Motivaţii geopolitice ale politicii occidentale de ‘pământ pârjolit’ în România de astăzi

I: 2013, sfârşit al secolului al XX-lea, moartea lui homo ideologicus, reîntoarcerea la geopolitică

 Într-un articol recent, Paul Gottfried (http://nomocracyinpolitics.com/2013/12/06/reflections-on-the-political-right-and-left-by-paul-gottfried/), plecând de la analizele lui Karl Mannheim, ne reaminteşte această trăsătură definitorie a gândirii politice din secolul al XX-lea: autonomizarea ideologiei, devenind încetul cu încetul independentă de identităţile sociale colective în care s-au înrădăcinat în secolul al XIX-lea „conservatorismul” (aristocratic, agrar şi clerical), „liberalismul” (burghez secularist) şi „socialismul” (muncitoresc). Tocmai în acest context, secolul al XX-lea – pentru prima dată în Europa după războaiele religioase şi secularizarea omului european – a dat naştere, şi concret între 1936 şi 1945, unor războaie inter-etatice de facto, dar trăite de către populaţiile educate ale statelor beligerante ca fiind războaie ideologice. De-altfel, în capodopera lor Allonsanfan, fraţii Taviani au oferit o analiză cinematografică a unuia dintre principalii embrioni ai acestei Weltanschauung: militantismul şi terorismul socio-naţionalist al fracţiunilor izolate ale minorităţilor naţionale din Imperiul Habsburgic, în lupta lor de arrière-gardă înverşunată ce era urmarea eşecului revoluţiilor de la 1848.

Chiar fără a vorbi de marii precursori (aproape întotdeauna gânditori creştini şi antimoderni) ca Simone Weil şi Bernanos ce deja trăseseră învăţăminte din războiul civil spaniol, cei mai lucizi dintre europenii din secolul al XX-lea au fost forţaţi să pună sub semnul întrebării această iluzie periculoasă a absolutizării determinismului ideologic asupra mişcării istorice deoarece au asistat la strania transfigurare geopolitică din anii 1945-1948: ani caracterizaţi prin falimentul discursului antifascist unitar şi prin transformarea învingătorilor aliaţi de la Yalta în beligeranţi ai unui nou război, pe care doar prudenţa lui Stalin şi apoi a lui Kennedy l-a împiedicat să devină un război „cald” (chiar fierbinte, fiind nuclear).

Cu toate acestea, până în 1990 şi de ambele părţi ale cortinei de fier, adeziunea europenilor politizaţi la escatologia secularizată a lui homo ideologicus (sub diferitele sale forme concurente) a rămas relativ masivă, deşi regulat erodată: din partea „socialistă” prin episoade succesive de intervenţie sovietică de tip imperialist în Europa centrală, din partea „democrată” prin stoarceri din an în an mai vizibile ale Lumii a treia colonizate de către puterile occidentale. Din acest punct de vedere, perioada de „sfârşit al istoriei” din anii 1988-1993 pare să prezinte un bilanţ ambiguu: obligând pe ultimii partizani ai sovietismului la o punere radicală a acestuia sub semnul întrebării, şi în acelaşi timp dar cu semn contrar, ea i-a făcut pe mulţi membri ai taberei democrate/liberale să treacă din somnul dogmatic din anii 1970 la delirul dogmatic neocon al anilor 1990-2000 (mijlocind de-altfel o stranie reînnoire a personalului, bazată într-o mare măsură pe includerea transfugilor din stânga antisovietică a anilor 1960, 1970).

Ultimul act al acestei tragedii oedipiene este cu certitudine epoca actuală (2000-2013), caracterizată prin reluarea – a priori de neconceput pentru homo ideologicus – unui război rece ale cărui justificări ideologice au dispărut în mod oficial cu 10 ani înaintea sa – chiar potrivit mărturisirii celor doi beligeranţi.

Începând de la contra-atacul lui Vladimir Putin din Cecenia…

Începând de la contra-atacul lui Vladimir Putin din Cecenia la cumpăna anului 2000 la procesul de fărâmiţare continuă a fostului spaţiu sovietic, se observă înlocuirea treptată a fostei soft power, protagonista metodologică centrală a conflictelor din ultimul pătrar al secolului al XX-lea (din 1968 până la revoluţiile portocalii din Europa post-comunistă), cu războaie, desigur doar „căldicele” dar cu gloanţe adevărate, care – ca şi în anii 1950-1980 – sunt realmente ciocniri by proxy, pe pământ ne-sanctuarizat (în acest moment mai ales în Siria, dar înainte în Caucaz), între puteri nucleare regrupate în două tabere, care se „găsesc” a coincide din punct de vedere geografic cu cele din războiul rece din 1947-1991 (pe care istoricii din 2050 vor fi tentaţi să-l numească Primul Război Rece).

