Prof. Dr. Nicolae IUGA
Abstract:
In the current, established political analyses a few cliches have been put into circulation, such as: the USA is the only global superpower; the legitimacy of the United States of Americas actions on the world stage is self-evident and cannot be questioned; its preferable to have a globalization made under the United States of America, because this is an enlightened country and it promotes universal values; the Western values promoted by the USA are most certainly better than those of other civilizations and can be extended on a global scale without any issue; introducing democracy into countries with a totalitarian political regime will automatically entail their economic prosperity; perhaps some of the actions of the United States of America are not good, but we shouldnt criticize them, because it would not be politically correct etc.
Our thesis, stated and unequivocally argued in the paragraphs below, claims instead that an emergent multipolar structure is being set up, that the hegemonic legitimacy of the United States of America is questionable and it has already begun its downfall, that the USA has entered a pronounced process of relativization of the values it promotes, that it has begun to significantly lose ground on a moral basis, especially after the Wikileaks revelations, a loss which will precede and cause future losses of a military, political and economic nature.
Keywords: globalizare, lume multipolară, hegemonia USA, revoluţii portocalii.
1. Constituirea unei lumi multipolare
Este o chestiune de ordinul evidenţei că în prezent şi în viitorul previzibil sunt în curs de constituire unii poli de putere militară, economică şi politică apţi de a contracara acţiunile politico-militare ale SUA, de a desfiinţa statutul de unică superputere al SUA şi de a rivaliza cu acestea. Potrivit lui Henry Kissinger (1), viitorii centri de putere cu care se vor confrunta SUA vor fi: Japonia, Rusia, China, UE şi, eventual, India. Lumea islamică nu contează, cel puţin deocamdată, fiind slab productivă sub raport economic şi puternic fragmentată politico-militar, naţiunea arabă nu este grupată într-un singur stat, Islamul este o civilizaţie care nu şi-a regăsit încă un stat-nucleu, cum a fost odinioară Imperiul Otoman. Politologul român Silviu Brucan îşi însuşeşte ideea şi avansează, în plus, şi un set de reguli care ar urma să guverneze jocul. Anume: 1. Nici unul dintre cei cinci sau şase jucători nu trebuie să se izoleze şi nici să nu se lase izolat de ceilalţi, dacă vrea să joace un rol important pe scena globală; 2. Fiecare jucător trebuie să caute să alcătuiască o coaliţie cu alţii, cu cât mai mulţi dintre ceilalţi patru sau cinci; 3. Coaliţia care va reuşi să formeze o majoritate va avea cuvântul hotărâtor în relaţiile internaţionale(2).
In sensul celor enunţate mai sus, un interesant pol de putere îl constituie Japonia, în baza analizei unor indicatori fiind a doua putere a lumii, după Statele Unite. La nivelul anului 2006, Japonia ocupa locul trei în lume în privinţa PIB, după SUA şi China, dar locul întâi în anumite ramuri ale economiei, cum ar fi siderurgia şi construcţiile de maşini. Are o populaţie de 127 milioane locuitori. Este o ţară lipsită de resurse, importă practic în totalitate materiile prime şi produsele petroliere dar, datorită unei productivităţi uluitoare şi promovării high-tech, a ajuns la un înalt indice de valorificare a materiilor prime şi la o extraordinară performanţă economică în ansamblu. Japonia nu are un sector militar propriu, care este costisitor, absoarbe investiţii financiare şi resurse umane. Acest fapt a devenit un avantaj în cursa economică mondială.
China are avantajul celei mai populate ţări de pe glob. Ocupă locul întâi în plan mondial în privinţa populaţiei (peste 1,3 miliarde locuitori), locul doi după SUA în privinţa PIB, şi locul patru privind întinderea teritoriului. In ultimii ani, China a realizat importante schimbări de structură economică, a renunţat în parte la economia de comandă specifică dictaturii comuniste, a reformat sistemul de educaţie, a trimis tineri la studii, în special în Japonia sau SUA şi a favorizat importurile de tehnologie în domeniul informaticii, telecomunicaţiilor şi biotehnologiei. Tototdată, potrivit aprecierilor unor specialişti, China a devenit o putere militară de importanţă globală (3). De altfel, China şi SUA sunt deocamdată singurele puteri militare care au dezvoltat arme cu care pot fi loviţi sateliţii din spaţiul cosmic, arme extrem de importante în condiţiile în care operaţiunile militare de la sol sunt coordonate prin sateliţi de comunicaţii.
Federaţia Rusă deţine locul întâi pe glob în privinţa suprafeţei, locul şase în ceea ce priveşte populaţia, cu peste 145 milioane locuitori şi locul nouă în privinţa PIB, dar are unul dintre cele mai puternice sisteme militare din lume. In ultimii ani, Rusia a ajuns principala beneficiară a creşterii preţului petrolului. Chiar dacă are probleme interne serioase, redresarea economică şi militară a Rusiei este o realitate ce nu poate fi ignorată. PIB-ul Rusiei a crescut spectaculos în timpul preşedenţiei lui Putin, de la 200 miliarde dolari în 1999 la 920 miliarde dolari în 2006. Rusia este o superputere energetică globală, deşi nu are o economie diversificată, este un petrol-stat care este în acelaşi timp şi o veche putere nucleară, care generează creştere economică fără o dezvoltatre în economia reală (4).
