Acum trei ani, in prima zi de toamna, profesorul Pesamosca a murit intr-o rezerva a spitalului Floreasca. Viata si-o petrecuse oricum in spitale, iar ultimul deceniu transformase metafora in realitate. Locuia, deci, din ’99 – anul in care a ramas vaduv – intr-o debara a spitalului Marie Curie, transformata in camin pentru cel mai important medic chirurg pediatru roman. La 81 de ani, profesia continua sa fie singurul motor al existentei sale. Sigur, nu mai opera – se oprise, insa, cu doar doi ani in urma -, dar se implica in cazurile mai complicate atunci cand oricare dintre colegii sai ii cerea sprijinul.
In mai mult de jumatate de secol de medicina, profesorul Pesamosca a operat zeci de mii de copii. Prelua, de regula, pacientii pe care ceilalti chirurgi ii declarau inoperabili, lipsiti de orice sansa. Cazurile imposibile. Demonstra apoi, aproape intotdeauna, ca nimic nu-i imposibil.
Profesorul Alexandru Pesamosca a murit in urma cu trei ani. Sarac.
E drept, nu castigase niciun campionat mondial, n-avea nicio o medalie olimpica. Nu luase nici macar bronzul la europene. Era doar unul dintre cei mai importanti medici chirurgi ai lumii. Cum, deci, sa moara altfel decat sarac?
Profesorul Pesamosca nu era nici “zeita de la Montreal”, nici grabita doamna Gabriela Szabo, nici Doina Melinte 1984. N-a auzit imnul, cocotat pe treapta unui podium. De ce l-ar fi rugat cineva sa vanda margarina, s-apara in fiecare fiecare spot comercial de dupa caderea comunismului sau sa faca politica de partid? De ce i-ar fi trebuit cuiva sa fie “pus” ministru, deputat sau sa fie numit subsecretar doar pentru ca prim-ministrul n-a avut sufletul sa-l lase “somer” din functia de presedinte cu rang de secretar de stat?
Si, cu atat mai putin, de ce sa-i ofere statul o renta viagera de 10.000, 8.000 sau macar 7.000 de lei, cat unui mare campion? In Romania, sunt convins ca stiti, performanta se masoara doar in aur, argint sau bronz. Niciodata in vieti salvate.
Evident, e dreptul fiecarui mare atlet sa-si primeasca banii de la stat, lunar, pana la sfarsitul zilelor. Sigur, e perfect in regula ca sumele cu trei sau patru zerouri sa fie oferite sportivilor profesionisti. Pentru performante sportive. Pentru performante profesionale, adica. Pentru succesul in ceea ce au ales sa faca pentru a trai, cu riscurile si privatiunile pe care au decis sa si le asume. Nu?
Nu. Renta viagera a fost gandita ca o solutie pentru marii sportivi ajunsi la limita subzistentei, incapabili sa supravietuiasca decent dupa retragerea din activitate. Nu e o forma de eterna recunostinta financiara fata de fiecare in parte pentru munca bine facuta. Era o plasa de siguranta, nimic mai mult. Dar de la supravietuire la sume de 8-10.000 lei/luna e drum lung. Si uneori inutil. Caci vedete sub contract de imagine cu BRD sau margarina Rama ori inalti demnitari in pragul saraciei chiar n-am vazut.
E dincolo de limita fina dintre simplitate intelectuala si prostie sa nu vezi ca tara e profund dezechilibrata. Si ca degeaba te simti mandru ca esti roman, daca o faci din motivele gresite.
Profesorul Alexandru Pesamosca a murit in urma cu trei ani. Sarac.
