Naşterea unui roman nu este un simplu fapt biologic. Nou-născuţii vin pe lume sau, mai curînd, sînt primiţi în societate numai în virtutea unei hotărîri a capului de familie; practicile anticoncepţionale, avortul, expunerea copiilor din părinţi liberi şi uciderea unui prunc de sclavă sînt aşadar obişnuite şi perfect legale. Ele nu vor fi privite rău şi, mai tîrziu, nelegale decît după ce se va fi răspîndit noua morală numită — ca să nu intrăm în amănunte — stoică. La Roma, cetăţeanul nu „are” un fiu: îl „ia”, îl „ridică” (tollere); îndată după naşterea copilului, tatăl îşi exercită prerogativa: ridică fiul de pe jos, de unde 1-a depus moaşa, îl ia în braţe şi astfel arată că îl recunoaşte şi că refuză să-1 expună. Mama abia şi-a născut copilul (aşezată într-un fotoliu special, ferită de privirile bărbaţilor) sau a murit în timpul facerii, în care caz pruncul a fost extras din uterul ei, în care s-a practicat o incizie, ceea ce nu este suficient pentru a hotărî venirea pe lume a unui copil.
Copilul pe care tatăl nu 1-a ridicat de pe jos va fi expus la intrarea casei sau în vreun loc de descărcare a gunoaielor; dacă doreşte, oricine îl poate lua. Tot astfel va fi expus, dacă aşa i-a poruncit soţiei gravide tatăl absent; grecii şi romanii ştiau că o particularitate a egiptenilor, germanilor şi evreilor consta în a-şi creşte toţi copiii şi a nu lepăda pe nici unul, In Grecia se expuneau mai mult fiice decît fii; în anul 1 î.e.n. un grec îi scrie soţiei: „Dacă (bat în lemn!) ai un copil, lasă-1 să trăiască, cu condiţia să fie băiat; de va fi fată, să o expui”; ştim însă sigur dacă romanii manifestau aceeaşi părtinire. Ei expuneau sau înecau copiii cu malformaţii (dovadă nu de mînie, ci de raţiune, zice Seneca: „Se cuvine a despărţi ce este bun de ceea ce nu poate folosi la nimic“) sau pe cei ai fetei lor care „greşise”.
Cauza principală însă a expunerii copiilor legitimi era mizeria unora şi politica patrimonială a altora. Cei săraci îşi abandonau copiii pe care nu erau în stare să-i hrănească; alţi „nevoiaşi” (în înţelesul antic al termenului, pe care î-am traduce prin „clasă mijlocie”) îşi expuneau copiii „pentru a nu-i vedea corupţi de o educaţie mediocră care i-ar face inapţi să-şi însuşească demnitate şi calitate“, scrie Plutarh; clasa mijlocie, simplele notabilităţi preferau, din ambiţie cîe familie, să-şi concentreze strădaniile şi mijloacele materiale asupra unui număr mic de copii. Dar chiar cei mai mari bogătaşi respingeau uneori un copil nedorit, dacă naşterea acestuia încurca dispoziţii testamentare luate în vederea moştenirii. O regulă de drept spunea: „Naşterea unui fiu (sau a unei fiice) strică testamentul” sigilat anterior, dacă tatăl nu se resemnase să dezmoştenească dinainte un copil ce se putea naşte; unii poate preferau să nu mai audă de el dacît să-1 dezmoştenească.
Ce se alegea de copiii expuşi? Rareori supravieţuiesc, scrie Pseudo-Quintilian, făcînd totodată o deosebire: bogătaşii doresc ca pruncul să nu reapară niciodată, în timp ce nevoiaşii, constrînşi numai de mizerie, fac tot ce le stă în putinţă pentru ca pruncul să aibă sorţi de salvare. Uneori, expunerea era doar o simulare: fără ştirea soţului, mama îşi încredinţa copilul unor vecini sau subalterni care îl creşteau în taină, după care el devenea sclavul, eventual eliberat, al educatorilor săi. Excepţionale sînt cazurile cînd un copil reuşea să-şi dovedească originea liberă: este cel al soţiei împăratului Vespasian.
Fiind o hotărire legitimă şi chibzuită, expunerea putea lua înfăţişarea unei manifestări de principiu. Un soţ bănuind infidelitatea soţiei expune un copil pe care îl crede rodul adulterului; astfel fiica unei prinţese a fost expusă „qoală puşcă” chiar la poarta palatului imperial. Uneori, expunerea constituie o manifestaţie po-litico-religioasă: după moartea unui suveran foarte îndrăgit, Germanicus, plebea, răsculîndu-se împotriva domniei zeilor, aruncă cu pietre în temple, iar unii părinţi îşi expuseră copiii cu ostentaţie în semn de protest; după asasinarea Agripinei de către fiul său Nero, un necunoscut „îşi expune copilul în forum cu o tăbliţă pe care scrisese: Nu te cresc de teamă să nu-ţi înjunghii mania.”
Expunerea fiind o hotărîre particulară, nu putea oare, clacă se ivea prilejul, deveni şi publică? Odată, un zvon fals se strecură prin plebe: aflînd de la ghicitoare că un rege avea să se nască în acel an, Senatul avea de gînd să silească poporul să expună pe toţi copiii care urmau să se nască în timpul anului. Ceea ce ne duce cu gîndul la Uciderea Pruncilor ”care, fie zis în treacăt, este probabil un fapt autentic şi nicidecum o legendă).
La Roma, „vocea sîngelui” nu se prea făcea auzită; cea care vorbea mai tare era a numelui de familie. Or, bastarzii luau numele mamei, iar legitimarea sau recunoaşterea de paternitate nu existau; daţi uitării de tatăl lor, bastarzii nu au jucat aproape nici un rol social sau politic în aristocraţia romană. Acesta nu. era cazul liberţilor, adesea bogaţi şi puternici, care reuşeau uneori să-şi introducă copiii pînă şi în ordinul cavalerilor, ba chiar în Senat: oligarhia conducătoare se reproducea prin posteritatea sa legitimă şi prin fiii foştilor ei sclavi. . . Căci liberţii luau numele de familie al stăpînului care-i eliberase; ii perpetuau numele. Astfel se explică frecvenţa adopţiunilor: copilul adoptat lua numele de familie al noului părinte.