Constituirea Uniunii Europene este probabil cel mai ambiţios proiect politic din ultima jumătate de secol. UE este încă departe de statutul unui stat federativ, producţia, politicile economice şi bugetele sunt încă organizate pe baze naţionale. Totuşi, câţiva indicatori sintetici ar putea fi relevanţi. Cu peste o jumătate de miliard de locuitori, UE ocupă la apopulaţie locul trei pe glob, după China şi India, iar la PIB locul patru, după SUA, China şi Japonia. O integrare propriu-zisă a diverselor state europene într-o Uniune care să aibă caracteristicile unui singur stat federativ este un proces complex şi încă în curs, deoarece presupune în prealabil disoluţia puterilor naţionale componente, dar procesul este în derulare şi, după toate aparenţele, ireversibil. Un proces care va avea ca emergenţă în viitorul apropiat una dintre cele mai puternice economii şi una dintre cele mai importante structuri politice şi militare.
2. Legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA
După cum remarca şi Zbigniew Brzezinski, proclamarea hegemoniei globale a SUA şi încoronarea preşedintelui american ca lider global nu sunt evenimente care ar putea fi legate convenţional de o dată anume din calendar (5), ci pur şi simplu, după prăbuşirea fostei URSS, preşedintele american a început să se comporte ca un lider global.
Pare a fi cumva în logica lucrurilor. Puterile aliate, care au ieşit învingătoare din al doilea război mondial, s-au considerat pur şi simplu îndreptăţite la statutul de hegemonie globală şi, în consecinţă, au organizat Procesul de la Nurnberg şi au constituit Consiliul de Securitate al ONU, chiar dacă aveau interese divergente şi au ajuns după aceea să dezvolte o retorică reciproc belicoasă, în cursul a ceea ce s-a numit războiul rece. La fel, după prăbuşirea fostei URSS, a părut cumva normal ca puterea învingătoare a războiului rece, respectiv SUA, să fie acceptată tacit ca lider global. Potrivit aceluiaşi Brzezinski (6), comportarea Americii ca lider mondial seamănă în unele privinţe cu autoîncoronarea lui Napoleon. Atunci împăratul francezilor a luat coroana din mâinile papei şi şi-a aşezat-o singur pe cap, deoarece considera că are misiunea istorică de a impune în toată Europa principiile Revoluţiei Franceze. La fel, preşedintele SUA George W. Bush a crezut, cu un soi de fervoare religioasă, că lui îi revine misiunea istorică de a remodela cultural şi politic lumea islamică, precum şi alte zone ale globului. Numai că există aici şi diferenţe, pe care Brzezinski nu le numeşte, şi care sunt capitale. Lumea multipolară ce se formează azi nu se poate compara cu Europa din timpul războaielor napoleoniene, după cum preşedintele SUA, oricare ar fi el, nu se poate compara cu Napoleon. Ar însemna să nu se facă diferenţa dintre real şi iluzoriu.
Pe de altă parte, hegemonia SUA ar putea părea chiar un fapt împlinit. Dispunând de armele cele mai perfecţionate şi mai sofisticate, cu baze militare pe toate continentele şi cu flote de război pe toate mările lumii, SUA nu au egal, deocamdată, pe plan militar şi politic. Niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat ca o singură putere să domine cu atâta autoritate tot restul lumii.
Şi totuşi… Să examinăm argumetele pe rând.
Se spune că SUA au ieşit victorioase din războiul rece, învingând clar cealaltă putere globală, fosta URSS, care de altfel s-a şi destrămat. De aceea s-ar cuveni ca SUA să aibă hegemonia globală. Dacă vom examina critic argumentul, vom putea constata că este, cel puţin în parte, eronat. Este adevărat că, pe la începutul anilor 80, preşedintele SUA Ronald Reagan a provocat o escaladare a cursei înarmărilor (Războiul stelelor) şi o creştere ameţitoare a cheltuielilor militare, cheltuieli la care economia etatistă şi necompetitivă a fostei URSS nu mai putea să facă faţă. Dar la prăbuşirea fostei URSS nici Statele Unite şi nici vreo altă putere nu au avut o contribuţie directă şi imediată. Cea mai bună dovadă este aceea că destrămarea fostei URSS, produsă într-un timp scurt şi prin evenimente precise, în vara şi toamna anului 1991, a luat prin surprindere pe toată lumea, inclusiv pe SUA şi celelalte puteri importante. A fost un fapt istoric de o importanţă uriaşă, care nu a fost prevăzut de către politicieni şi nici chiar de către oamenii de ştiinţă, autori de scenarii globale.