În cadrul unei ultime, şi uneori patetice, încercări de salvare cu orice preţ a perspectivei escatologice-secularizate din secolul al XX-lea, diverşi libertarieni pro-Putin din Occident (dintre care mulţi economişti anti-keynesieni promovaţi de emisiunile lui Max Keiser pe Russia Today) caută să descrie Rusia actuală ca „noua lume liberă”, și imperiul atlantist, în varianta sa recentă neocon, și mai ales satelitul său UE (nu fără câteva bune argumente în acest sens) drept o Uniune Sovietică reloaded: producând astfel, deseori fără să-şi dea seama, „umbra ideologică” proiectată de către ideologia mondialistă a transfugilor ajunși la neoliberalism dinspre troțchism şi marxismul cultural (admirabil reprezentaţi de către rusofobul isteric Cohn-Bendit), care, desigur din motive diametral opuse, văd în Rusia lui Putin ultimul obstacol retrograd-mafiot ce trebuie înlăturat din drumul ce duce umanitatea spre statul mondial a cărui fundare doar poate să ducă la întinderea pe toată suprafaţa globului a religiei lor „laice” a drepturilor omului.

Unii, deseori reaganieni dezamăgiţi, vor să continue de la Moscova şi contra Washington-ului, cruciada împotriva totalitarismului (şi într-adevăr, se expatriază des – din motive care nu sunt mereu economice – în spaţiul CSI); alţii continuă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, să susţină „lumea liberă”  împotriva „dictaturii neo-sovietice” ruse, cu atât mai puţine scrupule cu cât, provenind deseori din troțchism, niciodată n-au încetat, comunism sau nu, să fie duşmani înverşunaţi ai Rusiei.

În acelaşi timp convergente şi contradictorii, aceste tentative nu mai păcălesc pe nimeni. Puţini libertarieni sinceri şi bine informaţi ar fi dispuşi să-şi recunoască visul individualist-puritan în Rusia lui Putin, unde Alexandr Dughin se face cântăreţul restabilirii „simfoniei puterilor” între stat şi Biserică. Dar este la fel de greu pentru un democrat-etatist sincer să declare drept „dictatorială” puterea omului politic rus cel mai popular din epoca ţarilor încoace sau de a percepe o construcţie statală în funcţionarea în mod din ce în ce mai cinic nedrept şi şovin a instituţiilor Uniunii Europene şi în ţesutul său social distrus de jefuirea neoliberală a economiilor europene.

Prin urmare, trebuie să ne confruntăm cu faptele; că acţionează – sub masca unei ideologii sau alteia, după moda secolului al XX-lea – sau că revin, ca în acest moment, la o sinceritate aproape cinică în aplicarea unei realpolitik bine asumate ca atare, ca în secolul al XIX-lea: anglo-saxonii, ruşii sau chinezii – că este în anii 1950 în Coreea, în 2013 în Siria sau mai târziu în altă parte – nu fac, nu au făcut niciodată şi nu vor face război din motive esenţialmente ideologice ci din cauza unei structuri istorice pe care o analizează, în foarte diversele sale aspecte (geografice, religioase, militare, sociologice etc.) o ştiinţă a cărei utilizare cancelariile nu au pierdut-o niciodată dar pe care homo ideologicus al secolului al XX-lea a căutat să o îndepărteze de pe ordinea de zi a marilor dezbateri de idei europene: geopolitica.

În acest context nu ne vom mira să constatăm că unul dintre numele de referinţă în gândirea politică din timpul nostru, Alexandr Dughin, este în acelaşi timp un filosof à l’occidentale, un gânditor tradiţionalist şi un geopolitician. „A patra teorie politică” (2009)[2] pe care o promovează (alegere lexicală destul de nefericită) nu este cu adevărat nici „teoretică” nici „politică” în sensul pe care secolul al XX-lea, şi înaintea sa promotorii celor trei teorii precedente (liberalismul, comunismul şi fascismul), l-au dat acestor termeni. Ea constituie, de fapt, o sinteză geopolitică mai degrabă decât un sistem filosofic (cu condiția să înțelegem ”sistem” și ”filosofie” în sensul lor specific occidental).

La o scară geografică mai redusă, cea a Europei de sud-est, se va constata acelaşi faliment al ideologiei – în acelaşi timp obiectiv (ca forţă mobilizatoare în cadrul dinamicilor sociale) şi subiectiv (datorită apariţiei în statele majore imperiale a modelelor strategice fundamental bazate pe o viziune non-ideologică a lumii) – comparând traiectoriile politice/ideologice şi strategice, într-o stare de inversare paradoxală, ale României şi Ungariei actuale.

