Napoleon, moda şi puterea
În Secolul Luminilor, moda franceză era suverană în întreaga lume. Poziţia geografică a Parisului, lunga tradiţie a industriei sale textile, iscusinţa croitorilor parizieni îndreptăţeau supremaţia acestui oraş în ceea ce priveşte îmbrăcămintea feminină. Parisul vremii lansa moda în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, în 1716, chiar şi în Peru, unde luxul spaniolilor era strălucitor, oamenii se îmbrăcau franţuzeşte, mai ales în haine de mătase, importate din Europa. Atunci au apărut pantalonii de damă, avînd o croială asemănătoare celor de azi. În urma reformelor întreprinse de ministrul de război francez François Louvois, în vre-mea lui Ludovic XIV (1634-1715), efectivele armatei franceze au ajuns la o cifră nemaiauzită pentru acele timpuri: 300 000 oameni. Militarizarea Franţei s-a repercutat şi asupra modei. În 1691, cîteva doamne din înalta societate pariziană au început să arboreze pantaloni de soldat, garnisiţi cu fundiţe şi volane încreţite. Noua modă nu a rezistat însă decît vreo două luni, suficient însă pentru ca noi, astăzi, să considerăm anul 1691 data de naştere a pantalonilor de damă. Deşi, încă din comuna primitivă, femeile purtau îmbrăcăminte din piele, croită ca pantalonii. De atunci şi pînă astăzi interesul faţă de pantaloni, pentru care trebuie să le mulţumim, cum am văzut, militarilor, nu a scăzut.
George Sand (1804-1876) şi Sarah Bernhardt (1844-1923) au strălucit în saloanele Parisului purtînd pantaloni. Iar astăzi, fusta-pantalon, din ce în ce mai scurta, asemănătoare şortului, stă mărturie longevităţii acestui obiect de îmbrăcăminte.
De la Ludovic XIV la Napoleon III (1852-1870), monarhii francezi au acordat o atenţie specială modei. De ce? Napoleon I, foarte sensibil la capriciile modei, voia ca femeile din anturajul lui să fie deosebit de elegante. În general, fastul cu care se înconjura împăratul era mai puţin un „moft” de suveran, cît un element al tacticii sale de despot. Rareori a mai fost moda atît de strîns legată de Istorie, scrie Philippe Seguy, ca în perioada napoleoneană. Ea a jucat atunci un rol politic şi economic. Recent ieşită din regimul Terorii revoluţionare (septembrie 1793-iulie 1794) – marcat prin domnia ghilotinei şi prin măsuri economice draconice – societatea franceza intrase într-o perioadă agitată, care nu putea să scape atenţiei unui istoric. Iar moda era pe atunci manifestarea cea mai evidentă, cea mai imediată şi mai declarat provocatoare a mentalităţii colective. Fe-meile se îmbrăcau numai pentru a se dezbrăca mai mult. Muselina transparentă şi mătasea albă nu ascundeau mai nimic din silueta purtătoarei lor. Această libertate a durat 4 ani. Exact cît timp a avut nevoie micul şi ambiţiosul general pentru a-şi autoestima succesul militar şi a pune ordine într-o societate dedată plăcerilor, fără a vedea însă prăpastia pe marginea căreia stătea. Ca orice autocrat, Napoleon vedea salvgardarea societăţii în conformismul faţă de modelele luate ca exemplu, aşa încît, plasată sub semnul plăcerii, moda a devenit un instrument de putere.
Începînd de la Ludovic XVI (1774-1792), a fost revendicată drept model Antichitatea. Ea a pătruns la început în arhitectură, înainte de a-i îmbrăca pe tribuni ca pe demnitarii romani. Stilul Ludovic XVI, influenţat de descoperirile arheologice de la Herculanum şi Pompei, se caracteriza prin simplitate şi liniaritate, Directoratul (1795-1799) n-a făcut decît să preia acest spirit. Napaleon a copiat, pînă la naivitate, simboluri care situau omul în funcţiile sale, avînd totodata conştiinţa că, pentru a exista moda trebuie să se răspîndească dincolo de bariera graniţelor. Împărăteasa Josephine prima soţie a lui Napoleon, a impus farmecele uşor languroase şi romantice ale „insulelor” unde se născuse (Martinica).
Roma, Egiptul şi insulele parfumate din orizonturi îndepărtate au făcut casă bună la Paris, pentru a decora societatea franceză din vremea lui Napoleon. Suveranul, proaspăt înscris la demnitatea imperială, a însoţit încoronarea sa cu o mare carte deschisă a modei; a fost o etalare de lux, curînd frînat de pragmatismul rece al demnitarilor din anturajul său. Splendorii la care aspira împăratul, aceştia i-au preferat prudenţa în economie, o gestiune riguroasă, în totală contradicţie cu luxul costisitor. Ori, economia austeră era încompatibilă cu fastul. Moda căpăta un caracter burghez, exact cînd imperiul lui Napoleon se prăbuşea. Se anunţa tonul Restauraţiei Bourbonilor (1814-1830), o societate a banului şi a măsurii. Fastul luase sfîrşit.