In realitate, cauza principală în prăbuşirea fostei URSS a constituit-o exact seria de iniţiative luate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov. După cum arată în analizele sale şi politologul american Imm. Wallerstein (7), Mihail Gorbaciov a încercat să împiedice scufundarea URSS, aruncând balastul peste bord. El a iniţiat măsuri unilaterale de dezarmare, obligând SUA la reciprocitate. A renunţat la războiul catastrofal din Afganistan, care a însemnat pentru sovietici aproximativ ceea ce a însemnat Vietnamul pentru americani, şi a abandonat pur şi simplu la voia întâmplării celelalte ţări foste socialiste. Pe data de 4 decembrie 1989, la întâlnirea avută cu preşedintele SUA G. Bush senior, Gorbaciov a fost de acord inclusiv cu unificarea Germaniei. Gorbaciov a vrut să păstreze numai URSS şi să o reformeze. In consecinţă, Gorbaciov a încercat reformarea URSS prin măsuri interne, pe două planuri: o reconstrucţie economică (în rusă: perestroika) şi un efort de regenerare morală (în rusă: glasnosti = transparenţă). Ambele măsuri reformiste au determinat evoluţii care au scăpat de sub controlul autorităţilor sovietice. Atunci a trebuit să fie sacrificată însăşi Uniunea Sovietică în calitate de organizare statală, operaţiune executată cu sânge rece de către Boris Elţân.
In paranteză fie spus, aici se pune încă o problemă. Anume, dacă sistemul socialist de tip asiatic din fosta URSS, impus ca atare după al doilea război mondial şi în Estul Europei, era atâta de aberant şi de contraproductiv, cum se face că acesta a durat totuşi atâta de mult timp, aproximativ şapte decenii, cum se face că oamenii care îl alcătuiau au îndurat atâtea privaţiuni, inclusiv reprimarea crudă, nedreaptă şi arbitrară de către propriul sistem. Explicaţia nu poate fi decât una de ordin moral: oamenii aveau sentimentul difuz că istoria este cu ei, că istoria este de partea lor, că acţiunea lor se află în consens cu un progres social obiectiv, că ei sunt exponenţi ai clasei muncitoare şi, în această calitate, au un tip special de legitimitate: au misiunea istorică de a emancipa clasa muncitoare şi o dată cu ea întreaga societate. Pentru realizarea unei atari misiuni de uriaşă însemnătate istorică şi oarecum mesianică, nici un efort nu părea a fi prea mare, nici măcar sacrificiul de sine. Încât putem spune că oamenii nevinovaţi, ucişi din ordinul lui Stalin, au murit cu conştiinţa împăcată. Atunci când acest sentiment a început să-i părăsească pe oameni, atunci când ei au început să-şi piardă credinţa că istoria ar fi de partea lor, abia atunci au fost create condiţiile care au determinat prăbuşirea din interior a socialismului din fosta URSS şi din celelalte ţări foste socialiste.
De cealaltă parte, şi SUA au venit cu un sentiment similar, al propriei excelenţe, cu conştiinţa faptului că au o misiune istorică la scară globală, care ar fi suficientă pentru a legitima moral orice acţiune intreprinsă în plan extern, inclusiv acţiunile militare cele mai nedrepte. Componentele acestui sentiment ar putea fi sintetizate astfel. Incă din secolul al XIX-lea, SUA au susţinut ferm anumite principii şi valori. După Wallerstein, aceste principii sunt: libertatea cuvântului, libertatea credinţei, asigurarea unui mod de viaţă ferit de lipsuri şi de teamă. Apoi, în perioada postbelică, SUA au impus decolonizarea Lumii a treia (8). După Fr. Fukuyama, în timpul celui de al doilea război mondial, SUA au intervenit militar pentru salvarea Europei şi înfrângerea nazismului, pentru ca după război să acorde imense ajutoare financiare Europei Occidentale, prin Planul Marshall (9). Şi, în fine, după Brzezinski, America a fost principala apărătoare a democraţiei, împotriva regimurilor totalitare, pe tot parcursul secolului XX (10). Concluzia, cum nu se poate mai firească, a fost că SUA ar fi singura putere care, în cadrul unei hegemonii luminate, ar putea crea în prezent o ordine mondială paşnică, prosperă şi democratică.