II: Cazul românesc, în lumina unei comparaţii România-Ungaria

 Sunt deja 24 de ani de când România a pierdut puţina independenţă pe care reuşise s-o cucerească sub regimul (cert, dictatorial) al lui Nicolae Ceauşescu. În cursul acestor 24 de ani, „importanţa strategică” a României a devenit o temă foarte populară de masturbare intelectuală pentru elitele româneşti, şi mai ales pentru grupul de mercenari ai spiritului însărcinaţi cu legitimarea isprăvilor elitelor compradore (adică toate marile partide constituite) în solda Imperiului Atlantist (ale cărui instanţe active la faţa locului sunt NATO, UE, FMI şi Banca Mondială). Astfel, geostrategia, ieşind din cabinetul eruditului şi din dosarele expertului, a devenit, în această ţară printre cele două sau trei cele mai sărace state din Europa în termeni de venit per capita, chiar o temă de comunicare politică (de exemplu, electorală).

Este foarte firesc că aceşti auxiliari indigeni ai jefuirii neo-colonialiste a României preferă să-şi întreţină enoriaşii cu o pretinsă „importanţă strategică” a ţării lor, ce ar explica lăcomii şi ameninţări externe – posibil de a fi înlăturate numai printr-o politică de supunere strictă faţă de Imperiul Atlantist (care nu este privit şi el drept o ameninţare) – decât cu discutarea responsabilă a bogăţiilor reale (minerale, energetice, agricole), bogăţii din ce în ce mai intensiv exploatate şi din care susmenţionaţii enoriaşi nu văd mare lucru.

Aceste discursuri – ce ne fac să ne gândim la consideraţiile lingvisticii pre-saussuriene despre puterea, forţa sau semnificaţia unui element (sunet, cuvânt) izolat de limbă – par să ignore ABC-ul relaţiilor internaţionale, şi mai ales faptul că o ţară nu poate avea importanţă decât pentru o alta, sau pentru un grup de ţări, ca şi în funcţie de organizarea regională şi generală a eşichierului strategic. Or, din acest punct de vedere – cel al geopoliticii serioase – nu se poate decât să se dea dreptate tămâietorilor valahi ai euro-atlantismului: România este strategic importantă în Europa de sud-est, atât pentru Imperiul Atlantist cât şi pentru contra-puterea eurasiatică în curs de formare în jurul Rusiei putiniene; dar nu la fel şi nu în aceeaşi măsură. Or această valorizare asimetrică a unei aceleiaşi geografii de către două perspective imperiale concurente explică şi ea mult din comportamentul sus-zişilor actori imperiali faţă de România.

Ceea ce toate analizele complezente ale taberei pro-occidentale se silesc să nu vadă, este că această asimetrie se bazează, în linii mari, pe faptul – care constituie o constantă geopolitică a perioadei moderne – că România este, pentru orice conglomerat imperial având drept centru Rusia, un culoar de progresie natural şi de neocolit, în timp ce, din motive în acelaşi timp complementare şi identice, ea nu poate să fie, în perspectiva unui Drang nach Osten euro-atlantist, decât o tranşee evacuabilă, în nici un caz un bastion. Să vedem din ce motive.

1) Geografia fizică

…controlul României nu este rentabil din punct de vedere geostrategic decât dacă…

Pentru occidentali, constructori de imperii maritime al căror centru de gravitate, începând de la Waterloo, nu mai este Europa continentală, înainte ca şi după Primul Război Rece (1947-1991) obiectivul constant rămâne „îndiguirea” (containment), izolarea Rusiei blocându-i accesul la mările calde, şi deci posibilitatea de a se opune marinei occidentale pe propriul său teren: cel al ubicuităţii potenţiale a forţei de lovire (force de frappe). Aplicat subansamblului regional „Marea Neagră”, acest principiu implică: controlul României nu este rentabil din punct de vedere geostrategic decât dacă acest control precede şi apoi însoţeşte controlul Ucrainei şi al Caucazului occidental. În această perspectivă, falimentul progresiv (2006-2010) al revoluţiei portocalii în Ucraina şi victoria rusă asupra Georgiei lui Saakașvili în 2008, întărită prin recenta înfrângere electorală a aceluiaşi Saakașvili, au constituit o discretă înfrângere a Drang nach Osten atlantist în Europa de Sud-Est; raportată la aceste pierderi majore, pierderea României ar constitui o pagubă tactică ce nu poate fi neglijată, dar fără importanţă esenţială din punct de vedere strategic.

Pentru Rusia, este exact contrariul: odată garantat accesul la Marea Neagră, obiectivul următor în ordinea naturală a priorităţilor sale strategice – fie ele acum 200 de ani faţă de Imperiul Otoman sau astăzi faţă de NATO – este accesul la Mediterana prin racordare terestră la semiluna de influenţă slavo-ortodoxă din Balcani (Bulgaria, Serbia), racordare ce, ţinând seama de relief (arcul carpatic izolând Europa Centrală de Europa de Est) trebuie să se facă în mod necesar prin culoarul litoral moldo-valah şi valea inferioară a Dunării. România (şi mai ales regiunile sale orientale şi meridionale) este de o înaltă importanţă strategică pentru Rusia, întrecută doar de poziţii de importanţă primară precum Kaliningrad, Odessa sau Tartus.

