prima parte
Bun venit în ROMÂNISTAN, locul în care fiecare clipă este trăită la limită. La limita realităţii, unde doar un pas mărunt pare că o desparte de ficţiune, de un scenariu care nu conţine nicio asemănare cu fapte adevărate şi oameni în carne şi oase.2
Bun venit în ROMÂNISTAN, locul în care fiecare clipă este trăită la limită. La limita realităţii, unde doar un pas mărunt pare că o desparte de ficţiune, de un scenariu care nu conţine nicio asemănare cu fapte adevărate şi oameni în carne şi oase. 3 Bun venit în ROMÂNISTAN, locul în care fiecare clipă este trăită la limită. La limita realităţii, unde doar un pas mărunt pare că o desparte de ficţiune, de un scenariu care nu conţine nicio asemănare cu fapte adevărate şi oameni în carne şi oase. 4 Bun venit în ROMÂNISTAN, locul în care fiecare clipă este trăită la limită. La limita realităţii, unde doar un pas mărunt pare că o desparte de ficţiune, de un scenariu care nu conţine nicio asemănare cu fapte adevărate şi oameni în carne şi oase. 5 Bun venit în ROMÂNISTAN, locul în care fiecare clipă este trăită la limită. La limita realităţii, unde doar un pas mărunt pare că o desparte de ficţiune, de un scenariu care nu conţine nicio asemănare cu fapte adevărate şi oameni în carne şi oase.12 mar 2012
MINUNEA RECENSĂMÂNTULUI: „Mă, cum dracu avem noi 74 de maghiari la Crângu, în Teleorman?!”
Albul lăptos al Câmpiei Teleormanului se smântâneşte la orizont într-o adiere de ceaţă. Fix pe la jumătatea drumului dintre Alexandria şi Turnu Măgurele, satul Crângu îşi urmează, la fel de sute de ani, existenţa molcomă a aşezărilor de câmpie: casele sunt case; drumurile, drumuri; cârciumile, cârciumi.
Doar o întâmplare haioasă şi oarecum stupidă, apărută din nimic, a ameninţat pentru un timp să-i zguduie liniştea seculară. Şi anume, faptul că recensământul abia încheiat a „descoperit” printre fiii satului 74 de etnici maghiari.
„Unguri?! Fugi mă, nene, cu ursu'”
„Unde, bre, aci la noi?!”, răspunde întrebând, „anesteziat” de ştire, un crângan vechi, care-şi ştie consătenii, din generaţie în generaţie, ca pe propriul arbore genealogic. „Unguri?! Fugi mă, nene, cu ursu’. Mata visezi! Păi, nu i-aş cunoaşte eu?! N-aş fi aflat eu de ei, 70 de ani, de când m-am născut, aci?! Nu le-aş fi cunoscut eu, vorba? Glumeşti, nu?!”, zice şi mă priveşte dintr-o parte, cu distributiva – în coada ochiului, cum s-ar spune -, încurcat între a zâmbi şi a se mira „iar, din nou”, de gogomănie. „Nooo! Nici vorbă!”, îl susţine şi femeia lui, cu aerul că i-a ferit Dumnezeu de cataclism. „Aici suntem ăştia ai noştri, mămică, de când ne ştim”. „Poate mai la deal, ori la Drăcea” îmi zice altă femeie, mai tânără.
„Noi ne-am înţelege şi cu ei”
Mă duc spre Drăcea – sat deschis în dreapta, din Crângu, spre Florica. Nici aici n-a văzut drăceanul picior de ungur, de când e el. „Dom’le, şi dac-ar fi, să zic aşa, noi ne-am înţelege şi cu ei, să ştii. Noi ştim cum să-i luăm pe toţi, să-i aducem către noi. Că toţi suntem oameni, mă-nţelegi?” mă filosofează, cosmopolit, un crângan de vârsta a doua.
„Auziţi – mă abordează ulterior un tânăr, dintr-un grup de trei, care mă urmăreşte de câteva minute, staţionat pe marginea drumului -, auzi, ce dracu vorbim noi aicea? Nu ţi-e clar că-i o greşeală? I-a-ncurcat recenzoru’ pe ţigani. I-a trecut la unguri. Păi, ai văzut mata ungur, de când eşti, la Crângu?”, „Nu”, zic mecanic, deşi n-am trecut în viaţa mea prin sat. „Păi vezi?”, zice omul. „Asta e, domne, sigur i-a-ncurcat cu ţiganii. Că ţigani avem, slavă Domnului, nu vezi ce case şi-au făcut?!”, îmi spune un altul şi-mi arată din priviri viloaiele, tip „Ţăndăreiul londonez”. „Păi, numai de unguri mai aveam noi nevoie p-acilea, mă, omule, că în rest avem de toate”, îmi strigă, de la gard, patroana de la „Mixt&Mat”, peste capetele unui trio de „berari” hibernali.