Este vorba, bineînţeles, de un exerciţiu retoric, care trece cu vederea faptele care contrazic sau resemnifică această imagine de sine a SUA. La un examen critic însă, aceste fapte nu trebuie să ne scape. Anume, în secolul al XIX-lea, SUA au utilizat pe scară largă munca forţată a sclavilor negri aduşi din Africa şi au exterminat triburile indigene. Această exterminare a fost un genocid mai mare decât holocaustul anti-evreiesc şi s-a soldat cu peste nouă milioane de victime. Corectitudinea politică din SUA de azi faţă de negri sau indieni este, într-un sens, o recunoaştere tacită, o recompensă tardivă şi o manifestare a unui subconştient sentiment de culpabilitate. In al doilea război mondial SUA au salvat Europa, de fapt au intervenit militar în Europa, dar nu dezinteresat ci cu scopul de a prelua de la aceasta ştafeta economiei şi politicii mondiale. De asemenea Planul Marshall, de finanţare a reconstrucţiei economice postbelice în Europa de Vest, nu a fost chiar dezinteresat şi, în general, nu există nicăieri în istorie acte dezinteresate, de pură filantropie, un stat nu a fost niciodată o societate de binefacere pentru alte state, ci logica politicii externe a fost întotdeauna ca statul mai puternic să-şi subordoneze sau să ocupe statele mai slabe, în conformitate cu acea logică a viului, după care peştele mai mare îl înghite pe cel mai mic. In concluzie, prin Planul Marshall SUA s-au asigurat în Europa de Vest de o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele proprii, bucurându-se în plus şi de obligaţiile şi recunoştinţa unor state devenite clientelare. Războiul rece nu a fost câştigat de către SUA, decât eventual în plan propagandistic, atâta vreme cât frontierele şi sferele de influenţă ale SUA şi URSS din 1989 erau exact aceleaşi ca şi în 1945. După Conferinţa de la Ialta (1945), URSS a ajuns să deţină sub controlul său o treime din glob, iar Statele Unite au pretins restul lumii.
Apoi, în perioada postbelică, o serie întreagă de fapte contrazic mitul propriei excelenţe morale pe care SUA şi-l cultivă cu obstinaţie. Intre 1950-1953 SUA au intervenit în războiul din Coreea, suferind mari pierderi de vieţi omeneşti, dar după încheierea armistiţiului situaţia geopolitică a revenit practic în punctul de plecare. Războiul din Vietnam a însemnat o experienţă încă şi mai dramatică pentru SUA, pierderile fiind uriaşe pe toate planurile, pierderi de vieţi omeneşti, costuri financiare extrem de ridicate (peste 150 miliarde dolari), pierderi în planului prestigiului militar şi al evoluţiei economice. In timp ce SUA se aflau angajate în Vietnam cu pierderi considerabile, Japonia şi Europa au realizat creşteri economice importante. SUA au intervenit militar în Coreea sau Vietnam, dar nu au intervenit deloc, nici măcar politic la modul eficient, în Europa Centrală. In 1956, URSS a reprimat sângeros revolta anticomunistă din Ungaria, în 1968 a invadat militar Cehoslovacia, iar în 1981 a impus starea marţială în Polonia. SUA s-au limitat la condamnări formale şi, uneori, ipocrite. Invadarea Cehoslovaciei în noaptea de 21 spre 22 august 1968 a fost ordonată de către liderul sovietic Leonid Brejnev doar în urma unei discuţii telefonice cu preşedintele SUA Lyndon Johnson, în care acesta din urmă a dat asigurări că nu va interveni. Mai mult, în paralel SUA au intreprins în sfera lor de influenţă măsuri asemănătoare cu cele practicate de către URSS în Estul Europei. In septembrie 1973, în Chile, guvernul rezultat în urma alegerilor democratice a intenţionat naţionalizarea unor companii americane. In aceste condiţii, SUA au orchestrat o sângeroasă lovitură de stat, soldată cu asasinarea preşedintelui ales Salvador Allende, şi au adus la putere brutala dictatură militară a generalului Augusto Pinochet. Au mai existat, desigur, şi alte intervenţii de acelaşi tip, în America Latină sau în alte zone ale lumii.
In linii mari şi într-o formă rezumată, aceasta este în mod obiectiv zestrea morală contradictorie şi credibilitatea internaţională cu care se SUA se prezentau la bilanţul de încheiere a războiului rece.
Să nu omitem, totuşi, un fapt. In perioada războiului rece, Statele Unite au organizat şi finanţat o serie de posturi de radio – Radio Europa Liberă, Radio Libertatea şi Vocea Americii – posturi care transmiteau pentru ţările din fostul bloc comunist, oferind locuitorilor de aici surse alternative de informare despre propriile ţări, precum şi despre ceea ce se întâmpla în lume în general (11). In acest fel au putut fi limitate efectele dezinfomării şi manipulării practicate în regimurile totalitare, precum şi degradarea totală de ordin cultural-politic a cetăţenilor din ţările foste comuniste. Infiinţarea şi finanţarea acestor posturi de radio înseamnă un merit moral real al SUA şi o contribuţie la căderea comunismului care nu poate fi negată. Totodată, prin aceste posturi de radio, Occidentul exercita o anumită atracţie, o fascinaţie faţă de valorile proprii şi faţă de modul de viaţă din Vestul Europei şi din America de Nord. A fost probabil cel mai important sentiment spontan, care a legitimat SUA în ochii a zeci de milioane de oameni simpli din fostul bloc comunist, de la încheierea celui de al doilea război mondial şi până la prăbuşirea comunismului. Acest profund sentiment filo-american şi filo-occidental era comparabil doar cu celălalt sentiment, contrar, cu credinţa comuniştilor îndoctrinaţi, că mersul istoriei ar fi de partea lor. Comunismul s-a prăbuşit după ce oamenii nu au mai crezut în acest tip de legitimare. La fel, pierderea credinţei că Statele Unite ale Americii reprezintă un etalon moral pentru restul lumii, credinţă care a fost cândva prezentă la zeci de milioane de oameni din ţările foste comuniste, a însemnat o pierdere morală uriaşă pentru Statele Unite ale Americii.
