Una dintre cele mai vechi căi de comunicaţie din Ţara Românească, ce atingea marginea Bucureştilor, a fost aceea pe care călătoreau carele cu sare în drumul lor de la ocne spre bălţile Dunării şi dincolo de fluviu, în toată Peninsula Balcanică. Astăzi, o parte din acel vechi drum se află în cuprinsul oraşului, datorită întinderii treptate a Capitalei. Tradiţia populară i-a menţinut numele vechi şi frumos de Drumul Sării, deşi autoritatea municipală îi atribuise cîndva denumirea arbitrară de Drumul Serii! Astăzi, Drumul Sării se găseşte în partea de apus a oraşului, începînd din Drumul Taberii şi sfîrşind în Calea 13 Septembrie, întinzîndu-se deci pe o distanţă de vreun kilometru. Dar în 1911, cu prilejul uneia dintre multele delimitări ale teritoriului Capitalei, găsim menţionat Drumul Sării şi în altă parte, adică între Calea Ferentarilor şi Cimitirul Ghencea. O privire pe planul oraşului arată că era vorba de o prelungire, astăzi uitată, a primului Drum al Sării, şi anume strada numită în prezent Petre Ispirescu, continuată dincolo de Calea 13 Septembrie pînă în Şoseaua Măgurele. Şi care drum, adăugăm noi, mergea mai departe, poate prin Ferentari şi Pieptănari, îndreptîndu-se spre Giurgiu.
Prima întrebare la care trebuie să răspundem este pentru ce se transporta pe aici sarea şi nu pe alte şosele.
Trebuie să ţinem seama de două lucruri: că denumirea drumului este veche, datînd din secolele anterioare, cînd se circula altfel decît acum. Şi, în al doilea rînd, că salinele din care se extrăgea pe atunci sarea erau la Ocnele de lîngă Rîmnicu Vîlcea, aflate în exploatare încă din Secolul al XV-lea.
Mai tîrziu, pe la începutul Secolului al XVI-lea, au apărut Ocna Mică, de lîngă Tîrgovişte (Gura Ocniţei), cea de la Telega, de la Ghitioara, de la Teişani şi de la Slănic. Erau deci două regiuni miniere în regiunea de deal din Vîlcea şi din Dîmboviţa – Prahova. De aici se aducea sarea la Bucureşti, spre a fi îndreptată apoi către bălţile de la Dunăre, unde pescarii conservau peştele prin sărare. O parte din sare trecea însă mai departe, peste fluviu, în toată Peninsula Balcanică, unde nu se găsea acest preţios mineral.
În acele Secole, al XV-lea şi al XVI-lea, carele cu sare fie că veneau de la Rîmnic, fie că veneau din Dîmboviţa şi Prahova, trebuiau neapărat să ia singura cale posibilă, anume în lungul Argeşului şi Dîmboviţei, de la Piteşti şi Tîrgovişte spre sud, prin codrii imenşi, prin „poarta pădurilor”. Era, probabil, aşa-numitul „drum al Baiului”, care continua paralel cu malurile Argeşului, ajungea la Floreşti, la pădurea Icoanii, Dragomireşti, Roşu, Lunca şi Cotroceni. Era totodată şi drumul de poştă de la Tîrgovişte şi Piteşti spre Bucureşti. În oraş, traseul acesta era cunoscut sub numele de Drumul Mehedinţilor.
Călătorii care veneau dinspre Cotroceni coborau în oraş prin Gura Văii.
Dar cărăuşii cu sare nu aveau nevoie să traverseze Capitala pentru a ajunge la Giurgiu. Ei luau Drumul Sării de astăzi, apoi Strada Petre Ispirescu, de unde, aşa cum am mai spus, prin Ferentari şi Pieptănari, ajungeau în drumul Giurgiului.
Aceasta se întîmpla în vremuri relativ mai noi. Dar cîndva, mai demult, carele cu sare trebuiau să ajungă în centrul oraşului, fiindcă aici se găsea Sărăria veche, din Tîrgul Cucului. Tot pe aici erau şi „scaunele pescarilor”, unde peştele, adus din bălţi, trebuia sărat pentru conservare.
Sarea, un produs natural preţios, o bogăţie de totdeauna a pămîntului nostru, a făcut obiectul schimbului în natură şi al comerţului din cele mai vechi timpuri. Datorită sării au fost posibile schimburi economice de cea mai mare importanţă.
Iată un exemplu. În Italia antică, unde nu existau mine, sarea se extrăgea din salinele de pe malul mării, de la Ostia şi din toată regiunea gurilor Tibrului. De la saline, sarea se încărca şi se transporta în interiorul Peninsulei Italice. Un punct important de popas în drumul spre Latium, spre regiunile agricole centrale, a fost totdeauna Roma. Acolo exista, ca şi la Bucureşti, o „Via Salaria”, deci un „Drum al Sării”
Ţinînd seama că şi la noi sarea trecea prin Bucureşti spre a ajunge la bălţi, peste Dunăre, este de crezut că acest preţios mineral, indispensabil vieţii omului şi animalelor, implicit şi agriculturii, a jucat un rol însemnat, capital, în formarea oraşului, în ridicarea lui de la situaţia de sat la aceea de tîrg.
Este binecunoscut ceea ce spunea Vlad Dracul despre cetatea Giurgiului, clădită de tatăl său, Mircea cel Bătrîn: „Fiecare piatră din castelul acesta a costat pe tatăl meu cîte un bolovan de sare”. Bolovanii erau scoşi din Ocna Mare, de lîngă Rîmnic, aceea care mai tîrziu, în Secolul al XVI-lea, cînd s-au deschis şi alte ocne (Dîmboviţa şi Prahova), a fost numită Ocnele Mari. Drumul cel mai drept era în jos, pe Olt, pînă la „vama de sare” a Vidinului. Dar o parte trebuia să treacă şi spre Giurgiu, în acest caz atingînd neapărat Bucureştii.
