De la Gandalf, Dumbledore, Harry Potter și Vrăjitoarea Albă din Narnia, la Merlin, Tituba, sclava din Salem, cele trei vrăjitoare din Macbeth, neaoșa Baba Cloanța, Circe sau vrăjitoarea din Endor prezentă în Biblie, imaginarul colectiv din toate timpurile și culturile este înțesat de o galerie de vrăjitori și vrăjitoare cu puteri malefice sau dimpotrivă, de magicieni buni. Adepții întunericului sau ai luminii.
Lumea poveștilor noastre este un câmp de luptă între zâne bune și babe cloanțe cotoroanțe. Credințele populare și superstițiile legate de lumea întunericului au alimentat din totdeauna angoase și au constituit un fond pentru o întreagă mitologie fantastică. Aici vom vorbi în special de manifestările maleficului, demonii cu formă umană, prin agentul lor medieval predilect – femeia vrăjitoare. Culminând cu varianta instituționalizată a fobiei – Inchiziția, spațiul european a cunoscut teroarea de femeia eretică, posedată, care se aliază cu diavolul, se transformă în animale, stăpânește puteri oculte sau se ajută de plante și alte elemente naturale pentru a duce la pierzanie sufletele drepților credincioși. În Europa, estimările privind numărul victimelor acuzate de vrăjitorie și executate variază mult, între 50.000 și 100.000. Ca un ecou mai îndepărtat în timp și spațiu, și în Transilvania au avut loc peste 500 de procese și execuții de vrăjitoare, iar piețele centrale sau iazurile de la periferii erau locuri unde actul justițiar devenea prilej de spectacol macabru pentru mulțime.
De la vânătoarea de vrăjitoare în Apus la procesele din Transilvania
Jean Delumeau aprecia că vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu apusean s-a amplificat pe fondul preexistent al unor spaime colective de diavol și acțiunile sale. Asta în contextul lumii medievale, populată și de vrăjitori, diavoli, zâne și tot felul de bestii, pentru care magia și miracolul erau locuri comune.
În vestul Europei, Biserica Catolică își justifica intervențiile împotriva unor persoane socotite vrăjitoare, printr-un pasaj din Vechiul Testament, Cartea lui Moise, care spunea:
„Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare”.
În 1231 a apărut primul inchizitor, temutul Konrad von Marburg. Apogeul vânătoarei de vrăjitoare și vrăjitori în Apus este atins în 1560-1630, iar în Lumea Nouă odată cu celebrul caz al vrăjitoarelor din Salem, Massachussetts, 1692.
În Transilvania, procesele vrăjitoarelor apar ca un ecou mai întârziat al celor din Apus, fiind frecvente în timpul lui Mihai Apafi I (1632-1690). Astfel, primele procese de vrăjitoare s-au derulat în secolul XVI-lea, 25 dintre ele petrecându-se în orașele Cluj și Dej. Și la Carei sunt menționate interogatorii, torturi și condamnări la ardere pe rug pentru mai multe vrăjitoare, între 1730 și 1745. La Sibiu, Baia Mare, Sighișoara, Brașov, Târgu Mureș și în aproape toate târgurile importante ale Transilvaniei sunt menționate în această perioadă procese ale vrăjitoarelor. Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în 1768 de împărăteasa Maria Terezia, deși există dovezi că judecata unor cazuri a continuat și după această dată, chiar dacă fără pedeapsa capitală.
Ar trebui observat că în spațiul transilvan, vrăjitoria nu era neaparat motivată religios, nu era privită în primul rând ca o erezie, tribunalele erau laice (formate din juzi), iar pedepsele erau îndreptate împotriva unor fenomene aparent inexplicabile ori care aveau la bază invidie socială (gelozie), superstiții, credințe populare și răfuieli personale. Nici amploarea fenomenului nu a fost comparabilă cu instituția malefică a Inchiziției din vest, nu se poate vorbi despre o psihoză generalizată, o vânătoare de vrăjitoare, antifeministă, demonizantă propriu-zisă. Totuși, la o altă scară, între secolele XVI-XVIII, în Transilvania se înregistrează numeroase procese, anchete, persecuții și pedepsiri ale vrăjitoarelor, cu deznodământ tragic.