2) Geografia umană

Aici, datul esenţial care, mai mult sau mai puţin discret, rămâne în prim-planul preocupărilor strategilor din ambele tabere este geografia confesională. În regiunile sale (cele mai vechi – în termeni de construcţie politică a statului român modern) situate în exteriorul arcului carpatic România este populată de o majoritate zdrobitoare de creştini ortodocşi. (Doar Transilvania lato sensu, deci incluzând şi Crișana, este realmente multiconfesională). Or, acest franj compact de ortodoxie românească ca bordură a lumii carpatice face parte integrantă, fără cea mai mică discontinuitate, din semiluna ortodoxă a Balcanilor – care, cu excepţia Greciei şi a României, este din punct de vedere lingvistic şi o semilună slavă ce, politic, include aliaţi istorici necondiţionaţi ai Rusiei (Serbia şi Bulgaria).

Or, printre rarele elemente de doctrină asupra căreia intelectualii organici ai imperialismului neo-conservator de la Vest şi cei ai trezirii eurasiatiste de la Est se înțeleg, ca să spunem așa, la cataramă, se găseşte – complementar caracterului ineluctabil al eroziunii statului-naţiunii westphalian ca fundare a ordinii internaţionale – convingerea că veritabilul ciment al imperiilor lumii de mâine (sau, privit dinspre Est, al ordinii multipolare pe care Alexandr Dughin o cheamă din toate puterile) va fi ceea ce Huntington numește „civilizaţie” iar Dughin când „civilizaţie” când „Dasein cultural”: adică apartenenţa popoarelor, grupurilor sociale şi indivizilor la arii culturale definite în principal prin difuzia istorică a diverselor mari religii ale lumii. În Europa, şi mai ales în cea de sud-est, aceste religii sunt în număr de trei: creştinismul catolic în Europa Centrală (cazul destul de special al austro-protestanţilor din Estul lumii maghiare, calviniştii şi unitarienii, ar cere un examen separat), creştinismul ortodox al Balcanilor şi al malurilor Mării Negre şi islamul sunnit post-otoman în Bosnia, Albania şi Turcia.

Poziţia geostrategică a României în Imperiul Atlantist: not here to stay

Traumatizaţi de evenimentele din 1945 şi de după 1945, adică o teroare bolşevică pe care istoriografia anticomunistă a regimului atlantist post 1989 o prezintă sistematic ca pe o agresiune şi o ocupaţie rusă, legănaţi de către elitele lor vândute cu ajutorul discursurilor ecumeniste ce reiau vechile tertipuri ale propagandei uniate din epoca habsburgică, românii, în majoritatea lor, nu înţeleg încă ce consecinţe poate să antreneze pentru ei – şi asta fie că se revendică, sau nu, de ea – apartenenţa lor la semiluna ortodoxă într-un asemenea context ideologic: contextul unei epistêmê geopolitice a „şocului civilizaţiilor” ce, să ne reamintim, este comună capetelor gânditoare din Imperiul Atlantist şi din Eurasia emergentă.

Pe primul loc al acestor consecinţe se găseşte faptul că, în pofida unei subordonări instituţionale a părţii româneşti, fără precedent de la epoca fanariotă, imperiul Atlantist, care controlează acum 100% şi discreţionar teritoriul românesc, nu urmăreşte să facă aici prea mulţi purici[3].

Astfel, ziarul spaniol El Mundo a publicat în ediţia sa on line un document top secret arătând cum sunt clasificate statele potrivit intereselor americane. România nu apare în prima grupă a „cooperării totale” compusă din patru state, nici în cea de-a doua compusă din 18 state (între care Polonia şi Ungaria), nici în a treia, de „cooperare limitată” ce cuprinde ţări precum Franţa, India şi Pakistanul. Rămâne în a patra categorie, care se referă la ţări ostile intereselor americane (sursa: V. Vasilescu, http://reseauinternational.net/2013/11/07/pourquoi-le-bouclier-antimissile-americains-de-deveselu/).

Istoria unei dezinvestiţii anunţate

Din profilul geostrategic schiţat mai sus, se pot deduce destul de uşor circumstanţele geopolitice care ar face probabilă o investiţie strategică (adică un ansamblu de măsuri de întărire pe termen lung a legăturii de vasalitate) a Imperiului Atlantist în România:

a) mobilul: reala voinţă atlantistă de a se lua la bătaie cu Rusia lui Vladimir Putin, traducându-se printr-o prioritate strategică a slăbirii poziţiilor europene ale Rusiei;

b) ocazia: slăbiciunea morală şi/ sau tehnică a puterii militare ruse, un progres atlantist în Ucraina şi în Caucaz, soliditatea regimurilor-cliente atlantiste din Bulgaria şi Serbia.

