de Adrian A. Agheorghesei
M-am urcat în primul tren. Nu ştiu încotro. Când ştii că e ultimul, nu mai contează prea mult. Oameni. Cei mai mulţi, singuri. Caut un compartiment gol. Mi-ar prinde bine unul gol. Miroase a peşte sau a urină. Ninsoarea a stat. Copacii se destramă liniar în gheaţa de pe geamuri. E frig sau mi-e frig. Mi-ar fi prins bine geaca de iarnă. Dar pentru ea, trebuia să trec pe acasă. Mi-ar fi fost destul de greu. Aş fi pierdut şi trenul. M-a luat iarăşi pieptul. Scuip visiniu. Parcă un arici naşte în mine. E frig. Mi-e frig.
– Biletul, vă rog.
– Bilet? N-am. Dar am ăsta.
Scot telefonul. Scot cartela. Îi dau telefonul. Îl cântăreşte în palmă ca pe o bucată de carne. Râde. Iese. Nu mai miroase a nimic. A frig doar. Urcăm. Unde dracu’ o merge trenul ăsta? De ce dracu’ mă interesează? Se aude doar fierul, se răresc copacii, e moale şi m-am încălzit. Cborâm.
*
Oare cât am dormit? Sau am leşinat? Ma uit speriat în jur. Nimeni. Încă simt teamă. E de bine. Pe geam, purici galbeni. Ies pe hol.
– N-ai o ţigară-n plus?
Îmi dă. Mă lăsasem de câteva luni. Prea târziu, dacă e să-l cred pe doctor. Mi-a mai dat trei luni, dacă bag în mine chimicale. Fără, una cel mult. Trag din ţigară ca dintr-o ţigară. Mă pişcă fumul ca în copilărie, în pădure.
„Ca-lul po-pii-n pă-pu-şoi – ţine-n pieeeept!”.
Zâmbesc. Mi-e mai bine. Şuier. Frână.
Cobor.
Nu ştiu ce-i. Nu ştiu unde. Vântul mă întoarce ca pe un om slab. Trag gluga pe cap. Alb. Mă ia din nou. Scuip bucăţi vişinii. Pietriş, gheaţă, copaci mici şi albi. Frigul mă înveleşte atent. În oase, zidarii dau cu mov. Departe, departe, ceva mare şi galben. Încă puţin. Ce mult!
– Şi pentru câteva ore cât imi iei?
– Tot cât pentr-o noapte.
– Atât am. Na. Ţigări ai?
– Am. Auzi, o fată nu vrei? Tânără foc, dar majoră…
Camera, ca o cameră. Pat, noptieră, covor, o masă în mijloc. televizor mic, alb-negru, de tir, dulap. Baie fără duş. Scuip maro. Mă ustură cum ustură ceapa şi-am început să tremur. Pun o pătură pe mine. Ies la geam. La metri, fântână, apoi pădure. Aprind o ţigară. Dau foc pădurii. N-aud nicio pasăre de noapte.
Trebuie să mă încălzesc. Ies pe hol. Cineva geme plăcut. Un bec care luminează bine. Vopsea verde, lemn pe jos. Ajung.
– Nici măcar un reşou?!
– Stai. Iulia!
Coboară Iulia cu un reşou. Roşcată, verzi, măsliniu. Grăsuţă, râde din nimic, minoră.
Cu palmele peste rezistenţă reşoului mi-e mai bine. Nici de pătură nu mai am nevoie. În piept, ariciul a adormit. Acum ce, cum? Cumva fără sa doară ar fi ideal.
Rup cearşaful ca pe un evantai. Leg. Mă uit pe sus. Nop! Oare câţi au stat pe cearşaful ăsta?
Mă duc în baie. Nimic. Nici săpun. Ba da. Pe jos.
Ar trebui să scriu ceva. Cui? Mă pun sa scriu.
Mă trezesc lângă reşou. Nu ştiu cum, cât. Încă e noapte. O fi tot noaptea asta? N-am scris nimic. Ies.
– Aspirină ai?
– Vrei una, două?
– Vreo cincizeci.
Râde. Ce sănătos e ăsta! Iulia îmi aduce pastila. Ma uit la ea ca la o pastilă. De aşteptarea lor, o înghit. El îmi face cu ochiul şi işi inclină capul către Iulia. Mă-ntorc.
Gata! Am lungit-o şi aşa destul. Deschid geamul. Doar trei metri până jos. Picioare rupte îmi mai trebuie…
Ştiu. Scot ştecherul. Rup rezistenţa, mi-o pun in jurul gâtului. Bag… Nu bag. Prea barbar. Ma simt ciudat de bine, ciudat de viu. Râd. Cum dracu’ să râd? Redevin serios. Meditez: dacă nu era cancerul, era sigur curiozitatea. Aş bea ceva. Aş vorbi cu cineva. Poate mai apuc să admir ceva, pe cineva. O vorbă, um zâmbet. Îmi vine un aforism: mai mult decât să fie admirat, omul are nevoie să admire. Mă simt inteligent şi plin. Ies.
Am băut două sticle de vin cu ăla. E aproape patru. E timpul. Ariciul s-a întors invers. Scuip gri. Am găsit o pungă în dulap.
Bag capul în ea. Leg o bucată de cearşaf în jurul gâtului. Gata. Acum…
Pe dracu. Rup punga. Filmele-s filme.
Ies.
Intru cu Iulia.
Vorbim o oră. Face dezacorduri, onomatopee şi e goală. Celulita îi dârdăie. Între sân şi coapsă are un cuib cu iepuri. Clipeşte ca o pasăre de apă. Îmi desenează gura pe gură. Degetele ei, lumânări pe abdomen. Cu tălpile îmi masează pieptul. Scuip negru. Mă-nţelege. N-o admir. Îşi apropie gura. Mi-e cald ca într-un pian în flăcări, mi-e frig cum e frigul. Ariciul mă zboară înţepător, Iulia urcă, Iulia e lavă care mă va coborî.
„Te…”
– Spune-o!
– ?!
– Spune-o acum!
– Spune-o, lua-te-ar dracu de curvă vie!
Sunt gol, mi-e frig, scuip negru. La picioarele mele, Iulia ca o piatră caldă. La geam, prin gheaţă, o cucuvea albă. Se uită una la alta prin mine.
Intru în baie, zgâlţâi chiuveta ca pe un preş. Se desprinde. Mă-ntorc. O iau pe Iulia de păr. O trag în baie. Mă priveşte ca un zbor alb şi împrăştiat. Ridic chiuveta ca şi cum aş ridica o pasăre moartă şi i-o dau în cap. Pocneşte putred, roşu şi haotic. Iau un ciob, îi despic gâtul oblic, peste umăr, până în dreptul inimii. Bag mâna. Curge. Sau sare. Iulia e arteziană. Iulia e moartă.
*
Vântul mă întoarce ca pe un om slab. Gara mi se arată ca o bătrână cu icter. Pielea mi-e plină de sânge încă ud. Păşesc agil şi fumez, păşesc ca un om viu. Nu mai scuip.
Mă urc în primul tren. Nu ştiu încotro.