3. Atentatele de la 11 septembrie 2001 sub semnul întrebării
Există o serie de semne de întrebare, care pun la îndoială varianta ofocială a SUA, cu privire la atentatele de pe 11 septembrie 2001. Se ştie că au existat mai multe rapoarte ale unor oficiali ai CIA, care avertizau asupra posibilităţii producerii unor atentate de acest fel, dar aceste rapoarte au fost sistematic ignorate, iar autorii lor au fost schimbaţi din funcţii sau retrogradaţi. Atentatele au presupus eforturi de organizare şi conspirare care depăşeau cert posibilităţile unui mic grup de indivizi fanatizaţi, prin urmare este plauzibilă ipoteza că reuşita acestora nu ar fi fost posibilă fără complicităţi bine acoperite în serviciile de informaţii ale SUA şi ale unor state din Orientul Mijlociu. Este foarte posibil ca teroriştii sinucigaşi arabi să fi fost doar simpli executanţi, iar adevăraţii organizatori să se fi aflat de cealaltă parte a baricadei. In mod obişnuit, într-o zi de lucru, aşa cum a fost şi ziua de luni 11 septembrie 2001, în World Trade Center îşi aveau birourile şi locurile de muncă peste o sută de mii de oameni dar, după atentat, au fost mai puţini de trei mii patru sute de morţi, majoritatea provenind dintre turiştii care au vizitat turnurile în acea zi şi dintre pompierii angajaţi în operaţiunile de salvare. După ce primul avion a lovit unul dintre turnuri, împotriva celorlalte avioane deturnate aviaţia militară nu a intreprins nimic. In cazul primului turn care s-a prăbuşit, structura de rezistenţă nu a cedat de la punctul de impact cu avionul ci de la bază, stâlpii s-au rupt simultan la nivelul subsolului, ca şi cum ar fi fost dinamitaţi în acel punct. Dacă aceste suspiciuni se adeversc, atunci înseamnă că, în legătură cu aceste atentate, am asistat la cea mai mare şi incredibilă manipulare din întreaga istorie a umanităţii.
Explicaţia finalistă (cui foloseşte?) este singura care funcţionează aici în mod satisfăcător, singura după care faptele pot fi legate în mod coerent. Astfel, după unii autori (12), încă din 1993 în presa importantă din Statele Unite, în Washington Post de exemplu, a început să se afirme că, după căderea comunismului, SUA ar avea nevoie de un nou adversar spre a-şi justifica în plan intern politica externă şi că Islamul ar fi duşmanul cel mai potrivit, mai ales că poate fi uşor reprezentat pe hartă, respectiv pe ecranele televizoarelor, ca o uriaşă pată verde alungită, întinsă de la Gibraltar până în Indonezia. Intr-adevăr, înainte de 1989 comunismul, definit ca duşmanul nr. 1 al omenirii, era reprezentat pe ecranul televizoarelor, zi de zi, ca o imensă pată roşie, acoperind acea parte a globului unde se aflau ţările socialiste. In aceste fel, americanul mediu înţelege şi reţine mai uşor cine este duşmanul, cât de mare este el şi ameninţarea lui.
In baza ameninţării materializate în atentatele de la 11 septembrie 2001, noul preşedinte al SUA, George W. Bush a anunţat imediat o nouă strategie militară a Statelor Unite, strategie care a fost elaborată de fapt cu ceva timp mai-nainte de atentate. Anume, este vorba de doctrina războiului preventiv, în baza căreia SUA vor ataca şi neutraliza pe oricine şi de oriunde, dacă respectivul stat va fi apreciat ca reprezentând un pericol petenţial la adresa intereselor SUA, care interese pot fi prezente practic pe tot globul. Trecem peste faptul că o astfel de apreciere ar presupune o cunoaştere absolută, infailibilă. Apoi Statele Unite au invadat Afganistanul şi au atacat Irakul, în baza aceluiaşi tip de justificare şi cu argumente false, deşi planurile de război împotriva Irakului fuseseră elaborate de asemenea cu câţiva ani înainte de 11 septembrie 2001. Credinţa că Statele Unite şi-ar folosi uriaşa lor putere în scopuri morale şi spre binele public internaţional a dispărut complet. Administraţia Bush nu a reuşit însă, după cum remarca şi Francis Fukuyama, să anticipeze virulenta reacţie globală negativă faţă de acest mod de a-şi impune hegemonia (13). Mai mult, adoptarea unor măsuri menite să discrediteze ONU, refuzul de a recunoaşte Tribunalul Penal Internaţional, refuzul de a semna Acordul de la Kyoto privind poluarea globală, modul mai presus de lege în care se comportă militari şi funcţionari ai ambasadelor SUA din unele ţări despre care se crede că oricum nu contează etc. – toate acestea au apărut ca manifestări clare de aroganţă şi şovinism de mare putere, cu care SUA au găsit de cuviinţă să trateze pe celelalte state ale lumii.