Privind mobilul, este destul de clar că:

Criza siriană din toamna lui 2013 a consacrat reîntoarcerea unei logici a războiului rece, în care cei doi actori principali ai dramei atomice planetare îşi asumă, pe de o parte, caracterul conflictual al relaţiei lor (de unde “război”, şi mai ales accentuarea radicalizării beligeranţilor, fiecare în tabăra sa), iar pe de altă parte, cu un pragmatism aproape cinic, responsabilitatea lor planetară împărţită şi privilegii pe care aceasta le-o permite spicuind pe seama actorilor nucleari secundari şi a puterilor ne-nucleare.

Avântul ineluctabil al Chinei şi deplasarea centrului de gravitate al economiei mondiale spre Asia de sud-est obligă Imperiul Atlantist să acorde o prioritate strategică absolută indiguirii militaro-economice a Chinei, chiar cu preţul concesiilor făcute Rusiei, şi mai ales a concesiilor făcute pe frontul european unde, ţinând seama de prăbuşirea socio-economică şi strategică iminentă a Europei, pierderile contează din ce în ce mai puţin.

Privind ocazia, nu e mai puţin clar că:

Fermitatea rusă şi forţa Rusiei de lovire efectivă se află ambele pe o traiectorie ascendentă, acum la un maxim neatins din epoca sovietică.

Ucraina nu pare să poată să opteze decât între o neutralitate rusofilă durabilă şi spargerea în două, chiar trei ţări (în care caz, zonele strategic importante din sudul ţării ar trece toate sub control rusesc direct).

Elitele atlantiste au cea mai mare bătaie de cap să-şi menţină stăpânirea asupra Serbiei, iar clasa politică bulgară ar putea foarte bine să joace un joc dublu.

Astfel, se constată că, dimpotrivă, sunt reunite toate condiţiile pentru o dezinvestiţie masivă pe termen mediu în Europa de Sud-Est. Nu trebuie să atribuim marilor puteri mai mult machiavelism decât au deja, sau să punem drept condiţie teoretică, în trecutul apropiat, ţinerea în secret a unui fel de Yalta a Europei de sud-est între plenipotenţiarii domnilor Obama şi Putin, pentru a înţelege că prezenţa atlantistă în România nu este destinată să dureze, şi mai ales că Imperiul Atlantist se concepe el însuşi în România drept o forţă de ocupaţie provizorie asupra unei poziţii de care ea nu este sigură defel că ar putea-o menţine pe termen lung.

Această analiză aruncă o lumină neobişnuită (în România, cel puţin) asupra:

Pe de o parte, asupra atitudinii de aşteptare a Rusiei în afacerile româneşti: puterea rusă reacţionează cu o demnitate stoică la provocările rusofobe ale domnului Traian Băsescu şi la simulacrul său de politică grand-roumaine în Republica Moldova; diplomaţia rusă politică şi culturală, prezentă desigur în România, este una dintre cele mai discrete: ruşii n-au nici un motiv să supra-investească într-o ţară ce trebuie oricum să le cadă în zestre, volens nolens; în termeni de imagine, ei ştiu că cel mai bun lucru pe care-l pot face este să strălucească prin absenţă (cel puţin pe plan politic – ceea ce nu împiedică compania Gazprom să-şi aibă propriul program de fracturare hidraulică… în Banat), în aşa fel încât nici una dintre catastrofele la care e expus astăzi poporul român să nu li se poată imputa; într-adevăr (cf. infra), ei ştiu de asemenea ceea ce gândesc atlantiştii despre România, şi ce efecte psihologice pe termen lung se pot aştepta de la politica economică a pământului pârjolit (cf. infra) pe care o duc chiar în acest moment occidentalii în România;

Pe de altă parte, asupra unui anumit număr de evoluţii recente şi mai puţin recente în domeniul relaţiilor dintre România şi Imperiul Atlantist. Prezentăm aceste evoluţii:

Retragerea din România: pământ pârjolit la exteriorul Carpaţilor

Aceste evoluţii sunt grăitoare în mod deosebit când se compară relaţiile aceluiaşi Imperiu Atlantist cu vecinii occidentali ai României, şi mai ales cu Ungaria (clasată de către americani în grupa de “cooperare concentrată”, deci în zona 2, imediat după lumea anglo-saxonă), care, în pofida climatului intelectual vădit mai puţin favorabil Imperiului Atlantist şi chiar, din 2010, a unui aparent început de rebeliune a noii puteri pseudo-gaulliste FIDESZ, face obiectul unei investiţii strategice masive, Budapesta fiind în mod evident tratată în dispozitivul strategic occidental ca un loc puternic, citadelă destinată, în caz de retragere est-europeană, să devină centrul unei zone-tampon central-europeană între blocul eurasian şi Europa occidentală.

