Scânduri peste Motru
Teoretic, nu e greu să găseşti satul Menţi. Dacă pleci din Bucureşti, trebuie să ajungi mai întâi la Strehaia. Faci dreapta şi primii 3 kilometri sunt destul de bine asfaltaţi.
Din satul Comanda mai ai de mers încă 4 kilometri pe care nu-i tocmai indicat să-i faci cu maşina după o ploaie sau o ninsoare mai serioasă. Dacă treci cu bine şi de această probă, înţelegi imediat de ce nici un străin nu a mai pus piciorul în Menţi de ani buni. Singura cale de acces în sat este un pod suspendat peste râul Motru.
E lung de vreo 50 de metri, poate şi mai bine, şi lat cam de un metru. Scândurile nu sunt toate la locul lor. Însoţitorul meu, agentul de Poliţie Locală Marian Briceag o ia înainte.
Îl urmez la mică distanţă şi paşii noştri fac podul să tremure din toţi ţâţânii. “Mergeţi înainte şi vă urmez şi eu!”, spun în timp ce caut să-mi recapăt echilibrul. Printre scândurile lipsă apuc să văd şi apa Motrului. Nu cred că e mai adâncă de un metru. Dar până acolo jos, sunt cel puţin 7 sau 8 metri.
“Ţineţi-vă de cablu şi haideţi!”, aud de pe malul celălalt.
Merg cu paşi mărunţi, ascultând sfatul călăuzei mele. Doar că dacă la capătul podului cablul îmi venea până la nivelul coatelor, spre mijloc sârmele împletite se lăsau tot mai mult, până mai jos de genunchi.
Trec totuşi Motrul şi GATA: sunt în satul Menţi! Slavă Cerului!
Noroi, mult noroi
Sar de pe ultimele scânduri ale podului şi mă afund direct în noroi.”La Primărie v-am spus că ne trebuie şenile să ajungem aici!” îmi spune zâmbind Marian Briceag. Şi cam are dreptate. Dacă prin absurd o ambulanţă ar putea trece peste pod, tot nu i-ar fi de mare ajutor celui care a chemat-o. Maşina s-ar înfige imediat în mocirla demnă de tranşeele Primului Război Mondial. “Vara, când e râul secat, se poate trece prin albie. În rest, doar căruţa sau tractorul mai ajung aici.”, continuă agentul Poliţei Locale. Înaintăm prin ceaţa lăptoasă şi noroaiele groase până dăm de prima casă. “Aloooooo! Bună ziua!” Nimic.
Casa pare părăsită. Ca multe altele din satul Menţi, după cum aveam să aflu.
Mai mergem 10 minute, oprindu-ne din loc în loc ne să ne scuturăm ghetele care aproape nu se mai văd de coconul de noroi cleios. Dacă tot ne tragem sufletul, îmi întreb călăuza când a trecut ultima oară prin satul Menţi. Răspunsul lui m-a şocat: “Lucrez la Poliţia Locală de 20 de ani. Asta e a doua oară când ajung aici. Prima oară am venit acum vreo 4 ani, la un incendiu.”, îmi răspunde Marian Briceag.
Încerc să nu par prea mirat, şi cu ghetele ceva mai curate ne contiuăm drumul prin noroaiele care par să nu se mai termine. Nu vedem şi nu auzim mai nimic. E o linişte tare ciudată, întreruptă de paşii noştri prin mocirlă. Se mai aude şi Motrul, pe care îl ghicim undeva în stânga noastră, prin ceaţa lăptoasă care nu te lasă să vezi mai departe de câţiva metri.
Caprele furate ale Iuliei
Ciulim bine urechile când din depărtate auzim nişte curcani. Unde-s păsări de curte, trebuie să fie şi oameni. Ne îndreptăm spre locul de unde vine sunetul şi o întâlnim pe Iulia Nedeloiu, o bătrână de 82 de ani. Îi va împlini de sărbători, pe 26 decembrie.
Ţine în mână un băţ, care o ajută să meargă şi să-şi strunească gloata de 15-20 de curci. De 7 ani e văduvă, şi de când i-a murit bărbatul nu a mai ieşit din satul în care s-a născut. Nu cu mult timp în urmă, a avut un necaz mare: “Acum două săptămâni a venit cineva. Uite cum mi-a rupt curtea… Avem nişte capre. Mi-a tăiat patru capre în curte şi le-a luat.” Câinii nu au lătrat, probabil pentru că au primit ceva de mâncare.
