Am crezut, credem şi vom crede mereu în iubire.Ne naştem să iubim şi murim iubind.Ca nişte dependenţi ne injectăm în sânge sentimentele care ne acaparează fiecare celulă şi pun stăpânire pe noi. Ajungem sclavii propriului nostru subconştient care ne condamnă într-o temniţă a simţirilor din care fie nu putem, fie nu vrem să evadăm. Cel mai legal drog va fi mereu el.Şi vom fi mereu dispuse să plătim oricât pentru un gram de atenţie, pentru o frântură de privire, pentru un fum de fericire. Am putea sta o viaţă întreagă privindu-i în inconştienţă lor când simţindu-se pierduţi se întorc mereu târâş la cea care le-a oferit prima bucată de fericire gratuită.Cu ochii mari şi nevinovaţi cerşesc înapoi clipele pierdute ca şi cum cenuşa odată suflată de vânt ar putea fi strânsă şi adunată înapoi.Ca şi cum în urma celor mai adânci răni nu ar rămâne nici măcar o cicatrice sau o urmă. Într-o frântură de secundă reuşesc mereu să dărâme un întreg univers când subtil şi indirect îţi fac semn să te îndrepţi spre uşă. Indiferenta din privirea lor cântăreşte cât o mie de cuţite gata să îţi fie înfipte în spate în momentul în care te pregăteşti să pleci.Şi el acolo… închizând uşa în urma ta, ascultându-ţi tăcut paşii cum se îndepărtează şi te pierde cu fiecare centimetru pe care îl laşi în spate.Şi ar fi crezut că o să te vadă plângând, implorându-l să rămână cu tine. Dar tu pleci înghiţindu-ţi propria durere, otrăvindu-te cu propriul venin rămas dintr-o poveste infectată de monotonie şi orgoliu. Dintr-un vis frumos te trezeşti atunci într-un coşmar invocat de simpla lui prezenta tipărită în mintea ta.Şi ai fi dat orice ca în acel moment să te prindă de mână şi să te întoarcă din drum înapoi iar tu să te zbaţi, zbierând actoricesc să te lase în pace ca mai apoi să poţi să îi savurezi buzele sărutându-te cu forţa, să-i simţi braţele puternice strângându-te atât de tare încât durerea provocată să îţi pară dulce. Dar el acolo… rămâne în urma ignorant, lipsit de orice urmă de remuşcare, nepăsător, în timp ce în tine mocneşte startul unei noi lupte cu propriul sine, cu propriile dorinţe. O luptă în care propriile arme nu îţi sunt de niciun folos pentru că rămâi imuna în faţa efectelor lor. Rămân îndoielile şi frustrarea că în căutarea răspunsurilor nu faci decât să găseşti şi mai multe întrebări. Aştepţi ca timpul să îţi închidă rănile pentru ca atunci când aproape a reuşit, să îi zăreşti umbra în depărtare îndreptându-se spre tine, copleşit fiind de lipsa prezenţei tale. Te caută, te strigă, te doreşte, în timp ce amintirile ţes îndoieli dacă să îi răspunzi chemării. Priveşti atent la rănile închise şi la el ca un cuţit în urma ta gata în orice moment să le redeschidă. Iară credula întinzi din nou braţele şi te laşi prada aceluiaşi animal care te-a atacată şi altă dată. Pentru că fiind femei ne naştem să dăruim iubire şi murim iubind cu aceiaşi patimă că şi în momentul în care realizăm că suntem făcută pentru acest lucru.
Iubim bărbaţii pentru că ne fac să suferim şi să simţim că suntem vii, că avem sentimente, că avem un scop pentru care ne târâm existenta de-a lungul anilor. Iubim bărbaţii pentru că ne dăruiesc lacrimi pe care sunt capabili să le şteargă cu cele mai simple cuvinte. Îi iubim pentru că ne dăruiesc frustrări, pentru că în inconştienţă lor ne fac să ne simţim puternice, supreme. Îi vrem lângă noi pentru că prin simpla lor prezenţă ne simţim protejate, pentru că reuşesc să spulbere şi cea mai mică umbră de frică când cu braţele lor ne cuprind întreaga fiinţă. Iubim bărbaţii pentru tăria de care încearcă să dea mereu dovada când în faţa noastră îşi înghit durerea şi îşi ascund lacrimile pentru că atunci când nu mai suntem în preajma lor să se ascundă într-un colţ al patului ca nişte copii îmbufnaţi care îşi culeg lacrimile într-o batistă. Iubim bărbaţii pentru că ne dau speranţe, pentru că ne fac să tresărim de fiecare dată când se îndreaptă spre uşă şi ne dau impresia că poate mâine nu se vor mai întoarce înapoi. Când cu privirea sumbră ne acoperă cu un voal de îndoială şi spaimă că în următoare clipă vor dispărea, spulberând întreg universul pe care l-am creat în jurul lor. Iubim bărbaţii pentru că uneori şi ei ne iubesc, pentru că uneori ne iubesc mai mult decât suntem capabile să ne imaginăm doar că sunt prea slabi să accepte acest lucru. II iubim în neştiinţă, involuntar, independent de propria voinţă. E ceva mai presus decât fiinţa noastră, ceva ce vine din interior şi nu poate fi oprit doar cu un simplu „Stop”. Iubim bărbaţii pentru „n” motive inexplicabile. Îi iubim pentru că există în vieţile noastre şi pentru că adesea dau culoare universului pe care mai apoi tot ei îl lipsesc de viaţă. Iubim bărbaţii pentru că ne naştem să îi iubim şi pentru că murim iubindu-i.
http://delliriums.blogspot.ro/
