Vica li Heteş din Hida este, la 101 ani împliniţi în luna mai, unul dintre cei zece locuitori ai Sălajului care au strâns mai mult de un secol de existenţă.
După o viaţă de luptă cu greutăţi de tot felul, presărată prea puţin cu momente de bucurie, bătrâna mai are încă o sclipire de spirit viu în priviri şi un singur regret: că nu mai poate munci pământul. Prima dată a vizitat un spital la 99 de ani, iar secretele longevităţii sale sunt simple: multă muncă încă din fragedă copilărie şi câte un păhărel de pălincă în fiecare dimineaţă.
Curtea casei din localitatea sălăjeană Hida unde locuieşte Ludovica Blaga şi fiica ei, Amalia Păcurar, surprinde prin ordine şi curăţenie, dacă te gândeşti că este îngrijită de două femei, cu vârste de 101 şi 79 de ani. Grajdul de vaci e gol şi nici guiţatul porcilor nu se aude, singurele animale de curte fiind trei cloşti cu o semedenie de pui ce aleargă în toate direcţiile, pentru a găsi insecte sau râme. Doar una dintre găini e în libertate, cea de-a doua fiind izolată, cu puii ei, într-o cutie de lemn acoperită cu plasă. Amalia Păcurar sau Malica, aşa cum o alintă cunoscuţii, e întotdeauna bucuroasă de oaspeţi. La fel şi mama ei, cunoscută în sat ca Vica li Heteş. Dialogul cu cele două se leagă uşor, într-o bucătărie de vară unde o a treia cloşcă stă cuminte pe ouă, într-o cutie de carton plină cu paie.
E greu de spus dacă 13 a fost un număr cu noroc sau cu ghinion pentru Vica li Heteş din Hida. A văzut lumina zilei în anul 13 din secolul trecut, iar la un an şi jumătate de existenţă şi-a pierdut mama. Câţiva ani mai târziu tatăl a fost nevoit să plece pe front, în ograda casei din Hida rămânând şase copii, dintre care cel mai mare, sora Lina, avea 12 ani. Aşa a ajuns Ludovica să facă de mâncare şi să spele rufe la râu la vârsta la care majoritatea oamenilor se bucură de jocurile copilăriei.
“M-am descurcat cum am putut. Eu am rămas micuţă de mama mea la un an şi jumătate. Tatăl meu era plecat în război. Făceam pătură de tomagi (tăiţei — n.r.). Eram de vreo şapte ani şi n-ajungem la masă şi am avut un frate, Sidor, îmi punea un scăunel la picioare şi grijea să nu să-mboarde scăuneaşul, să pot suci pătura. Am fost şase fraţi. Eu am fost cea mai mică. Ș-apoi, dragă, eram micuţă şi iarna băgam hainele-n ciubăr şi mă duceam la vale cu ele. Bietul Sidor şi cu Izmănuca (un alt frate — n.r.) îmi duceau ciubărul, că nu îl puteam duce, c-am fo micuţă. Mi-o îngheţat piciorele acolo până gătam hainele. Avut-am nou ani”, povesteşte femeia pentru care viaţa a fost una grea.
Pentru noi, cei de astăzi, este probabil greu de imaginat o hrană constând în apă cu oţet şi zahăr, “asortată” cu un boţ de mămăligă, însă pentru Vica li Heteş mâncarea amintită a fost una pe care servit-o nu de puţine ori.
“Mâncam mălai coşit (cu coaja crăpată — n.r.). Opărem fărina de porumb cu apă clocotită, făcem aluatul de sara ş-apoi frământam cu aluatul. Lăsam să dosptească, până crepa tă-tă-tăt pe deasupra. Făcem aşe bruji (boţuri — n.r) în mână, punem pă lopată, pă pănuşoi de mălai, luam apă din blid, tă-tă-tăt îl murluiem (netezeam — n.r.) pă deasupra, să fie fin şi-l băgam în cuptor, îl lăsam două ceasuri ş-apoi ăla era mălai. Când avem clisă, mâncam mălai cu clisă şi cu ceapă. Pâine făceam la Crăciun şi la Paşti. Mâncam mălai cu apă, oţet şi miere coşte (zahăr cubic — n.r.). Făcem zamă de chimin — strângem vara chimin, îl uscam, făcem fasole, ce dădea Dumnezeu. Făcem mămăligă cu silvoiţă, mămăligă cu zamă de creangă (fructe uscate — n.r)”, spune Ludovica Blaga.
Cu toate lipsurile, familia ei creştea câte un porc pe care îl tăia de Crăciun, dar care nu ajungea la mai mult de 30 de kilograme, pentru că nu aveau cu ce să-l hrănească.
