să nu primească ordine decât de la Abraham Lincoln.”
Lincoln a spus: „Privilegiul de a crea şi a emite bani nu este doar supremul drept al Guvernului, ci este şi cea mai mare oportunitate a acestuia. Prin abordarea acestor principii, plătitorii de taxe vor salva sume imense de bani.” În februarie-martie 1862 şi în martie 1863, Lincoln a primit aprobarea Congresului de a împrumuta 450 de milioane de dolari de la populaţie, prin vânzarea de obligaţiuni sau „bancnote” pentru a finanţa războiului civil. Banii împrumutaţi nu s-au amortizat până în anul 1865.
Lincoln a rezolvat astfel criza monetară americană fără ajutorul bancherilor internaţionali. Revista London Times a afirmat mai târziu în legătură cu bancnotele lui Lincoln: „Dacă acea politică financiară rău intenţionată, care a pornit din Republica Americană de Nord, s-ar extinde, Guvernul şi-ar putea plăti toate datoriile, iar ţara nu va mai avea nicio obligaţie, ajungând la o stare de prosperitate, fără precedent în istoria statelor civilizate ale lumii. Intelectualitatea şi aristocraţia s-ar duce în America de Nord. Acel Guvern trebuie distrus, altfel el va distruge orice monarhie de pe glob.”
Bismarck, cancelarul german, a declarat în 1876 despre Lincoln: „A obţinut din partea Congresului dreptul de a împrumuta bani de la oameni prin vânzarea de obligaţiuni către statele americane şi astfel, Guvernul împreună cu naţiunea au scăpat de comploturile străinilor care doreau să-i finanţeze. Aceştia au realizat imediat că Statele Unite aveau să le scape din mână. De aceea s-a hotărât uciderea lui Lincoln.”
„Puterea monetară va încerca să domnească în dauna oamenilor” – Abraham Lincoln
Înaintea administraţiei Lincoln, băncile particulare comerciale aveau dreptul de a emite bani de hârtie, numiţi bancnote de stat. Acest drept le-a fost retras în 1863, odată cu emiterea Legii Naţionale Bancare, care interzicea statelor să producă bani. Pentru a anula amortizarea circulaţiei monetare, un sistem de bănci particulare a primit din partea Guvernului federal dreptul de a emite bancnote naţionale. Acest lucru a dat băncilor puterea de a controla finanţele şi creditele ţării şi a condiţionat sistemul bancar centralizat, aflat sub conducerea Federaţiei pe timp de război. Panica financiară produsă de bancherii internaţionali a distrus 172 de bănci de stat, 177 de bănci particulare, 47 de instituţii economice, 13 companii de împrumuturi şi 16 companii de amanet.
Salmon P. Chase, ministrul de finanţe din timpul lui Lincoln a afirmat public: „Rolul pe care l-am avut în promovarea Legii Naţionale Bancare a fost cea mai mare greşeală financiară din viaţa mea. Astfel a fost creat un monopol care a afectat toate interesele ţării. Această lege ar trebui abrogată, dar înainte ca acest lucru să se petreacă, oamenii se vor afla de o parte a baricadei, iar bancherii de cealaltă parte, într-o competiţie cum n-a mai existat vreodată în această ţară.”
Lincoln a afirmat: „Puterea banilor ruinează ţara pe timp de pace şi conspiră împotriva ei în momentele critice. Este mai despotică decât monarhia, mai insolentă decât autocraţia şi mai egoistă decât birocraţia. Prevăd în viitorul apropiat o criză care mă va descuraja şi mă va face să mă tem pentru ţara mea. S-au întronat multe corporaţii şi va urma o eră de corupţie la nivel înalt, iar puterea monetară va încerca să domnească în dauna oamenilor, până când bogăţia se va afla în totalitate în mâinile a doar câteva persoane, iar Republica va fi distrusă. În acest moment simt mai multă nelinişte pentru siguranţa ţării mele decât atunci când ne aflam în război.”
La 4 aprilie 1865, Lincoln a fost împuşcat de John Wilkes Booth, în aceeaşi seară având loc un atentat nereuşit împotriva secretarului de stat, Seward, pus la cale de aceiaşi conspiratori. Numeroase dovezi indică faptul că el a fost victima unei conspiraţii iniţiate de bancherii internaţionali. De altfel, istoria SUA este un lung şir de asasinate. Toate personalităţile care s-au opus ferm oligarhiei bancare au fost rând pe rând asasinaţi.
Alianţa Fermierilor şi Partidul poporului
Cel de-al 20-lea preşedinte Preşedintele al SUA, James A. Garfield, a realizat şi el pericolul pe care îl reprezentau bancherii. El a spus în acest sens: „Cei care controlează banii unei naţiuni, controlează acea naţiune.” Şi el a fost asasinat în 1881, în timpul primului an de mandat.
În 1877, în districtul Lampasas, Texas, un grup de fermieri a creat o grupare numită „Cavalerii de Nădejde”. Aceştia erau preocupaţi de puterea financiară care era „concentrată în mâinile doar a câtorva persoane.” Mai târziu, ei au schimbat numele grupării în „Alianţa Fermierilor”. Aceasta s-a răspândit de la un capăt la altul al Texas-ului şi, începând cu 1887, mişcarea s-a extins spre nord, până în Dakota şi spre est, până în Carolina. În timpul anului 1890, această grupare a reuşit să se organizeze foarte bine, ajungând chiar să aleagă guvernatorii şi membrii ai Congresului.
„Alianţa Fermierilor” a sprijinit creşterea progresivă a taxelor pentru căile ferate, pentru comunicaţii şi corporaţii, dreptul de a organiza sindicate, mijlocirea guvernamentală pentru stabilizarea preţurilor mărfurilor şi iniţierea programelor de creditare. Ei erau împotriva sistemului bancar privat al ţării şi susţineau utilizarea „bancnotelor” lui Lincoln, datorită adaptabilităţii acestora şi a capacităţii lor de a satisface nevoile economiei. „Alianţa fermierilor” vroia ca aprovizionarea cu bani să fie controlată de către reprezentanţii aleşi de ei, şi nu de interesele băncilor internaţionale.
În consecinţă, în 1892, această grupare a înfiinţat Partidul Poporului şi şi-a susţinut propriul candidat la preşedinţie. În 1896, Partidul Poporului s-a alăturat campaniei democratului William Jennings Bryan, care a pierdut alegerile în faţa lui McKinley, sfârşind astfel mişcarea populistă. Această mişcare politică a fost însă cea care a pus bazele pentru ceea ce avea să devină Rezerva Federală Americană.
https://searchnewsglobal.wordpress.com