În celelalte spații, Moldova și Țara Românească, se poate spune că nu au existat mai deloc astfel de acțiuni, documentele dovedind existența unor procese cu totul izolate (unul în Moldova, judecat în 1761 de către pitarul Neculai Kogălniceanu la Câmpulung Moldovenesc) și trei în Țara Românească (1586, 1714, 1777). Dimitrie Cantemir (1673-1723), care introduce in limba romană termeni ca „maghie” si „alhimie”, face refelcții asupra „stiinței sacre” (recte ezoterice, oculte). În Moldova, mai târziu, în sec. XVIII-XIX, evreii vor fi cei demonizați, asupra cărora se îndreaptă suspiciunile majorității.
Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai vrăjitoare din țară?
Ar fi de spus că în cazul vrăjitoriei, femeia este considerată agent al Necuratului și al duhurilor malefice, cea care se folosește de elemente din natură pentru a corupe sufletul oamenilor. Deși în Transilvania se pare că eram departe de înverșunarea lui Maleus Malleficarum (1484, cartea de căpătâi a inchizitorilor, scrisă de Jacob Spenger și Heinrich Kramer), femeile sunt cel mai adesea subiectul proceselor de vrăjitorie.
De cele mai multe ori, vrăjitoarea era o femeie cu un statut aparte în comunitate sau diferită de ceilalți: văduva, moașa, femeia singură, femeia curtată, frumoasă sau purtătoarea unor semne și trăsături fizice deosebite.
Procesul, acuzațiile și dovezile
Principalele acuzații ce li se aduceau vrăjitoarelor erau legate de îmbolnăvirea copiilor sau farmece pentru distrugerea căsniciilor, infidelitate ca efect al unor vrăji. Bazându-se pe credințe și fobii populare privind manifestările răului, fenomenele din natură, reacțiile ciudate ale unor animale în preajma femeii suspectate erau considerate probe de netăgăduit împotriva acuzatei. Scâncetul bebelușilor, hăuitul câinilor la vederea femeii erau semne clare că este vrăjitoare. Alte trăsături fizice cum ar fi negul de pe nas (de pe față) erau stigmate sau semne distinctive. Pentru a se proba dacă femeia era sau nu vrăjitoare, negul era înțepat cu un ac, iar dacă acesta nu sângera era limpede că femeia e vinovată.
Ca și în apus, vrăjitoarele din Transilvania, aduse în fața judelui regal, erau mai întâi silite cu orice preț să-și mărturisească vinovăția. Tăcerea lor era luată întotdeauna ca semn de vinovăție, după dictonul
„qui tacet, concentiret” (cine tace, aprobă).
Procesele aveau ca finalitate alungarea din oraș, torturarea, amendarea, dar ce cele mai multe ori, trecându-se prin diverse probe, se ajungea la decapitare, spânzurare sau ardere pe rug.
La Sibiu, în cazul început în 1718, care a durat trei ani, dovezile procesului sunt legate de niște gândaci malefici. Al 20-lea martor din acest proces, Paulus Albert, de 45 de ani, spunea:
“Am auzit, de la bietul meu tată răposat, că, odată, într-o noapte, pe când erau culcați, doi gândaci negri s-au urcat pe mâna lui. Pe unul, care i s-a urcat pe picior, l-a strivit mama mea și asa a pocnit, de parcă cineva ar fi strivit o alună veche. Pe celălalt, însa, care, după cum se cuvine să se stie, era pe pieptul ei, tatăl meu l-a aruncat pe pământ. Din acea clipă, mama mea, de fiecare dată, o bănuia pe doamna Ehrlinger și, de câteva ori, a calificat-o în public, pe stradă, ca vrăjitoare”[1].
La scăldat – proba cu apă
Una dintre probele celebre și des folosite era proba de apă. Vrăjitoarea era dusă la un râu (la Cluj, pe Someș) sau lac (la Brașov pe lacul din fața Porții orașului, la Sibiu în Iazul croitorilor), legată de mâini și picioare și aruncată în apă. De cele mai multe ori, era imposibil ca biata condamnată să se salveze. Însă chiar și dacă supraviețuia, era un semn că se folosește de puterile malefice, așa că presupusa vrăjitoare era supusă oprobriul public și tot arderea pe rug era sentința finală.