În timp ce partidul Jobbik, mai mult sau mai puţin tolerat de către un FIDESZ temător (pe bună dreptate) de a fi depăşit pe dreapta sa la viitoarele alegeri, vorbeşte deschis de părăsirea UE şi a NATO, Orbán, respectând scrupulos angajamentele atlantiste în politica externă, duce o politică internă “ne-ortodoxă”, naţionalizează activităţi de interes public, taxează băncile (în majoritatea lor, occidentale), şi pune în cauză – deşi mai degrabă declarativ decât în fapte – sacrosancta confiscarea a suveranităţii monetare a Ungariei (cunoscută în jargonul eurocrat sub numele orwellian de “independenţă a băncii centrale”).

Budapesta rămâne o capitală regională proconsulară…

În pofida tuturor acestora, Budapesta rămâne o capitală regională proconsulară, cu o puternică implantare a instituţiilor decizionale secundare ale NATO, cu cartierul general al galaxiei O“N”G-urilor Soros (şi mai ales fabrica sa de cadre, Central Europe University) etc.. Fără a merge (deocamdată?) până la implantarea producţiei militare stricto sensu în Ungaria, NATO dispune aici de o sucursală a agenţiei sale de achiziţii (NSPA/NATO’s Integrated Logistics and Services Provider Agency). Toate aceste activităţi atrag la Budapesta un mare număr de expatriaţi anglo-saxoni, şi contribuie la PIB maghiar. În pofida discursului oficial despre “privirea întoarsă spre Est”, regimul FIDESZ, speculând în acelaşi timp asupra unei spargeri a UE şi asupra unei înrădăcinări pe termen lung în Imperiul Atlantist (chemată să devină din ce în ce mai mult, pe plan intern, o garanţie a perenităţii sale faţă de un Jobbik ce şi-a schimbat look-ul în eurasiatist şi ce este în plină ascensiune), dă NATO-ului semnele de curtoazie necesare: de exemplu, privilegind Boeing-ul faţă de Airbus atunci când cumpără materiale aeronautice.

Bucureşti, unde politicienii tuturor partidelor rivalizează ruşinos în supralicitarea servilă faţă de Berlin, Bruxelles şi Washington, nu se poate flata cu nici o investiţie/implantare comparabilă. Prezentată drept “punctul culminant al parteneriatului România-NATO”, baza de la Deveselu “adăposteşte” rachete – pretins defensive, de intercepţie, şi pretins dirijate spre Iran[4] – ce nu sunt desigur plasate în silozuri secrete, ci pe rampe de lansare mobile, susceptibile de a fi îmbarcate în timp scurt pe o construcţie de război, poate chiar îndreptate pe cale terestră în interiorul arcului carpatic. Orice s-ar spune şi în pofida tuturor riscurilor strategice create României prin prezenţa sa, este vorba despre o bază de campanie, a priori la fel de puţin integrată în ambianţa sa socială locală ca indiferent ce bază similară din Turcia sau din Pakistan, deci purtătoare de la fel de puţine venituri economice pozitive pentru ţara gazdă, şi la fel de puţin susceptibilă de a promova o înrădăcinare locală a personalului de încadrare. În ceea ce priveşte sucursalele româneşti ale O“N”G-urilor lui George Soros, ele sunt noduri de rangul 2 sau 3 în reţele regionale ale căror centru se găseşte în general la Budapesta.

În pofida unei anumite proaste dispoziţii ce se traduce prin campanii de presă acerbe din anumite ţări din clasa de executanţi ai Imperiului (ca Franţa, zona 3), multinaţionalele occidentale încasează stoic loviturile pe care li le administrează regimul Orbán (pierderi de pieţe monopolistice, renaţionalizarea sectorului energetic, moratoriul asupra construcţiilor de supermarketuri etc.), în timp ce autorităţile imperiale (în acest caz, americane) n-au ezitat, la primele proteste populare din Moldova românească, să declare că abandonarea teritoriului românesc excavatoarelor şi sondelor de fracturare hidraulică ale lui Chevron face parte integrantă din “parteneriatul strategic” – în cadrul căruia România devine un sit al dispozitivului anti-rachetă AEGIS, adică în fond carnea de tun a Imperiului Atlantist, în prima linie a unui eventual război balistic.

…agenda imperială privind România diferă în mod esenţial de cea consacrată Ungariei…

Aceste diferenţe de tratament ar trebui să fie suficiente chiar celui mai puţin format observator să înţeleagă nu doar (ceea ce de-altfel mulţi români bănuiesc) că Imperiul Atlantist nu înţelege alt limbaj decât cel al fermităţii şi forţei, ci şi – şi mai ales – că agenda imperială privind România diferă în mod esenţial de cea consacrată Ungariei, şi aceasta, oricare ar fi în realitate atitudinea guvernelor locale, nu doar faţă de propria lor populaţie (de care Imperiul, în pofida minciunilor grosolane ale tămâietorilor bucureşteni, îşi bate joc nebuneşte) ci şi, la un nivel retoric şi de acţiune superficială, faţă de Imperiul însuşi sau, cel puţin, faţă de instanţele sale regionale subalterne şi/ sau efemere, ca UE.