Traseul pe care se circula era Drumul Sării, acela din partea de apus a oraşului.
A mai existat însă şi un al doilea Drum al Sării, în partea de răsărit a oraşului. Astăzi nu se mai ştie de urma lui, dar două documente, unul din 1752 şi altul din 1830, ni-1 amintesc.
În testamentul său din 1752, Grigore Ghica Vodă dăruia Mînăstirii Pantelimon o moşie care se întindea dincolo de „oborul Tîrgului de Afară”, pe „drumul ce vine de la Mărcuţa”, şi „spre amiazăzi pe Drumul Sării… pînă în drumul cel mare”. Interpretăm această hotărnicie în sensul că „drumul ce vine de la Mărcuţa” este Şoseaua Pantelimon de astăzi, iar „Drumul Sării de la amiazăzi” era vechea stradă Mărcuţa între vii, astăzi Vatra Luminoasă, „drumul cel mare” fiind actuala Şosea Mihai Bravul.
Această interpretare, care ne aparţine, va fi confirmată de cel de al doilea document, din 1830.
Este vorba de „Măsurătoarea ce s-au făcut împrejurul politii Bucureştilor, pe unde sănt a să pune pietre de hotar”, întocmită de „Moritz von Ott, Ingenieur”, la 30 martie 1830. Era o încercare de a delimita oraşul, care se întinsese anarhic, punînd probleme tot mai grele acelora ce aveau sarcina de a-1 îngriji.
„Măsurătoarea” începea de la streaja Podului Mogoşoaiei, adică de la Piaţa Victoriei de astăzi, urma şoseaua periferică spre Obor (deci bulevardele Ilie Pintilie şi Ştefan cel Mare), înconjura oraşul şi revenea la punctul de plecare. Sînt indicate cîteva repere, dintre care doar unele identificabile, precum Podul Tîrgului de Afară şi Oborul. Dar distanţele dintre repere sînt date în stînjeni, care, transpuşi în metri, ne îngăduie comod a le identifica pe planul oraşului din zilele noastre.
Astfel, ţinînd „pe mîna dreaptă”, cum precizează „Măsurătoarea”, şi mergînd pe această şosea, care se numea încă în 1745 Calea cea Bătrînă, găsim proprietatea lui Anghelache, situată la „Roata Lumii” de mai tîrziu, aceea a vistierului Nistor, la colţ cu Strada Tunari; puţul de lîngă casa lui Păun, la colţ cu vechea stradă a Teilor, azi Galaţi; streaja Podişorului, la colţul străzii Viitor, unde se afla şi o cruce; capătul şoselei Tîrgului de Afară, deci Calea Moşilor; apoi o casă cu nr. 1393, la întretăierea cu Şoseaua Iancului şi, în sfîrşit, Drumul Sării, la intersecţia cu străzile Matei Voievod şi Vatra Luminoasă, arteră numită altădată strada Mărcuţa între vii.
După cum se vede, datele din testamentul domnesc din 1752 şi cele din „Măsurătoarea” din 1830 concordă.
Problema care se ridică acum este de a şti în ce direcţie se călătorea pe acest Drum al Sării, fost Mărcuţa între vii, astăzi Vatra Luminoasă.
Deoarece ne aflăm aici în apropierea Şoselei Pantelimon, este de crezut că într-acolo era sensul principal de circulaţie. Dacă se ajungea aici prin partea de nord şi de est a oraşului, este evident că nu se putea lua alt drum decît Calea cea Bătrînă, care trecea pe la capătul Podului Tîrgului de Afară şi pe la Obor. Alt drum mare nu exista pentru a se ajunge pe Şoseaua Pantelimon şi apoi prin Brăneşti, Islazu, Lehliu la bălţile din jurul Lichireştilor, astăzi Călăraşi.
„Măsurătoarea” ne arată cît se poate de clar ordinea reperelor, adică: Calea Moşilor, Oborul, Şoseaua Iancului şi Drumul Sării. Dacă într-adevăr carele ar fi venit din această direcţie, ele ar fi trebuit să treacă peste drumul mai mare şi mai comod al Şoselei Iancului, pentru ca după numai circa 400 de metri să o ia pe Drumul Sării, care ducea acolo, adică în Şoseaua Pantelimon. Ar fi fost nefiresc. De aceea trebuie să admitem că transporturile de sare ajungeau aici nu dinspre Obor, ci dinspre Vergu. Numai aşa li se deschidea carelor Drumul Sării spre Şoseaua Pantelimon, înainte de Şoseaua Iancului.
În acest caz, Drumul Sării nu era un drum diferit care ar fi ocolit oraşul pe la răsărit, ci doar o ramificaţie din primul Drum al Sării, cel din vestul Capitalei. De unde se desfăcea această ramificaţie nu putem încă preciza. Poate de undeva, din dreptul Căii Rahovei, spre a ajunge în Calea Văcăreştilor şi Şoseaua Mihai Bravul.
Era un drum vechi, probabil puţin umblat la data celor două documente amintite, dar care-şi păstra numele datorită puterii tradiţiei, adică la fel cum se întîmplă în prezent şi cu Drumul Sării, cel din partea de apus a oraşului. (Sfîrşit)
NICOLAE VĂTĂMANU