Războiul din Irak a avut mai multe efecte perverse, decât cele scontate de către atacatori. Irakul, după ce a fost ocupat printr-o operaţiune teribilă de bombardament aerian şi o ofensivă terestră de numai două săptămâni, nu a mai putut fi nicidecum pacificat, deşi a fost pusă în joc cea mai puternică maşină de război din lume. Dimpotrivă, prezenţa ocupantului a declanşat aici un puternic război popular de eliberare, război purtat cu mijloace disperate dar practic imposibil de contracarat. In momentul atacului terestru american, Irakul avea o armată permanentă bine instruită de aproximativ şase sute de mii de oameni, armată din care SUA nu au capturat practic nici un prizonier, fapt care americanilor nu le-a dat atunci de gândit. Foştii soldaţi irakieni au aruncat uniformele şi aparent s-au risipit pe la casele lor, dar au păstrat armamentul individual şi continuă să poarte un război de gherilă, imposibil de înfrânt de către o armată străină, prin războiul de tip clasic. Apoi, atacarea Irakului a radicalizat lumea islamică şi a furnizat un număr tot mai mare de adepţi structurii jihadiste Al-Quaeda. In loc să tragă de aici concluzia că soluţia războiului este una greşită, SUA dimpotrivă au continuat să se comporte iraţional, au plusat şi au ameninţat şi Iranul, inclusiv cu un atac nuclear, dar nu au putut începe războiul împotriva Iranului, lăsând în spate un Irak pe care nu îl pot controla militar. S-ar putea spune: bine, dar ar fi de dorit ca o ţară precum Iranul să fie lăsată să ajungă putere nucleară? Cei care pun problema în acest fel ar trebui să ştie că, după 2001, Iranul şi-a manifestat faţă de SUA, în mod repetat, disponibilitatea pentru un dialog diplomatic, dar SUA au respins toate ofertele cu aceeaşi aroganţă şi suficienţă. SUA au respins dialogul cu Iranul, pentru că aveau nevoie de fabricarea unui pretext pentru război împotriva Iranului. In context, trebuie să-i dăm dreptate lui Imm. Wallerstein, atunci când acesta afirmă că America a acumulat un credit moral şi ideologic considerabil în cei peste două sute de ani de existenţă, dar că preşedintelui George W. Bush i-au fost suficienţi doar câţiva ani ca să-l irosească aproape complet (14).
4. Eşecurile portocalii
Desigur, după cum am văzut mai sus, schimbarea regimului politic dintr-o ţară şi pretinsa democratizare a acestei ţări cu forţa, prin război, nu este întotdeauna o soluţie. De exemplu, acest lucru s-a realizat în Panama, în 1991, dar nu a mers în Irak. Prin urmare, s-a căutat şi o altă soluţie. SUA au recurs la forţarea unor schimbări în sens pretins democratic prin mijloace financiare şi prin manipulare. Scenariul este extrem de simplu. Se ia o ţară în care SUA doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Se finanţează masiv o opoziţie zgomotoasă şi vehementă, insensibilă la argumente raţionale, şi se intervine într-un moment electoral. Fără să mai aştepte finalizarea procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziţia acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar şi simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentaţie de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstraţiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenţei şi s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales şi părăseşte puterea. Opoziţia proclamă victoria şi sărbătoreşte euforic, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată.
Oricât ar părea de curios, acest scenariu aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. In Serbia, Miloşevici a fost alungat de la putere, în ziua alegerilor prezidenţiale din anul 2000, printr-o uriaşă manifestaţie de stradă, în care era acuzat de fraudarea alegerilor, fără ca acuzaţia să fi fost dovedită în nici un fel şi fără ca voturile să mai fi fost numărate de către nimeni, niciodată.