În ceea ce priveşte România, dacă nu se produce o revoltă populară violentă contra abuzurilor genocidare ale supraexploatării financiare şi extractive la care occidentalii supun ţara (revoltă al cărei risc nu este subestimat decât parţial de către elita economică occidentală – vezi şi raportul recent al The Economist Intelligence Unit[5]), şi oricare ar fi culoarea (cu totul simbolică) a guvernului în funcţie, multinaţionalele – ce constituie braţul economic înarmat al Imperiului Atlantist – îşi vor urmări şi intensifica în următorii ani o adevărată politică de pământ pârjolit, al cărei obiectiv nu e doar acapararea unui maximum de resurse exportabile (energie, minerale, cereale, lemn, apă şi resurse umane – de la brain drain la sezonierii industriei agroalimentare şi a celei paramedicale occidentale, trecând prin mâna de lucru sexuală) la cel mai bun cost posibil, aşa cum se întâmplă în orice situaţie colonială, ci şi pustiirea (la nevoie neprofitabilă) a tuturor resurselor imposibil de acaparat în întregime pe termen scurt, şi care ar risca să cadă pe termen mediu în chimirul eurasiatic. Ca urmare, Imperiul Atlantist urmează scrupulos exemplul marelui său predecesor Hitler care, într-un context similar, a rezervat o soartă asemănătoare regiunilor apropiate sau identice pe măsura retragerii neîncetate a Wehrmacht-ului în faţa înaintării Armatei Roşii.

Astfel, luciditatea foarte “Realpolitik” de care unii comentatori români ai actualităţii socio-politice caută să facă dovadă descriind “dilema” exploatării gaziere prin fracturare hidraulică în Moldova ca pe o problemă a justei măsurări între “câştiguri” (din care oricum populaţia nu va vedea niciodată nimic) şi “daune” (mai ales poluarea pânzelor freatice şi dezastrul agricol care urmează) “regretabile” sau subestimate, cade ea însăşi în ridicol în faţa realităţii acestei politici a pământului pârjolit, pentru autorii căreia “daunele” nu sunt de retras, ci de adăugat la câştiguri.

Etnocidul sătenilor moldoveni prin distrugerea cadrului lor de viaţă (ce, pe termen scurt, va avea pentru metropola colonială în situaţie de “eşec al multiculturalismului” avantajul de a alimenta cu materie albă pompa de sclavi pudic numită “imigraţie economică”) nu este o “pierdere colaterală” la care Imperiul s-ar resemna cu regret pentru a-şi asigura bazele şi pentru a proteja regiunea de “barbaria” rusă, ci un scop de război intenţionat: deoarece el reprezintă distrugerea unui teritoriu destinat pe termen mediu Eurasiei, după cum el reprezintă o populaţie ortodoxă socotită a priori inaptă procesului de re-educare liberală-libertară impusă de către ideologia drepturilor omului.

Aceleaşi motive explică de ce occidentalii şi zbirii lor locali dau dovadă de mult mai multă nervozitate faţă de revoltele anti-fracking din Moldova decât atunci când clasa politică, plătindu-şi luxul unei aparenţe de patriotism economic, întârzie “privatizarea” reţelei hidro-electrice naţionale, care nu va aduce în final marelui capital bancar al Imperiului Atlantist, cât timp va fi prezent la faţa locului, decât o redevenţă suplimentară prelevată de la consumatorii locali ce vor putea să reziste la creşterile de preţuri (ceilalţi vor redescoperi lumânarea), dar nu va umple (cel puţin dacă nu se vor dinamita barajele) caietul de sarcini al acestei politici de pământ pârjolit.

Semne prevestitoare ale acestei politici au fost de-altfel vizibile cu mult timp înaintea debarcării în Moldova a primelor escavatoare marca Nomad (nu e o glumă) a societăţii Chevron. De la sfârşitul anilor 2000 – semn al unei retrogradări a României în ierarhia coloniilor occidentale – numeroase sectoare de acaparare (în afara sectoarelor strategice în cadrul unei politici a pământului pârjolit) înainte gestionate direct de către întreprinderile sau instituţiile lumii anglo-saxone (zona 1, rasa stăpânilor) sunt progresiv trecute sub controlul auxiliarilor imperiali europeni de zona 2 sau chiar 3 – şi mai ales al Germaniei, destinată în mod vizibil să moştenească controlul zonei-tampon (şi al riscurilor şi pierderilor ce vor însoţi cu necesitate bascularea României în sfera eurasiatică). Astfel, capitalul german lato sensu (incluzând capitalurile elveţiene şi austriece) şi cel francez şi-au crescut controlul în sectorul bancar, în imobiliare şi construcţii publice, în marele comerţ retail şi în reţelele de distribuire a apei şi energiei. În acelaşi timp, actori economici anglo-saxoni de prim plan, ca Bechtel, foarte prezenţi în timpul primei jumătăţi a anilor 2000, părăsesc pe rând România.