„Cum să-i confunzi pe unguri cu romii?”
În staţie la rată, un grup adastă de vreo două ore. Între ei, un rom tânăr şi fiica lui. „Ştiţi povestea cu ungurii şi cu romii?!” abordez direct. Surprinşi, oamenii se privesc reciproc, ridicând din umeri. „Cum adică?”. Le spun istoria, care îi amuză copios. „Cum, bre, să fie romii unguri? Noi suntem ţigani, de fel”. Îl întreb dacă a fost recenzat şi la ce rubrică a fost înregistrat. „N-am fost, că eram în Spania. Da’ a fost soţia, m-o fi trecut şi pe mine în hârtii”. Un etnic român, mai în vârstă, mă trimite la primărie. „Ei ştiu sigur ce s-a-ntâmplat. O să aflaţi acolo toată tărăşenia, sigur”.
„Ai un leu să iau un pampers?”
Primarul e dus până la Alexandria. „Dar vine. Într-o oră, cel mai târziu, se-ntoarce”, spune secretara, iar eu mă-ntorc în stradă, să văd cum se mai mişcă natul. „Vrei apă?!” mă abordează un copil frumuşel, de vreo 10 ani, cu căciulă roşie trasă pe frunte şi cu mâinile înfipte în buzunar. Nu ştii dacă e fată ori băiat. „Apă?!” întreb surprins. „Da. Că cişmeaua de la primărie e-ngheţată. Da’ e una pe stradă-n jos”, zice şi oftează. „E grea viaţa”, mai spune şi mă priveşte în faţă. „Ai simţit tu asta?!” Tace. „Dar tu eşti băiat sau fată?”, întreb iar. „Am simţit, da. Băiat. Că tata a plecat de-acasă şi ne-a lăsat cu mama. Suntem patru fraţi. Aia de jos, de la apă, e sor-mea. Aia mică n-are pamperşi. Ai un leu să-i iau un pampers?!” Îi dau de pamperşi, iar copilul mă trage de mânecă şi-mi spune şoptit, ca pe un secret al nostru: „A venit primaru’. Maşina asta, care traversează…”, spune şi fuge la pamperşi.
„Am greşit, se mai întâmplă”
Primarul, om deschis la minte şi uşor amuzat de gafă, îşi asumă greşeala fără fiţe. „Am greşit, se mai întâmplă. N-am văzut-o de la-nceput. Adică am văzut-o, dar când au luat hârtiile, le-au luat cu totul. Şi pe cele bune şi pe cele greşite. Dar am rectificat”. Recenzorul în cauză, o doamnă care a făcut şi ceva contabilitate pe la o fermă, mai de mult. „A greşit, na. Oricum, pe cine să trimiţi?! Câtă lume are instrucţie, aici la noi? Şi uite că şi ăştia, care mai au câte ceva, se-ncurcă. Iar nouă, cu treabă, cu astea, ne scapă din vedere”.
Da, sunt ceva romi în Crângu, iar unul dintre recenzori i-a trecut pe toţi romii recenzaţi de el la rubrica de etnie maghiară, povesteşte primarul. „O fi fost şi nebunie la recensământ. Cei mai mulţi din ei sunt plecaţi prin Spania, Italia. Nu vedeţi ce case şi-au făcut?”
Dacă, după cum le arată casele, unii romi par să trăiască bine, indiferent la ce rubrică au fost înregistraţi, majoritatea crânganilor o duc greu. Primarul îmi spune că tocmai a concesionat un număr important de hectare, unde investitori teleormăneni vor construi zece sere. „Cu totul, cam 100 de locuri de muncă. Dar mă credeţi că nu ştiu dacă strâng 50?! Or fi oamenii săraci, dar şi munca li se pare cumplit de grea…”, mai zice primarul Minel Siteavu.
„Cum dracu, 74 de maghiari la Crângu?”
Directorul Direcţiei de Statistică Teleorman, Gelu Mortasipu, spune că tărăşenia e alta. „Recenzorul a trecut bine etniile la el în hârtii, iniţial. Pe urmă, la final, a încurcat socoteala la centralizator”. Rubrica 1 – români; Rubrica 2 – romi; Rubrica 3 – maghiari. „Pe cei de la Rubrica 2, adică pe romi, i-a trecut la Rubrica 3, adică la maghiari – 74 de suflete. Primarul n-a observat, noi n-am observat şi aşa au plecat rezultatele. Ne-am dat seama de prostie când am primit raportul provizoriu de la INS. Mă, cum dracu 74 de maghiari la Crângu, în Teleorman, ă?!” spune Mortasipu că s-ar fi-ntrebat cu toţii.
Acuma, cică, gata, au trimis rectificarea şi e-n ordine. Până-n toamnă, crânganii scapă de beleaua cu maghiarii.
Ca să vezi – gata-gata să li se anine bilingvele la poartă: „Crâng”/”Liget”. Igen.