Hocus, pocus, prăjitus! Arderea pe rug
Arderea pe rug avea loc în piețele centrale ale cetăților (în Piața Mare la Sibiu, în fața Catedralei Sf. Mihail la Cluj). La Cluj, resturile în urma pedepsei erau expuse apoi în fața Turnului Croitorilor, pentru a fi de luare aminte cetățenilor. Aleea care ducea spre turn era numită Aleea Vrăjitoarelor. De cele mai multe ori, cădeau victime acestor procese doar femeile de origine maghiară sau săsoaicele, pentru că era vizată numai populația din interiorul cetății (românii locuiau de regulă în exterior). La Cluj se cunoaște că doar o româncă, ce locuia pe Dealul Feleacului, a fost acuzată de vrăjitorie.
Piața Mare din Sibiu – tribunal în aer liber
La Sibiu, procesele vrăjitoarelor, dar și decapitările și spânzurătorile unor nelegiuiți aveau loc în Piața Mare. În 1550, Cronica lui Sigerus menționează că în mijlocul Pieței Mari este instalat Stâlpul infamiei, care va sta aici până în 1783. Aici, lângă Statuia lui Roland care trona din vârful Stâlpului, erau aduse în fața publicului și executate femeile considerate vrăjitoare, dar nu numai ele. Statuia lui Rolandeste unică în Transilvania, dar răspândită pe teritoriul Germaniei. Cavalerul Roland, înfățișat întotdeauna cu o sabie ce se înalță amenințător asupra nelegiuților, ca o sabie a lui Damocles, este un simbol legendar al autonomiei legislative a Sibiului. Se pare că cea păstrată astăzi la Muzeul Brukenthal este a treia dintr-o serie de Rolanzi sculptați la Sibiu, prima nedatată, a doua din 1550, sculptată de Onofforus, și aceasta din sec. XVII.
În 1677, în timpul probei cu apă în Iazul croitorilor, situat undeva la capătul actualei străzi Gheorghe Lazăr, este consemnat că podul de la poarta morților s-a surpat sub greutatea celor care se întorceau în cetate de la locul pedepsei, eveniment „fără urmări grave”[2]. Tot cronica lui Sigerus consemnează mai multe arderi pe rug ale vrăjitoarelor precum cea din 1653, când „văduva comitelui Seraphin este acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug“[3]. În 18.06 1703 „în iazul croitorilor este înecată cea de-a șasea vrăjitoare.”[4] În 1.05.1711 „o vrăjitoare este arsă pe rug și alte două sunt decapitate.”[5] După unele surse, se pare că ultimul proces al vrăjitoarelor din Sibiu a avut loc în 1718, în timpul primarului Melzer (Werder), și s-a întins pe parcursul a trei ani, după care presupusa vrăjitoare a fost achitată.
Tot Piața Mare, în Cușca nebunilor erau expuși în Evul Mediu tâlharii, bețivii și scandalagii. Până în 1734, Cușca nebunilor era amplasată lângă Statuia lui Roland. Cei care nu erau închiși în Cușca nebunilor, erau pedepsiți cu ”Fidel”-ul – fixarea capului și mâinilor între scânduri de lemn (Sigerus consemnează că în 1577, „Magistratul orașului face cunoscut că fiecare enoriaș care lipsește de la slujbele religioase va fi bătut în butuci – in die Fidel gespannt)“ sau cu ”piatra infamiei” – o greutate atârnată de gât.
Tot cu decapitarea, ca și vrăjitoria, mai era pedepsit desfrâul și sodomia. Locuri de execuții mai existau și în fața Porții Ocnei și pe strada Ocnei Sibiului. Pedepsele mai blânde prin bătaie sau tortură, erau aplicate în curtea Primariei vechi sau la Stâlpul infamiei din Piața Mare.
Legenda lacului vrăjitoarelor de la Brașov
La Braşov, între anii 1621 – 1696 s-au desfăşurat aproximativ 20 de procese împotriva vrăjitoarelor. Lacul unde avea loc proba de apă se afla la ieșirea din Cetate, în capătul Străzii Porții. Lacul a fost asanat la începutul secolului al XIX-lea și locul este străbătut astăzi de Bulevardul Eroilor.