Incertitudini transilvane

La fel, se poate verifica validitatea acestei interpretări („politica pământului pârjolit„) prin examinarea tratamentului hibrid rezervat Transilvaniei. Numeroşi comentatori ai actualităţii româneşti (dintre care excelentul Claudiu Gaiu http://www.criticatac.ro/24151/spiritul-istoriei-la-pungeti/) au relevat cât de curios este succesul activismului anti-RMGC, ce vizează împiedicarea oligarhului israelian Beny Steinmetz, acţionând sub acoperământul unei societăţi canadiene (Rosia Montana Gold Corporation), de a prăda o mare parte din Carpaţii occidentali pentru a extrage prin mijlocul filtrelor cu cianură resturile de aur de după extracţiile clasice succesive ce au avut loc de la epoca romană la Imperiul austro-ungar. Succes relativ dar real, dacă se compară cu dezastrul care se produce simultan în Moldova, unde mobilizările ţărăneşti şi urbane nu se concretizează în nici o concesie din partea adversă, ci dimpotrivă într-o înăsprire a politicilor represive. Gaiu remarcă sceptic că RMGS are probabil “avocaţi mai puţin buni” decât Chevron. Mulţi au remarcat de asemenea că în această afacere interesele lui Steinmetz se opuneau celor ale lui George Soros care, speculând pe preţul aurului, are tot interesul să-i limiteze producţia. Aceste fenomene superficiale devin, o!, cât de inteligibile, când se ia în considerare că:

1)     dezastrul ecologic pe care riscă să-l provoace proiectul RMGC ar afecta, să ţinem seama de geografie, întregul bazin hidrografic interior al arcului carpatic, inclusiv cel al Ungariei (zona 2), al cărui freatic reprezintă într-adevăr resursa cea mai preţioasă pe termen mediu. Ungaria se opune visceral proiectului RMGC, şi exercită probabil presiuni diplomatice puternice în acest sens în sânul instituţiilor imperiale (evident, distrugerea agriculturii moldoveneşti, adică a unui concurent regional, o nelinişteşte mult mai puţin);

2)     se poate presupune în mod rezonabil că, în planurile imperiale de reorganizare a Europei post-UE, destinul Transilvaniei este departe de a fi fost tranşat. Aparţinând de mai puţin de un secol României, această regiune etnică cu puternice componente protestante maghiare, catolice maghiare şi uniate româneşti (la care se adaugă amintirea unei prezenţe nemţeşti şi așkenazi masive din Evul Mediu până în anii 1980), se simte deseori (şi câte o dată pe bună dreptate) ca făcându-i-se parte nedreaptă în economia centralismului mafiot al statului român – de unde o tendinţă autonomistă ce merge dincolo de nostalgiile iredentiste ale unei părţi a minorităţii de limbă maghiară (cea mai importantă minoritate din Europa, mai mult de un milion de persoane). Deocamdată această tendinţă se loveşte de fidelitatea seculară a unei majorităţi pasive a populaţiei transilvane (înainte de toate a grupului demografic dominant al etnicilor români ortodocşi) la statul unitar român de la Bucureşti. Totuşi, caracterul profund disfuncţional al statului fanariot român de după decembrie 1989 erodează această fidelitate; în acest sens, indignarea generată de uşurinţa cu care elitele compradore de la Bucureşti îşi livrează propriul popor rapacităţii multinaţionalelor occidentale ar putea, cel puţin în Transilvania, să devină la rândul său un câştig colateral pentru Imperiul Atlantist, grăbind procesul separatist. Transilvania, ea însăşi foarte fertilă, ar putea, rămânând – cu preţul exploziei României – în sânul Imperiului occidental, să constituie unul dintre grânarele viitoarei zone-tampon centru-europene: eventualitate care ar putea uşor constitui, pentru strategii Imperiului, un bun motiv de a căuta să prezerve politica pământului pârjolit, de-altfel masiv aplicată zonelor transcarpatice cu populaţie ultramajoritar ortodoxă.

[Traducere şi note de Ana Bazac. Redacţia mulţumeşte doamnei Ana Bazac pentru traducerea articolului şi pentru amabilitatea de a fi deschis dezbaterea asupra acestuia prin Nota pe care a elaborat-o, notă ce se regăseşte în revista noastră la adresa:  http://www.argumentesifapte.ro/2014/01/27/nota-privind-articolul-despre-romania-ca-pamant-parjolit-de-raoul-weiss/    ]

http://www.argumentesifapte.ro/