Dacă Primul Război Mondial nu a lăsat prea multe amintiri, a doua conflagraţie mondială a găsit-o pe Vica li Heteş căsătorită, cu bărbatul plecat pe front şi cu trei copii în grijă, dintre care unul dintr-o căsătorie anterioară a soţului. Împotriva bombardamentelor, femeia şi copiii se ascundeau într-o groapă săpată în curte.
“O fost greu. Bărbatu-meu o fost în război şi acasă aveam patru-cinci dărăburi de vaci şi nu le puteam mulge. Aveam tri prunci. Ne-am făcut în grădină o groapă în pământ, fugeam şi ne băgam în groapa aceea. Decung (tranşeu — n.r) i-o zâs atuncea la groapă. Acolo unde şedeam erau mitraliere şi trăgeau de gândeai că piere lumea”, rememorează Vica.
Vreme de câteva săptămâni, locuinţa familiei Blaga a găzduit un soldat neamţ, grădina casei fiind locul de depozitare a unor mitraliere antiaeriene. Chiar dacă era un copil la vremea respectivă, Malica îşi aminteşte şi ea de “oaspetele” german: “Acolo la noi o stat un neamţ două-trei săptămâni. Când vineau avioanele, aveam un păr sălbatic în fundul curţii şi el suia în părul ăla şi de acolo trăgea cu mitraliera şi îşi lua în cap clop de soare de-a mămuchii. Și mămuca merea cu tata la lucru şi ne lăsa cu neamţul şi ăla ne dădea de mâncare şi cota de noi. Era tare de treabă. Acolo o stat cu noi şi dormea noaptea pă lădoi. Merea după mâncare la amiază, unde le era popota. Ne aducea cu şaica (gamelă — n.r.) ce-o făcut ei de mâncare: carne şi mâncare bună. Totdeauna ne aduce să mâncăm şi noi”.
Anii au trecut peste familia Blaga, a venit colectivizarea şi Vica li Heteş a continuat truda la CAP-ul din sat. Pentru că soţul ei era meşter tâmplar şi lucra mai mult la acoperişurile caselor din sat, femeia era obligată să facă o muncă dublă la CAP, pentru a suplini lipsa acestuia. După mulţi ani de muncă la cooperativă, la vârsta pensionării bătrâna a avut surpriza să constate că hârtiile care atestau perioada muncită au dispărut, aşa încât nu poate primi pensie.
Mai mult, deşi fiica ei are doar 350 de lei pensie, Ludovica Blaga nu poate beneficia nici de ajutor social, pentru că are în proprietate un teren pe care, de altfel, la vârsta pe care o are, nu-l poate lucra. Atât reprezentanţii Casei de Pensii, cât şi cei ai administraţiei locale invocă obligativitatea respectării legislaţiei. O legislaţie care face o dreptate strâmbă, dacă ne gândim că după aproape un secol de muncă, pentru familie sau pentru statul român, Vica li Heteş nu beneficiază astăzi de niciun venit, în condiţiile în care doar medicamentele o costă 600-700 de lei lunar. Are însă noroc cu rudele, care le sprijină financiar pe cele două femei.
Bătrâna care a trecut pragul de 100 de ani are noroc cu o sănătate încă bună pentru vârsta ei, prima şi singura dată când a ajuns la spital fiind la 99 de ani, din cauza unor probleme la stomac.
“O fost moartă înt-o sară, înt-o noapte, şi-o am dus cu salvarea la Zalău, şi de la Zalău o-m trimăs-o în Cluj. I s-o perforat stomacul, o avut ulcer. O stat săraca o săptămână în spital. Și Doamne-ţi mulţam, de atunci e bine. În fiecare dimineaţă bea câte un păhărel de pălincă”, spune fiica ei, ce are şi ea deja venerabila vârstă de 79 de ani.
Deşi se deplasează mai greu, sprijinindu-se de o cârjă, Vica li Heteş e bucuroasă că poate merge singură. I se umezesc însă ochi atunci când îşi aminteşte că nu mai poate munci aşa cum o făcea pe vremuri.
“Când văd că creşte mălaiu-n grădină numa-mi vine să pâng că nu-l poci săpa”,mărturiseşte ea cu regret în glas şi lacrimi în colţul ochilor.
Lacrimi care exprimă, poate, filosofia de viaţă a Ludovicăi Blaga: multă muncă şi, de ce nu, câte-un deţ de pălincă la începutul unei noi zile de trudă. Trudă după care astăzi, la 101 ani, nu s-a ales cu nicio formă de răsplată financiară, ci doar cel mult cu respectul şi aprecierea rudelor şi consătenilor. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)