Următorea casă nu se vedea de unde ne aflam noi, aşa că nici puţinii vecini pe care îi mai are în sat nu i-au putut sări în ajutor. Din pensia de urmaş de 360 de lei, Iulia Nedeloiu ar trebui să-şi ia şi medicamente. Spre norocul ei, are o fiică în oraşul Motru care i le mai trimite.
Chiar dacă i-ar ajunge banii, bătrâna tot nu şi-ar putea lua singură medicamentele. Până la Strehaia sunt 7 kilometri, şi ca şi cum nu ar fi destui, Iulia Nedeloiu trebuie să traverseze Motrul. “Am uitat lumea toată. Nu pot să ies” oftează bătrâna, privind înspre podul şubred care o ţine captivă în sat.
Fără cai, mori în casă
Călcăm atent prin mlaştina care pe timpul verii s-ar putea numi uliţă, până dăm de încă o casă locuită. Câinii din curte ne-au anunţat de mult venirea şi la poartă iese nea Lucian Savu. Ne întinde mâna care îi tremură destul de rău şi ne salută: “Să trăiţi! Curăţam nişte porumb pentru păsări.”
Mic de statură şi cu vocea tremurată, bătrânul ne povesteşte că a lucrat mai bine de 30 de ani în construcţii, Acum are 86 de ani şi ca mai toţi locuitorii din Menţi, nu a mai ieşit din sat de ceva vreme. Doctorul de familie l-a consultat ultima oară acum câţiva ani, când un vecin l-a dus cu căruţa până în Strehaia. “Nu vine încoa’ Salvarea, că nu are pe unde să treacă. E apă, nu e pod.. Uite, pe vară, nevasta şi-a rupt mâna. (…) La telefon au spus că bine că şi-a rupt mâna, nu piciorul.” Aşa că Savu Ghiorghiţa a stat cu mâna ruptă mai multă vreme, timp în care situaţia s-a agravat.
Când nu a mai suportat durerea, au suit-o în căruţă, au trecut prin vadul Motrului şi au ajuns în Comanda, satul de unde începe drumul asfaltat. O nepoată a dus-o la Timişoara, la copii, unde într-un final, mâna i-a fost pusă în ghips. Într-un fel, tot răul a fost spre bine, pentru că aşa, bătrâna de 82 de ani a apucat să-şi vadă copiii plecaţi la oraş, unde şi-au găsit ceva de muncă. “Nu pot să vină că trenul ăsta e scump, şi nici nu pot să lipsească de la lucru. Ne e dor, dar ce să facem? Stăm aci, până vin şi ei. Nu prea vin des, aşa…”, spune Ghiorghiţa, trăgându-şi mai bine baticul sub bărbie.
Un singur botez în ultimii 4 ani
La numai câteva case părăsite de soţii Savu, îl găsim pe Vasile Vlăduţ. La cei 65 de ani ai săi, este printre “juniorii” satului. Doar 3 sau 4 localnici sunt mai tineri ca el.
Oficial, în Menţi trăiesc 124 de persoane, dar nea Vasile spune că şi 100 este un număr mult prea optimist. Am ajuns în satul Menţi pe 30 noiembrie şi omul nostru asculta la radio slujba de Sfântul Andrei. S-a născut în sat, dar ca mai toţi din generaţia lui, şi-a căutat rostul în altă parte. Acum are domiciliul stabil la Timişoara, dar după ce i-a murit mama la începutul anilor 2000, Vasile Vlăduţ a încercat să ţină casa părintească. Atât cât va putea. “În anii ’64-70, s-a plecat masiv. (…) Pe timpuri era cel mai bogat sat din vechiul raion Strehaia. Erau locuri de muncă, aveam Gostat şi vie. Când s-a făcut colectivizarea, bătrânii (n.r. oamenii în putere) au plecat la servici fiecare. Dacă li s-a luat boul şi plugul, n-au avut cu ce să mai lucreze. Şi s-au dus.”
Casa în care s-a născut Vasile Vlăduţ răsuna într-o vreme de răsetele copiilor. Erau 9 fraţi cu totul şi rar găseai în Menţi casă cu doar 2 copii. Acum, situaţia e cu totul alta: “Ultimul botez al satului s-a făcut acum 4 ani. Copilul e la grădiniţă, prin alte părţi”. Şi cum nu sunt prea mulţi străini care trec prin Menţi, nea Vasile şi-a adus aminte de nişte olandezi care au trecut prin satul lui. Se întâmpla acum 8 sau 9 ani: “Le-a plăcut grozav. Au zis: <<Excepţională zonă! Păcat că e pustie!>>”, îşi aminteşte cu haz Vasile Vlăduţ.
