Cu siguranţă, fiecare ne dorim să trăim într-o lume liniştită, liberă, relaxantă, în fine, o viaţă normală. Dar, de fapt, ce este normalitatea? Trebuie să recunosc că mi-e dor de acel gen de „normalitate“ care măcar oferea o direcţie. Într-adevăr unică, dar sigură. Cine mai poate asigura acum, cel puţin în România, soluţii care să aşeze lucrurile pe un făgaş normal?!
După mai bine de două decenii în care ţara a fost linşată economic mai abitir decât ar fi comis-o cel mai crunt război, guvernată de oportunişti mai gata să se vândă şi pe ei pentru un dolar, în loc să ofere românilor şansa de a valorifica bogăţiile ţării şi ceea ce au creat de-a lungul veacurilor, ne vedem „în sapă de lemn“. Nici zece guverne de aici încolo, care să administreze ţara nu ca cele de dinaintea lor, nu vor putea oferi bonae vitae pentru oamenii lor.
Mă întreb, câte generaţii vor trebui să muncească din greu pentru a recupera atâtea pierderi şi datorii pe care ţara le-a înregistrat în aceşti ani, din cauza unor decizii de-a dreptul iresponsabile?
Mi-aş fi dorit ca toate acele capacităţi industriale existente la începutul anilor ’90, multe din ele modernizate cu tehnică de ultimă generaţie pentru acel moment, să producă precum cele din Vest, mai cu seamă după acel an de cotitură spre „democraţie“, să ne asigurăm tehnica pentru agricultură aici, acasă, în unităţi care nu trebuiau decât modernizate, să asigurăm un învăţământ de calitate şi motivant, să existe unitate de idei pentru construcţie economică. Am fi trăit poate într-o… normalitate.
Unitate de idei şi acţiune! Ce vorbe mari pentru o democraţie alterată! O democraţie care maschează decizii aproape antinaţionale.
Cum ar putea fi caracterizate măsurile – învoirile mai degrabă – precum înstrăinarea celei mai de preţ bogăţii, pământul?
Dar deciziile care au condus la dezorganizarea agriculturii pentru care se fac eforturi de vreo cincisprezece ani pentru a fi readusă în drepturile ei? Ce să mai spunem de sprijin al acestui sector care a făcut de fapt să fie condus către ultimele locuri în Europa ca nivel de producţie şi performanţă?!
Performanţă! Cum s-ar putea vorbi despre aşa ceva într-o economie din care mai toată lumea de oriunde vrea să mai înşface câte ceva? Într-o piaţă în care mai mult dăm decât luăm: utilaje, echipamente, diverse input-uri procurate şi cu de cinci ori mai mult decât preţurile de cost, în vreme ce producătorii autohtoni vând uneori produsele la preţuri sub cele de cost, dictate, pur şi simplu, de monopolurile multinaţionalelor cărora li s-a vândut ceea ce de fapt era al românilor şi nu al unui guvern sau altul.
Şi câte nu s-ar mai putea spune despre atâtea lucruri care au făcut să ne înstrăinăm de baştină, să sărăcim de la o zi la alta, să aruncăm copiii în stradă sau, mai nou, în gura jivinelor. Tragice situaţii, neguvernate parcă, în vreme ce ne îmbătăm cu reguli şi regulamente, directive, măsuri şi decizii, programe şi strategii, niciuna pusă în practică. Poate doar cele venite de la… High Western Gate. Şi-atunci, după voia străinătăţii.
Ion Banu
