de…asa e in democratie
MATEI MIRCIOANE
În 1990, Paul era un inginer tânăr, de perspectivă, cu multe cunoştinţe despre prelucrarea metalelor şi plin de idei. Lucra într-o uzină reşiţeană care îşi căuta o conducere competentă. Aşa era în vremea aceea, uzinele îşi căutau singure şefii, pentru că Partidul Comunist, care instalase până atunci directorii, se dizolvase ca prin minune, iar comuniştii îşi ardeau carnetele de partid prin balcoane, prin curţi şi grădini.
Partid nu mai era, pe la ministere miniştrii se schimbau săptămânal, făceau planuri naţionale de reorganizare a industriei, după care erau schimbaţi cu alţi miniştri, cu alte planuri. Singura autoritate din uzină era sindicatul, cu lideri aleşi din popor, în general dintre cei care contestaseră, într-un fel sau altul, „linia partidului”. Ajunseseră lideri de sindicat oameni foarte credincioşi, deci, care gândeau altfel decât cerea Partidul, oameni revoltaţi, nemulţumiţi, contravenienţi care călcaseră linia partidului (nu şi infractori, căci sindicatul nu permitea aşa ceva prin statut), meseriaşi sau ingineri cu ambiţii de promovare, care până atunci fuseseră ţinuţi în umbră. Alţii erau tineri care ascultaseră rock la Radio Europa Liberă, văzuseră meciuri de fotbal europene şi videoclipuri muzicale la televiziunea sârbească şi, deci, aveau habar ce se întâmplă „dincolo, în lumea liberă”. Aceşti oameni, nici mai buni, nici mai răi decât alţii, trebuiau să aleagă şefii dintre cei care simţeau că au vocaţie de conducător. Pretendenţii îşi anunţau aspiraţiile, treceau pe la sindicat, dădeau un telefon, „Alo, sindicatul? Eu aş vrea să fiu director. Putem sta de vorbă?” Şi erau cântăriţi de către liderii de sindicat, în şedinţe secrete. „Ăsta e bun că e hotărât, e ambiţios, dar ţine şi cu muncitorii. A zis că ar trebui să fie mărite salariile”. Alţii erau buni pentru că erau respectaţi de colectiv, alţii erau buni pentru că se certaseră cu şefii lor, alţii erau buni fiindcă luaseră cuvântul în adunările generale (frecvente, pe atunci) şi spuseseră că uzina trebuie modernizată.
Paul fusese şef de promoţie la facultate, se remarcase cu unele soluţii în fluxul de producţie şi la reparaţii, vorbea puţin şi zâmbea ironic sau râdea când se propuneau soluţii fanteziste de „relansare a producţiei”. Se pare că pe el l-au propus alţii să intre în echipa de conducere şi a trecut „examenul sindical”. „E bun, dom’le, e deştept! Păcat că e prea moale!”, a fost eticheta sub care a parcurs toţi anii de reforme din uzină, în conducere, însă mereu în planul secund. Şef de secţie, inginer-şef, parcă ceva director adjunct. Era adeptul „paşilor mici”, adică să construim cu răbdare şi solid. Însă, vremurile nu aveau răbdare cu oamenii răbdători, aşa că, până la urmă a sfârşit şi el prin a fi „restructurat”, adică dat afară. A lucrat pe unde a apucat, s-a apucat şi de băut, s-a lăsat, până la urmă a rămas şomer cu vreun an înainte să aibă dreptul la pensie. S-a chinuit să-şi adune lunile de lucru pentru pensie, ca administrator pe la diferite şcoli, lucrând prin mici ateliere. Acum doi ani a ieşit la pensie. Bani puţini, la limita supravieţuirii. De aceea mai lucrează part-time.
L-am întâlnit pe Paul înainte de Paşte. E bătrân dar nu îmbătrânit. E ca scoarţa de copac prin care simţi că mai curge seva. Şi are acelaşi zâmbet ironic. L-am întrebat dacă-i pare rău de ceva din ceea ce a făcut sau n-a făcut. „În ’90 am avut o ofertă să plec la lucru în Germania. Nevastă-mea mi-a spus, nu fii prost, du-te! Îmi pare rău că n-am ascultat-o!” Apoi, Paul a râs, ne-am urat „Sărbători fericite!” şi ne-am despărţit râzând. Are Paul un râs molipsitor. Eu m-am grăbit să mă gândesc că e râsul trist al unui mare eşec. Dar, poate că ştie Paul mai bine. Şi, într-un fel, l-am invidiat. A fost odată un tânăr inginer de perspectivă. Ce de speranţe, ce de vise! Ha, te umflă râsul!