Pod nu, monument da
Da, aţi citit bine! Vorbim de acelaşi sat în care salvarea sau pompierii nu pot ajunge din cauza unui pod şubred peste Motru şi a drumului care după fiecare ploaie aduce mai mult a mlaştină. Cum spuneam, satul Menţi are un monument.
Ai toate şansele să treci pe lângă el şi să nu-l vezi din cauza tufişurilor care au crescut în voie. După un efort serios de descifrare, am înţeles că monumentul a fost ridicat de Partidul Comunist Român în 1957, la fix 50 de ani de la Răscoala Ţărănească din 1907. Totul a început în cealaltă parte a ţării, tocmai în Moldova, la Botoşani, în satul Flămânzi. Revolta s-a extins în mai toată România, şi a ajuns pare-se şi în Oltenia, judeţul Mehedinţi, în satul Menţi. Pe monumentul şters de timp şi de uitare se poate citi cu greu:
“Aici au fost împuşcaţi în martie 1907, din ordinul guvernului-burghezo moşieresc, ţăranii:
Haralambie Bănică
Dumitru Calotescu
Dumitru Lucălea
Marian Nedeloiu
Matei Barcoş
din satul Menţii din Faţă care s-au răsculat împotriva jugului burghezo-moşieresc.
Glorie celor care au căzut în lupta pentru pământ şi libertate. 1907-1957″
Abia în drum spre casă mi-am dat seama că Iulia Nedeloiu, bătrâna ale cărei capre au fost furate, este aproape sigur înrudită cu unul dintre ţăranii al cărui nume apare pe monument.
De la Bârca la Menţi, via Bucureşti
Tocmai plecam. Mergeam pe drumul înfundat şi ne pregăteam să trecem iar podul şubred peste Motru, când în faţă ne apare un bărbat înalt, cu pasul grăbit. În spate purta o raniţă. Am fost surprins când Ristea Oprea mi-a spus că are 70 de ani şi de-a dreptul siderat să aflu că s-a mutat în Menţi acum 12 ani, după ce a locuit cea mai mare parte a vieţii la Bucureşti. E mândru că s-a născut la Bârca, unde a fost coleg de liceu cu poetul Adrian Păunescu.
“Părinţii neveste-mi sunt d-aci, şi ea e născută şi crescută în Bucureşti. Am zis să lăsăm copiii la Bucureşti şi noi ne mutăm la ţară.” Încă în putere, Ristea Oprea nu regretă decizia luată. Dar nici uşor nu îi este să facă 14 kilometri dus-întors până la Strehaia ca să cumpere de mâncare sau medicamente, pentru el şi vecinii lui. De fapt, de acolo se întorcea. Raniţă pe care o ducea în spate era plină cu pâine.
Ca şi ceilalţi oameni pe care i-am întâlnit în Menţi, Ristea Oprea s-a uitat cu luare aminte la agentul Poliţiei Locale care mă însoţea. Era prima oară după multă vreme când vedea un poliţist în satul lui. Cât despre medic, nici nu se pune problema. “Poliţaiu’ vine numai dacă moare cineva. În rest, nu vine niciunu. Nici popa, nici ăla, nici ăla…”
Uitaţi şi de Biserică
Tocmai aflasem de la Ristea Oprea că nici preotul nu prea calcă în Menţi dacă nu e rost de vreun botez sau o înmormântare. Şi cum niciun copil nu s-a mai născut în sat în ultimii 4 ani, se prea poate ca locuitorii din Menţi să nu-i ducă dorul preotului.
Am ajuns în sat pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, sărbătoare importantă a ortodoxiei, dar nu am găsit pe nimeni la biserică.
Deşi tencuiala a căzut din loc în loc, biserica din Menţi e de departe cea mai îngrijită clădire din sat. Sfinţii Petru şi Pavel ne privesc cu ochi şterşi de vreme, în timp ce lacătul greu de la uşa bisericii ne blochează drumul către cele sfinte. În clopotniţa de lemn doar vântul mai bate.
Am lăsat în urmă satul, cu noroaiele groase şi tot mai puţinii săi locuitori. europafm.ro
http://deveghepatriei.wordpress.com/
