Am destui bani pentru asta?

Eram în Ajunul Crăciunului, la ultimele cumpărături – ce-i drept, cam întârziate! – şi ajunsesem în cele din urmă şi la raionul de papuşi, unde tare aş fi vrut să găsesc ceva potrivit pentru nepoţelele mele. Şi aveam de unde alege: o mulţime de papuşi Barbie îţi atrăgeau privirile şi parcă se cereau luate în braţe, pieptănate, îmbrăcate şi alintate! Alături de mine, o fetiţa îmbracată ea însăşi ca o păpuşa şi tinând strâns în mânuţă un teanc de bancnote, alegea şi ea din priviri o Barbie. Când dădea peste una care îi plăcea, se întorcea către taticul ei, întrebându-l:
– Am destui bani pentru asta?
De obicei, el dădea afirmativ din cap, dar fetiţa cauta mai departe, verificând mereu daca are încuviinţarea tatălui.
În timp ce ea îşi alegea păpuşa, de standul cu jucării şi jocuri video s-a apropiat un băieţel. Era îngrijit îmbracat, însa iţi puteai usor da seama că hainuţele lui erau cumparate la mâna a doua, iar jacheta era probabil cu 1-2 numere mai mici. Şi el avea bani în mâna, dar păreau să nu fie mai mult de cinci dolari. Şi el era însoţit de tăticul lui. Şi el cerea aprobarea la fiecare joc video pe care ar fi vrut să şi-l cumpere, dar tăticul lui de fiecare dată îşi clătina capul de la stânga la dreapta, privindu-l cu tristeţe.
Se părea că fetiţa îşi descoperise păpuşica preferată – o minunaţie de Barbie, pentru care ar fi fost invidiată de orice fetiţă. Cu toate acestea, se oprise o clipă în loc, urmărind ce se petrecea între baieţel şi tăticul lui. Destul de mâhnit, dar făra a fi revoltat, băieţelul a renunţat în cele din urma la ideea de a-şi cumpăra un joc video, alegând în schimb o cărticica. Tăticul lui îl lua de mâna şi amândoi se îndreptară spre un alt raion al magazinului. Fetiţa aşeză înapoi pe raft păpuşica aleasă şi alergă spre standul cu jocuri video. Cu emotie vizibilă lua jocul video ce părea sa fi fost mutat de la locul lui şi după ce discuta câteva clipe cu tatăl ei, amândoi se îndreptara spre ieşire.
Mi-am luat şi eu coşul şi m-am aşezat în rând dupa ei. Apoi, spre satisfacţia vizibilă a fetiţei, in spatele meu se aşezara băieţelul cu tăticul lui. Dupa ce tatăl fetiţei plăti jocul video, iar casierul i-l întinse fetiţei, aceasta se aplecă spre casier, şoptindu-i ceva la ureche.
Casierul zâmbi şi puse jocul video sub pult. Mi-am plătit şi eu cumpărăturile, iar în timp ce le aranjam în plasă, a venit rândul baieţelului. Casierul îl încasa, dupa care i se adresă cu faţa toată un zâmbet:
– Felicitări! Eşti al 100-lea cumpărător pe ziua de astăzi! Ai câştigat o mică surpriză!… După care îi înmână jocul video achitat de fetiţă.
Băieţelul înlemni de uimire. Era, reuşi el să murmure, era tocmai jocul video pe care şi-l dorise!
Fetiţa şi tăticul ei urmăreau totul de la distanţă, iar eu am vazut atunci cel mai larg, cel mai drăgălaş zâmbet stirb pe care l-am văzut vreodată!
După care au ieşit din magazin. I-am urmat îndeaproape. L-am auzit pe tatăl fetiţei întrebând-o de ce făcuse această alegere. Nu voi uita niciodată răspunsul micuţei.
– Tăticule, n-au spus Nana si Deda să-mi cumpăr ceva de care să mă bucur cu adevarăt, care să ma facă fericită?
– Chiar aşa au zis, dragoste mica, i-a răspuns tatăl.
– Păi vezi, tăticule, tocmai asta am facut! – i-a răspuns ea cu ochii strălucind de bucurie şi strecurându-şi mânuţa în mâna lui mare. Chicotind fericită, ţopăia alături de el spre maşina lor. Găsise cel mai bun răspuns la întrebarea ei: “Am destui bani pentru asta?”

Acasa