Și rochia îi atârna pe un umăr dezgolindu-l pe celălalt. Nu o văzuse de multă vreme însă privirea îi trăda teama. Ar fi vrut să se aproprie de ea, să îi simtă parfumul învăluindu-l într-o stare de visare din care nu ar fi vrut să se mai trezească. Dar a stat deoparte privind-o atent ca și cum timpul nu s-ar fi interpus între ei. Și ar fi vrut să o prindă de mână, să îi simtă fiecare por al pielii cum tremură la atingerea lui. Să o privască în ochi iar ea să îi citească în ochii lui dorință. Să poată să o dezbrace de cuvinte și de tot și întunericul nopții să le ascundă măcar pentru încă o singură data trupurile înecate în păcat. Dar timpul, timpul nu stă în loc și secundele lui au uitat de mult să sune în același ritm pentru amândoi. Și noaptea nu mai e la fel că altă data când o făceau partasa la jocurile lor. Până și luna îi privește cudat făcându-le semn că zorii zilei nu îi vor găsi mergând pe același drum.
Și zâmbetul îi lumina față. Nu îl văzuse de multă vreme însă ochii lui trădau regretele. Și ar fi vrut să plece din orizontul lui dar pașii nu vroiau să îi asculte înstinctul. A rămas așa, privindu-l tăcut în contemplarea lui. Din când în când ochii își căutau alte direcții dar la final tot de intersectau inevitabil. Obrazul drept trăda și el nostalgic amintirea ultimului sărut tradus printr-un picur de tristețe. Și ar fi vrut să alerge să îl prindă de mână dar urmele pașilor ar fi târât-o astfel în trecut. Și au rămas astfel privindu-se tăcut…
Și anii atârnau grei în spatele lor, timpul le condamnă trecutul iar destinul era judecătorul suprem. Și rănile trec dar urmele vor rămâne mereu acolo indiferent de vreme. Undva amintirile își vor spune mereu cuvântul pentru că ceea ce nu e menit să fie uitat ne va bântui mereu gândurile.
Şi paşii lui se apropriau de ea tot mai mult. Şi cu fiecare urmă lăsată în spate teşea tot mai multe iluzii în umbră lui. Dar s-a orpit să îi privească încă o dată tăcerea. Să fie sigur că efortul lui de a o prinde iarăşi de mâna îşi va găsi un înţeles. Şi i-a văzut ochii rătăciţi departe de el, undeva către un nou orizont, căutând o altă linie de plutire. Şi l-a zărit pe El şi visul i-a fost spulberat de realitatea din privirea celui se îi se înaltă în dreapta ei. De mâinile împreunate care conturau un întreg univers în jurul lor. Un univers pe care el nu i-i l-a putut oferii niciodată. Şi ea privea cu teamă la cel care, fără să înţeleagă de ce, se apropria încet de ea. Şi îl privea cu ochii trişti şi plini de regrete că circumstanţele le-au fost mereu inamici. Şi îl privea plină de teamă. Ştia că în mâna ţinea un destin dar că undeva în interioriul ei încă mocnea scânteia unui vis de vară stins de crudă ploaia a toamnei reci. Ştia că el e pasiune, dorinţa, acea vibraţie care îţi face trupul să îţi tresare cu o simplă privire. Atingerea din miez de noapte după care porii tânjeau să îi simtă extazul, adierea păcatului după care trupul suspină mereu. Dar ea ştia, ea ştia că viaţa înseamnă mai mult de atât. Şi paşii lui se opriră zambandu-i tandru. Atât de simplu şi banal încât cele câteva secunde i-au complicat starea într-o clipire. Şi mâinile lui, şi umerii drepţi şi privirea adâncă i-au trezit fiecare simt. Dar a rămas nemişcată în frustrarea ei cum că decorul lor era mereu împotriva. Şi la rpivit cu regret, cu îndoială, cu un zâmbet şters şi ascuns în spatele unei priviri ce încercă zădarnic să traducă nepăsarea. Şi el acolo, vibrând la fiecare clipire a pleoapelor ei încărcate de fard. Şi a blamat locul, şi viaţa, şi anii care i-au înceţoşat amintirile dar care au uitat să împietrească trăirile.
Şi paşii ei se depărtau de el tot mai mult. Şi cu fiecare urmă lăsată în spate îi spulberă încă o speranţă. Şi a privit în spate la el că şi cum ar fi lăsat în urmă o parte din zâmbetul ei. Dar ceva nu o lasă să mai stea. Ştia că în urmă ei stătea conturat un vis dar că în faţa ii se întindea realitatea. Ştia că visele se spulberă în răsăritul soarelui, că mai devreme sau mai târziu se transformă în cosmare, că viaţa are nevoie de contururi concrete şi nu de linii vagi. Şi cu un gol în stomac şi cu altul în suflet şi-a lăsat o parte din ea în urmă şi a îmbrăţişat realitate. Pentru că visele sunt trecătoare, pentru că uneori trebuie să lăsăm conştiinţa să ne conducă instinctele inimii, pentru că e frumos să iubim raţional şi pentru că sfârşiturile din filme nu se confundă niciodată cu realitatea…
http://delliriums.blogspot.ro/
