E luna mai, când florile se încălzesc la soare și păsările ciripesc vesele prin copacii plini de viață. Zăresc un bătrânel pășind agale prin colbul drumului. Sufletul meu e plin de supărare și necaz. Am fost gonit din casa mea, din rostul meu de soldații inamicului. Mi-au mâncat tot din beci, mi-au furat tot avutul, si pe mine m-au făcut sclav. Am reușit să scap doar cu hainele de pe mine.
Acum, sufletul îmi sângerează la fel ca în prima zi, deși au trecut mai bine de 7 luni de atunci. Sunt la multe zile departare de fostul meu sat. Am fost un suflet nomad. Acum doar sunt cel bun la toate, in acest sat de munte. O zi cosesc, alta sunt ajutor de fierar, alta sacagiu, și tot așa depinde ce are nevoie fiecare. Viața e dificilă, dar cel mai tare mă doare că mi-am pierdut tot avutul, și nu știu ce să fac. M-am rugat la Cel de Sus pentru un semn, pentru o lumina, ceva care să-mi arate ce să fac.
Am venit la această margine de sat, ca sa-mi primesc mesajul. Trebuie sa fie ceva străin de sat, ca să îmi apară clar în ochi că e un mesaj. Așa m-am rugat.
Acum l-am văzut pe acest bătrân. Are o față de sfânt, răspândește bunătate, liniște și pace. L-am lăsat să treacă. Îl urmăresc. Fiecare gest al lui este pentru mine important. Nu vreau să pierd nimic.
Barba sură și figura blândă, se potrivesc cu hainele purtate îndelung. O cămașă largă, albă, i se ivește de sub haina grosă din pânză de Tauris. Da, acea pânză care la început era purtată doar de nobili, dar care se găsește acum în fiecare târg. Nu este la îndemâna oricui, dar nici nu reprezintă o valoare. Haina este neagră și pantalonii sunt din același material. Cizmele însă, mai au un pic și se destramă. Pielea de porc este crăpată în mii de locuri. Se vede că sunt vechi, și îți dai sema că multe ținuturi și-au lăsat amprenta asupra lor.
Este un bătrânel interesant, extrem de vioi pentru vârsta lui. Oare câți ani o avea? La asta nu m-am gândit și totuși am decis că e prea vioi. Oricum, nu are nicio importanță. Bătrânul reprezintă o persoană pe care nu poți să nu o remarci.
“Doamne! Luminează-mă! Prin acest mesager al tău, arată-mi drumul! Arată-mi ce trebuie să fac, ca toate problemele mele să se rezolve!” Așa mi-am spus, pentru asta mă rog de atâta amar de vreme.
Bătrânelul s-a oprit de câteva ori. A schimbat vorbe cu oamenii de la porți, și acum se îndreaptă spre centrul satului.
Eu am fost la distanță prea mare, n-am auzit ce a vorbit cu oamenii, nu vreau să-și dea seama că îl urmăresc. Îl zăresc acum pe nea Ilie, cerșetorul orb, care-și face veacul în fața bisericii. E în curtea bisericii și îl văd cum se roagă. Bătrânul pelerin se oprește în fața lui și îi dă toate merindele pe care le poartă cu el. Bagă mâna în buzunar și îi mai dă și un galben. Apoi, face câțiva pași și intră în micuța biserică a satului.
Nu am de ales, trebuie să văd ce face înăuntru, așa că alerg până la poartă, intru în curte, sar peste câteva lucruri risipite de nea Ilie și intru în biserică. Durează câteva minute ca ochii să mi se obișnuiască cu puțina lumină din interior. Îl caut pe bătrân cu privirea. Nu-l găsesc. Îl caut peste tot. Biserica e mică, n-are unde să se ascundă. Intrarea este una singură. E de necrezut. Cum să se topească asemenea zăpezii un om ca el. Parcă a intrat în pământ. de 4 ori am verificat fiecare colț, fiecare ungher și tot nimic. Nu este aici. E clar, a fost semnul pe care-l aștept.
În mintea mea am revăzut tot drumul bătrânului prin satul nostru. Singurul lucru notabil a fost atunci când s-a întâlnit cu nea Ilie.
Acesta este semnul, parcă îl și văd pe Ilie plin de fervoare cum se roagă.
Asta voi face! Dacă Dumnezeu mi-o cere eu îi voi urma dorința.
Și timpul a trecut, iar eu sunt nelipsit din fața bisericii. Mă rog, atât cât pot, atât cât mă pricep, dar din toată inima. De o lună nu m-am mișcat de aici, stau și mă rog. Din când în când mai vine cineva cu o bucată de pâine sau o sticlă cu apă. E din ce în ce mai cumplit.
Căldura a început să devină insuportabila și eu sunt din ce în ce mai slab, cu mâncarea rară și insuficientă.
Am ajuns într-o stare jalnică. Mă rog la Dumnezeu de multe zile, ca să mă lumineze. Nu înțeleg, i-am urmat toate indicațiile, și totuși e mult mai greu și mai rău ca înainte. Luminează-mă Doamne!
In această clipă un miracol se întâmplă. Bătrânul iese din biserică, de parcă ar fi trecut doar câteva minute de când a intrat.
Vine spre mine și mă privește cu reproș. Are cei mai albaștri ochi pe care i-am văzut vreodată.
Mă înclin în fața lui.
– Tu ești mesagerul divin?
– Da, am venit să-ți dau un mesaj, unul pe care-l ceri de mult în rugăciunile tale.
– Da, am văzut. Am facut totul cum trebuie și mă rog multe ore pe zi, dar, iată, că e și mai rău ca înainte.
– Ai înțeles greșit! Este un semn. Trebuia să faci ce am făcut eu, nu ce făcea nea Ilie! spune el îndepărtându-se.
Acum am realizat și eu.