In toamna anului 2003, scenariul s-a repetat aproape identic şi în Georgia. Mai mult, cu ceva timp mai-nainte, la Ambasada SUA de la Tbilisi a fost detaşat un diplomat care, în anul 2000, se afla la post la Ambasada SUA de la Belgrad. Georgia este o ţară minusculă, dar cu o poziţie strategică deosebit de importantă, aflată undeva între Rusia şi Iran şi având ieşire la Marea Neagră, practic singurul loc pe unde petrolul din zona Mării Caspice ar putea fi tranzitat spre Occident, fără probleme. Atunci, în toamna anului 2003, în Georgia aveau loc alegeri parlamentare, nu şi prezidenţiale, preşedintele Şevardnadze mai având încă un an de mandat. In ziua alegerilor, opoziţia a ieşit în stradă şi a organizat puternice manifestaţii, finanţate prin Ambasada SUA, acuzând că alegerile nu sunt corecte şi că preşedintele Şevardnadze patronează aceste alegeri fraudate. Preşedintele Şevardnadze a venit să prezinte situaţia în faţa Parlamentului, dar în Parlament au pătruns manifestanţi trăgând focuri de armă. Gărzile l-au scos pe preşedinte afară din aula Paramentului, pe o uşă din dos, sub motivul că îi asigură protecţia, apoi l-au sfătuit să fugă din ţară, pentru că viaţa îi este în pericol. Preşedintele legitim al Georgiei Eduard Şevardnadze s-a refugiat în Germania, iar Parlamentul l-a proclamat ca preşedinte interimar pe conducătorul manifestanţilor portocalii, Mihail Saakaşvili, un avocat cu studii făcute în SUA, care a trăit mai mulţi ani în SUA şi s-a căsătorit acolo, fiind foarte probabil recrutat de către CIA.
În Ucraina, au avut loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale în iarna anului 2003-2004. Preşedintele Leonid Kucima nu mai avea posibilitatea constituţională să mai candideze pentru încă un mandat, aşa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iuşcenko, avea ca din întâmplare aproximativ aceleaşi date ca şi Saakaşvili. A făcut studii în SUA, a trăit după aceea mai mulţi ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetăţean american. Foarte probabil recrutat de către CIA şi trimis să candideze la Kiev. După tipicul cunoscut, susţinătorii lui Iuşcenko nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Parlamentului, acuzând puterea de fraudă. Manifestaţiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul preşedinte Kucima şi candidatul susţinut de acesta au cedat şi au predat ştafeta echipei democratului Iuşcenko.
Politologul american Francis Fukuyama a analizat aceste evenimente (15), fără a identifica însă exact toate datele problemei. Potrivit lui Fukuyama, pentru realizarea unor astfel de tranziţii sunt necesare câteva condiţii minimale. In ţările respective trebuie să existe grupuri indigene care să dorească schimbarea politică şi să fie suficient de puternice, pentru a rezista la presiunile represive ale regimului existent. In al doilea rând, finanţatorii externi au o contribuţie vitală la întărirea acestor mişcări, dar aceste mişcări trebuie să aibe rădăcini puternice în propriile societăţi. Finanţatorii străini nu pot stabili momentul temporal al declanşării tranziţiei, deoarece aacest moment este determinat de producerea ocazională a unui eveniment intern, de exemplu un asasinat, sau organizarea unor alegeri în legătură cu care se vor putea lansa acuzaţii de fraudă etc., adică un eveniment care să poată deveni o sursă de mânie şi mobilizare populară (16). In al treilea rând, sprijinul financiar extern trebuie să se orienteze spre înfiinţarea şi finanţarea unor ONG-uri puternice, cu o reţea proprie de observatori ai alegerilor şi cu instituţii de presă proprii, critice şi ostile la adresa puterii existente. De regulă, banii au fost furnizaţi la ONG-uri din partea NED (National Endowement for Democracy), o fundaţie privată americană dar alimentată cu fonduri de către Congresul SUA şi din partea Institutului pentru o Societate Deschisă al lui G. Soros. In Serbia, la nivelul anilor 1999-2000, nu exista o reţea bine pusă la punct de ONG-uri, de aceea banii au fost viraţi direct de către Ambasada SUA la Belgrad către Otpor, o grupare de organizaţii studenţeşti. La fel s-a procedat şi în Georgia. In Ucraina, în schimb, au fost finanţate din exterior o serie întreagă de organizaţii ale societăţii civile, inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fost oficios comunist, sau mişcarea ultranaţionalistă Ruh. In paranteză fie spus, trebuie să observăm că Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este cumva împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o populaţie majoritar ucraineană naţionalistă, precum şi minorităţi de cultură vestică: maghiari, polonezi, români. Estul ţării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni emigraţi din fosta URSS, şi ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul convieţuirii diverselor naţionalităţi. Astfel că SUA au fost nevoite să facă o alegere proastă, susţinând curentele naţionalist-ucrainiene din Vest pentru democratizarea acestei ţări.
Câteva întrebări, rămase deocamdată fără răspuns:
In primul rând, ar trebui să se răspundă pertinent la o întrebare de principiu: în ce măsură este admisibil ca, în numele promovării democraţiei, să se forţeze schimbări politice într-o modalitate nedemocratică? Nu cumva această contradicţie flagrantă între scop şi mijloace va fi de natură să ducă la compromiterea scopului? Acest gen de schimbări, revoluţie portocalie etc., nu vor determina oare o formare mai curând nedemocratică a spiritului public din ţările vizate?