Stârpirea răului – sfârșitul proceselor în Transilvania
Se pare că la Târgu Mureș, în 1752, apoi la Mediaș în 1753 au avut loc ultimele arderi pe rug ale vrăjitoarelor din Transilvania. Și cu acestea am încălecat pe-o coadă de mătură și am încheiat povestea proceselor vrăjitoarelor din Transilvania, mai ales după ce Maria Tereza a interzis procesele vrăjitoarelor și uciderea lor. După această dată, chiar dacă procese izolate au mai existat, nu s-a mai recurs la arsenalul atroce și nu au mai fost sentințe capitale.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Într-o noapte cu lună plină, de Halloween (sic!), când veți străbate la pas Piața Mare din Sibiu, Bulevardul Eroilor din Brașov sau veți trece prin fața Catedralei Sf. Mihail din Cluj, să nu vă speriați dacă brusc o vrăjitoare călare pe o coadă de mătură va trece razant pe la urechile voastre. Se spune că mai ales de Halloween, ori pe la Sf. Andrei, vrăjitoarele se întorc în locurile unde s-au prăjit la (proto-)solar și încing învrăjbite un joc nebun, încercând să prindă hoțoicul aurit. Iar de la o vreme li se urăște și lor să-și umple capul de cucuie, împlântându-se într-o mare de dale, betoane, fântâni arteziene și se întorc cu părul vâlvoi în vârf de munte, de unde mai descind numai ca să-și testeze viteza noului prototip de mătură. Nici mulțimea nu le-ar mai aclama entuziasmată ca pe vremuri, căci mai nou e ocupată să fixeze în niște oglinzi înșelătoare un alt bestiar medieval, populat de tot soiul de ”–iști.”
Prostia a fost foarte mare şi încă se menține,ca nu cumva să nu aibe adepți pe viitor.
Oamenii cind vor realiza ca ei sunt D-zei, prin puterile latente pe care le au in fiinta lor, atunci orice religie v-a cade. De fapt asta a fost si rolul religiei la origine…sa ne ascunda de fapt cine suntem.
In toata lumea sunt din ce in ce mai multi oameni care se trezesc din inertie si asta ii inebuneste pe capii bisericilor. De aici si toata ofensiva mediatica si peste tot…incearca cu disperare sa-i tina pe prosti legati la ochi. Pacat ca multi pun botul si in loc sa zboare se tirasc.
Sper ca logica științifică omenească să înceapă la generațiile tinere.Trebuie construită temelia,baza de date, ştiinţific dovedite la un loc pentru ca cei care sunt interesați să aibă la îndemână informațiile dorite.Va dura timp până când se va desface ramificațiile celor care doresc să se unească la acest Univers de comunicație.
Logica stintifica e o baza de plecare destul e slaba dar e buna doar in masura in care omul nu se v-a multumi doar cu ce se vede.
Generatiile tinere sunt cu hanicap din start. Practic omenirea involueaza in acest moment. Sunt destui oameni din cei maturi care vad dincolo de ce se vede. Ei sunt marea majoritate dintre cei treziti.
Nu stiu daca v-a dura timp…poate ca niciodata nu v-a fi altfel aici. Nu spun ca nu ma doare sa vad cum planeta cum toate fiintele sufera din cauza omului, dar fiecare are doar responsabilitatea vietii lui. Daca omul pina la urma se v-a trezi, si toti vor contribui la evolutia totala a Terei, asta o sa fie in mii de ani.
botul botul,hai sa nu negam totul pentru ca adevar exsita in tot ce ne inconjoara numai ca e al dracu de mascat si ascuns de timp si oameni dupa cum i-a dus prostia sau interesul…oamenii nu sint dumnezei in univers,sa ne fereasca veghetorii nostri care or fi ei sa aflam ca de fpat sintem sclavi si unelte ale altor dumnezei …ca sa aspiram la alt statut de frati ai universului trebuie multa schimbare in bine, lucru care nu se intimpla in lumea actuala..Pinocchio de rahat
Sunt D-zei in masura in care pot fi creatori, binenteles la o scara mai mica sau mai mare, in functie de nivelul fiecaruia. Cine vrea sa fie sclavul altora din univers, e alegerea lui. Numai ca avem aceleasi sanse ca oricare fiinta din univers sa ascedem la ce ne propunem.
Cind am venit aici nu am venit cu turma si nu suntem responsabili pentru faptele altora. Lumea se v-a schimba sau nu, dar fiecare dintre noi avem responsabilitatea propriei identitati. Eu am venit aici pentru mine si sunt datoare sa fac in asa fel incit sa plec mai bogata decit am venit. Misiunea mea este sa ma ajut pe mine si o alta fiinta asemeni mie, rupta din mine. Nu cred ca intelegi( si nici nu trebuie), dar fiecare avem drumul nostru unic pentru care am venit aici.