Te iubesc cum nu am crezut vreodata ca o sa o fac. Te iubesc poate prea mult si mi-e frica. Mi-e frica sa nu ramân din nou eu cea dezamagita si trista în serile reci ce vor urma. Astazi mi-e frica de viata. Pentru prima data mi-e frica de ceea ce simt si de ceea ce ar putea sa faca din mine toate aceste sentimente. Mi-e frica ca o sa pierd din nou lupta cu mine din vina lor. Mi-e frica ca o sa ma pierd din nou si ca sacrificiul va fi prea mare. Mi-e frica ca nu o sa am parte de aceleasi lucruri pe care eu le daruiesc. Mi-e frica sa visez din nou pentru ca mai apoi sa ma trezesc la realitate si totul sa se transforme într-un nou cosmar din care nu o sa mai pot sa îmi revin. Mi-e frica sa merg la culcare si sa ma gândesc ca „mâine” se va transformat într-o zi în care suferinta si lacrimile îsi vor face din nou lacas. Aceasta spaima ca zâmbetele vor fi urmate de lacrimi ma sperie si îmi dau mereu senzatia de frica. Nu vreau sa fiu din nou eu cea care voi suferii în timp ce te voi privii râzând. Pentru ca sa te pierd ar însemna sa „mor” într-un mod mult mai dureros decât atunci când pur si simplu nu mai existi, nu mai simti, când totul în jur e tacut si trecut. Ar fi o „moarte” a sufletului într-un învelis viu si asta ar însemna cu adevarat durere. Caci chinurile unei pierderi sunt tragice si cumplite. Pentru ca sa te pierd ar însemna sa îmi darâmi din nou lumea pe care cu atâta devotament si dragoste am cladit-o din nou. Pentru ca tu ai fost cel care mi-ai dat forta sa o iau de la început. Pentru ca tu ai fost cel care mi-a înapoiat visurile si sperantele. Sunt azi din nou aici datorita tie si doar tu ai putea sa ma dobori din nou la pamânt si sa îmi spulberi dintr-o miscare tot ce am. Pentru ca fara tine totul pare acum fara sens si fara noi lumea mi-ar parea goala. Caci de la tine am învata din nou sa zâmbesc atunci când de mult uitasem ce însemna acest cuvânt. Am învatat cum e sa simt din nou ca sunt fericita si ca totul în jur nu mai conteaza când suntem împreuna. Prea multe lucruri am pierdut pentru ca acuma sa te pierd si pe tine. Prea multe cuvinte au ramas pierdute în timp pentru ca azi sa îmi fie teama sa spun ce simt cu adevarat. Nu pot sa ma mint si mi-e frica de tine. Mi-e frica ca poate tu nu ma iubesti asa cum eu o fac, ca sentimentele tale nu sunt la acelasi nivel cu cele pe care eu le port în mine. Mi-e frica ca indiferenta ta o sa ma doboare într-o zi la pamânt si fara sa vreau o sa te pierd si o sa te vad plecând fara sa pot sa mai fac nimic. Ca o sa ma simt din eu cea vinovata ca nu te mai am si ca ma voi tara din nou sa „recuperez” ceva ce poate niciodata nu am avut. Mi-e frica ca o sa vrei sa pleci si ca eu nu voi putea sa te las sa faci acest lucru. Mi-e frica de ceea ce as putea sa gasesc dincolo de aceasta fericire ce azi îmi pare atât de fragila. Poate sunt eu cea care nu stie sa dovedeasca ce simte sau poate esti tu cel care nu stie sa arate acest lucru si atunci ne-am putea pierde. Nu vreau sa îmi doresc sa plec si mai apoi sa îmi para rau. Mi-e frica ca înca nu te am si ca mâine nu o sa mai fi aici. Mi-e frica ca voi ramâne singura si ca într-o zi vei uita sa îmi mai zici ca ma iubesti si atunci ma voi pierde si voi uita sa mai traiesc. Voi fi doar eu si lumea mea. O lume fara sentimente si simtiri. O lume goala si pustie. O lume fara sens…
http://delliriums.blogspot.ro/
