Europa riscă să devină, în loc de pol al noii ordini mondiale, teren de ciocnire și confruntare a hegemoniei americane cu crivățul imperialist care bate de la răsărit.
Alegerile europarlamentare din 25 mai au scos în evidență marile slăbiciuni democratice ale UE: dezinteresul propriilor alegători pentru valorile supranaționale și întoarcerea cetățenilor statelor membre cu fața la cauza identitară. Absenteismul, pe de-o parte, și, pe de altă parte, accederea masivă în forul legislativ a extremiștilor și a populiștilor legitimează prea puțin extinderea construcției europene la următorul ei pas visat, dorit și proiectat – Statele Unite ale Europei – SUE; în afara cazului unei dictaturi asumate a unei elite politice occidentale – și, prin extensie, expune „bătrânul continent” la compromisuri și șubrezenie instituțională.
Este tot mai limpede că proiectul luminos al simfoniei „compuse” de „părinții Europei” după cel de-al II-lea Război Mondial – tocmai ca un asemenea dezastru să devină irepetabil – este pe cale să piară pe propria limbă: aceea a democrației. Tensiunile și amenințările cu conotații apocaliptice ale evoluției societății globale exhibă instinctul de conservare al indivizilor și al națiunilor, erodând încet dar sigur orice construcție politică artificială, lipsită de un numitor comun autentic. Pe acest fond, Uniunea Europeană are toate șansele să se transforme într-un cap de pod al intereselor americane, de a stăvilii extinderea sferelor de influență ale Rusiei, sau viceversa. Cu alte cuvinte, în condițiile slăbiciunilor tot mai pronunțate ale Bruxelles-ului, frontul Est-Vest din Ucraina nu numai că se transformă în ultima frontieră a extinderii UE, dar se poate lesne întâmpla ca reculul forțării acesteia să se răsfrângă ca o undă de șoc asupra inițiatorilor occidentali ai ciocnirii.
Varză de Bruxelles
Eurofili și eurofobi, eurocrați și eurosceptici, patrioți continentali și republicani a la Ploiești, toți laolaltă plus numeroși alții, mai mult sau mai puțini aveniți, ar urma să decidă destinele Europei ca entitate politică, dar și ale fiecărui stat-membru în parte, topind în același creuzet limbile neamurilor, credințele acestora și destinele lor istorice. După ce se dau de o parte cei 129 de eurofobi sau eurosceptici, împreună cu dezafiliații și cei câțiva independenți – în total cam 30% din noul Parlament European – rămân câteva fracțiuni majoritare, în special două: popularii (sau conservatorii) și socialiștii. Diferența mică între aceștia (212 mandate la 196) va face ca oricare comisar va fi numit – probabil că va fi creștin-democratul luxemburghez Jean-Claude Juncker (foto sus), cel care a intrat în folclorul de castă ca fiind primul politician important al Europei, care a asemuit starea actuală a continentului cu cea de acum o sută de ani, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial – cealaltă tabără să îl hărțuie constant. Dacă la toate aceste elemente se adaugă absenteismul pronunțat – prezență la vot 43% – există toate premizele ca motto-ul eurocrației, de „unitate prin diversitate”, să se transforme într-un slogan al euroscepticismului, „dezbinare prin adversitate”.
România național-europeană
Și de „adversitate”, atât împotriva ideii de europenitate cât și în sânul conglomeratului statal, între etnii și convingeri religioase, categorii sociale și rațiuni politice, cu siguranță vor avea grijă extremiștii și radicaliștii, fie ei de dreapta sau de stânga. Este evident că de la „tribuna simfoniei” de la Bruxelles, cu precădere cele mai disonante și alarmante trâmbițe se vor face auzite, urmând a deveni repere cotidiene ale derivei politice a continentului: Nigel Farage (Ukip), Marine Le Pen (Frontul Național Francez; foto titlu), Beppe Grillo (M5), Geert Wilders și Hans Christian Strache (Partidele Libertății din Olanda, respectiv Austria), Alexis Tsipris (Syriza) și, nu în ultimul rând, fostul dizident anticomunist polonez Janusz Korwin-Mikke, care a promis că va distruge „bordelul” de la Bruxelles din interior, sau germanul Udo Voigt (foto jos, dreapta), apologetul lui Hitler și primul neo-nazist cu acte în regulă care accede în Parlamentul Europei.
Cam tot atâtea voturi cât controversatul Voigt (spre 400.000), a luat și tenacele Mircea Diaconu, devenind unul dintre cei patru (!) europarlamentari independenți, din totalul de 751. Deși candidații independenți sunt asimilați apriori politicienilor anti-sistem, Diaconu promite să fie purtătorul unui mesaj româno-european, încercând să demonstreze că naționalismul nu este clădit obligatoriu pe ură socială sau xenofobie, ci poate fi rezultantă ideologică a promovării pozitive și integratoare a valorilor naționale. Pe când o întreagă Românie național-europeană?
180 de milioane de voturi pentru Putin
Rusia, cel mai extins tărâm statal al planetei, are cu totul 143 de milioane de locuitori. Practic, cei cca 180 de milioane de europeni (din aproximativ 413 milioane înregistrați) care au votat pe 25 mai reperezintă aproape dublul rușilor cu drept de vot. Forțând nota, se poate spune că principalul beneficiar al voturilor lor este chiar președintele Rusiei, Vladimir Putin. Nimic nu este mai pe placul și mai în folosul neo-țarului de la Kremlin decât să asiste la deriva și destrămarea flotei celor pe care îi consideră atentatori la integritatea și bunăstarea Maicii Rusia. În decursul ultimelor luni, acțiunile sale destabilizatoare din Ucraina au fost sursă de inspirație retorică pentru naționaliștii statelor europene, cu care, de altfel, Kremlinul s-a aflat în permanent dialog de la distanță.
Apropo de Ucraina, nici rezultatul alegerilor de aici, tot în 25 mai, nu poate să-l nemulțumească pe Putin, care și-a arătat disponibilitatea de a dialoga cu noul prezident Petro Poroșenko (foto sus, alături de Vitali Kliciko, mâna sa dreaptă și, în urma acelorași alegeri, noul primar al Kievului), după ce s-au confirmat cele 54 de procente ale acestuia. Se spune despre versatilul oligarh din Odessa – cu un potpuriu de promisiuni electorale dintre cele mai contradictorii, de genul că va înscrie Ucraina în NATO, în paralel cu consolidarea sprijinului mutual cu Rusia – că, în eșafodajul politic din cărți de joc de la Kiev, nu este doar un rege (nu de ghindă, ci de ciocolată sau, după unele voci, de cacao), ci chiar un as, acela din mâneca Moscovei.http://www.ziuanews.ro/