Nu există oare şi alte posibilităţi, mai proprii, de democratizare internă a unei ţări, prin forţe proprii? Cazul Mexicului pare să denote un răspuns afirmativ. Din 1928 şi până în anul 2000, adică timp de peste şapte decenii, viaţa politică din Mexic a fost caracterizată prin prezenţa la putere a unui singur partid politic, Partidul Revouţionar Instituţional. După care, începând cu anul 2000, în Mexic s-a produs o schimbare de regim şi o alternanţă la guvernare prin mijloace interne pur politice, fără să fie necesară organizarea unei revoluţii portocalii cu finanţare din afară.
Altă întrebare inevitabilă: este realmente posibilă o democratizare a Chinei? Cum ar trebui să ne imaginăm aşa-ceva?
Pare un lucru de ordinul evidenţei că metoda de a forţa schimbări politice cu finanţare externă prin ONG-uri este failibilă tocmai datorită procedeului în sine. In Rusia de exemplu, scenariul de la Belgrad, Tbilisi sau Kiev nu s-a putut pune în aplicare. Inainte de alegerile prezidenţiale din 2004, a fost de-ajuns ca preşedintele Putin să dea un Decret cu privire la controlul strict al finanţării şi activităţii ONG-urilor, şi astfel la Moscova nu a mai fost nici o revoluţie portocalie. Totodată, în diferite ţări, unele forţe locale s-au opus cu mijloace şi mai energice ideii de a avea un preşedinte promovat din afară, posibil agent CIA. Astfel, în Pakistan candidata la preşedenţie Benazir Butho, care s-a reîntors în ţară după mai mulţi ani petrecuţi în Anglia şi SUA, a fost asasinată. La fel, preşedintele ucrainean Victor Iuşcenko a fost ţinta unei tentative de asasinat.
Problema cea mai gravă este aceea că schimbările provocate prin metoda revoluţiilor portocalii nu au condus deloc la rezultatele pe care ar fi trebuit să le atingă. După ce s-au risipit aburii beţiei de pe urma succesului, populaţiile din Serbia, Georgia sau Ucraina au putut vedea că problemele lor au rămas aceleaşi, sau poate chiar s-au agravat. In Serbia, schimbarea politică la vârf în sens portocaliu nu a reuşit să asigure prezervarea integrităţii teritoriale a ţării; dimpotrivă, SUA împreună cu unele state UE au sprijint populaţia de naţionalitate albaneză din provincia sârbă Kosovo să declare această provincie ca stat independent. In Georgia, preşedintele legitim Eduard Şevardnadze, fost demnitar sovietic, a fost alungat de la putere printr-o lovitură de stat sponsorizată generos de către SUA, dar succesorul său portocaliu, Mihail Saakaşvili a scos Armata în stradă, pentru a înăbuşi demonstraţiile opoziţiei, în toamna anului 2007, dovedindu-se a fi mai autoritar şi mai puţin democratic decât predecesorul său comunist. In Ucraina, preşedintele portocaliu Iuşcenko nu a reuşit să menţină o majoritate parlamentară care să asigure stabilitatea politică a ţării, şi a dovedit un comportament şovin de tip sovietic, atât în plan intern, cât şi faţă de statele vecine. Statul ucrainean de sub preşedenţia democratului Iuşcenko nu este un stat mai puţin anarhic şi mafiot decât cel de sub preşedenţia comunistului Kucima.
Eşecurile sunt cauzate exact de politica dominantă a acestor schimbări. După ce s-au asigurat de transferul de putere la vârf, finanţatorii revoluţiilor portocalii au lăsat aceste state de izbelişte, să se descurce singure, deşi se vedea clar că nu au experienţa şi nici mijloacele necesare. In Georgia sau Ucraina nu s-a asigurat construcţia sau reconstrucţia instituţiilor politice, care să susţină un regim cu adevărat democratic. Şi, ce-i mai important, nu s-a realizat o investiţie masivă în scopul reconstrucţiei economice, ceva în genul Planului Marshall de odinioară, care să asigure asanarea economică şi atingerea unui nivel de trai mai bun. Statele postcomuniste structurate pe aranjamente economice de tip mafiot, aşa cum sunt şi eşecurile portocalii de genul Ucrainei sau Georgiei, nu sunt capabile să genereze singure, prin ele însele, democraţie politică. Apoi, substanţa morală a acestor state va fi în mod necesar duplicitatea politică. In plan verbal, se vor declara pentru valorile occidentale şi pentru aderarea la NATO, dar în plan practic, în anumite momente critice, îşi vor îndrepta privirea spre Moscova. Sârbii privesc cu speranţă spre Moscova, în chestiunea Kosovo şi în perspectiva furnizării de ţiţei şi energie. Tot din motive de aprovizionare cu energie ieftină, Georgia şi Ucraina sunt nevoite să negocieze periodic cu Federaţia Rusă în condiţii umilitoare, iar opinia publică din aceste state este puternic polarizată, divizată între Rusia şi Occident. Tot mai mulţi cetăţeni ai acestor state au sentimentul că sunt înşelaţi în aşteptările lor şi abandonaţi, nu văd altă soluţie decât reîntoarcerea în braţele Maicei Rusii.
Prof. Dr. Nicolae IUGA
http://www.agero-stuttgart.de/
