Marele prozator Liviu Rebreanu a fost, şi el, satanizat, imediat după ce şi-a dat obştescul sfârşit. Sacrilegiul a fost săvârşit în septembrie 1944, de către Ion Caraion, într-un articol odios intitulat „Gorila”, în care erau amestecate informaţii reale cu minciuni sfruntate şi cu injurii birjăreşti. Iată textul care, practic, îl omora a doua oară pe unul dintre cei mai valoroşi scriitori din literatura română: „Aşadar, maestrul a murit. A murit aproape în aceeaşi zi cu «baronul» sau, în orice caz, la interval scurt, unul după celălalt, într-o camaraderie de situaţii, ce să spunem, emoţionantă. Destin? Coincidenţă? Ironie istorică? Sau simplă întâmplare? Poate fiecare în parte, cine ştie, ori toate la un loc. Sfârşitul e la fel de dezgustător şi anonim, iar concluzia rămâne aceeaşi: că Liviu Rebreanu şi-a îndeplinit până la urmă acţiunea lui de trădător. Singura dată când a fost conştiincios, căci altfel nu l-a interesat nici conştiinţa lui, nici neamul acesta, nici judecata oamenilor viitori. Liviu Rebreanu ţinea conferinţe în străinătate, nu uita să amintească de «bunele raporturi» româno-germane. Câtă muncă pentru el, care era greoi şi delibera anevoie… A ştiut Germania hitleristă întotdeauna dintre cine să-şi aleagă oamenii şi cum să-şi bată joc de durerile popoarelor, a ştiut Gestapoul nemţesc la cine să facă apel, atunci când trebuiau să fie ascunse nemulţumirile, atunci când revoltele, urletele mulţimii trebuiau făcute inofensive, a ştiut vâscul teuton în care arbori să intre, pentru a lipsi pădurea de copacii care mai rămăseseră sănătoşi. Pentru doctrina încârligată a naziştilor, Nichifor Crainic, Ilie Rădulescu, Pamfil Şeicaru şi alţii mai mici, ca Dragoş Protopopescu, Toma Vlădescu etc., nu mai aveau importanţă, începuseră să fie prea puţini. Din partea lor, slugi de doi lei, gata să lingă oricând unde au scuipat, nu s-ar fi sinchisit niciodată Hitler. Era sigur de ei, ca de nişte lipitori trimise să sugă, era convins, aşa cum eşti convins de picioarele scaunului, de fundul pălăriei. Trebuiau înmulţiţi, trebuiau căutate platforme proaspete pentru a îmbrobodi la ochi ţara, pentru a o face să primească dictatul vienez cu gura închisă. Şi s-au gândit la Liviu Rebreanu. Era disponibil şi i-au plăcut banii, onorurile, vizitele, fotografiile, cartierele generale, se prăpădea după civilizaţia germană, începuseră să-i amorţească ochii ca la «camarazii» lui din Prusia şi din Bavaria. Liviu Rebreanu avea în faţa ochilor prestigiul des zis al lui Cezar Petrescu, fostul director al unui cotidian de a nu ştiu câta «renaştere naţională»; avea în faţa ochilor oglinda Ardealului măcelărit şi în refugiu; Liviu Rebreanu avea în memorie miile de revoluţionari transilvăneni, peste mormântul cărora călcau acum cizmele şi trosneau bicele grofilor unguri. Şi cu toate acestea a trădat. În loc să moară lângă Apostol Bologa, a murit lângă Killinger. În loc să plece cu Titu Herdelea la Bucureşti şi să lupte cu patrioţii români în ilegalitate, pentru eliberarea Ardealului, a plecat cu ziariştii germani şi a elogiat opera de «protectorat» hitlerist. În loc să aştepte cu Ion al Glanetaşului ziua răzbunării, acolo, în Năsăud, a aşteptat – alături de Clodius – «victoria finală», postat la direcţia ziarului «Viaţa» şi la aceea, mai grasă, zisă şi generală, a Teatrelor Naţionale din România. Nici lacrimile schingiuiţilor, nici gemetele puşcăriaşilor, nici amintirea războiului trecut, când fratele lui murea împuşcat de nemţii lui Mackensen, nimic nu l-a putut impresiona şi nimic n-a putut să împiedice lacoma poftă de parvenire a maestrului. Era îndopat de orgoliu ca o namilă, curgea nepăsarea din el ca dintr-un castron spart, nu mai păstra nimic din tinereţea lui fostă sinceră, nimic decât vanitatea. O vanitate galbenă, găunoasă, gomoasă, care n-ar mai fi interesat pe nimeni. Şi-şi făcuse o echipă straşnică, o echipă a morţii personală, din băieţi tot unul şi unul, din agenţi ai Gestapoului, pe sprânceană, aleşi de el, de maestru şi retribuiţi. Pe prima pagină, în mijloc, îşi lăudau «Conducătorul» (şi cu ce clişeu lăbărţat peste coloane…), iar alături, tot pe prima pagină, sau câte o dată pe a doua, te pârau la Poliţie, ziceau să te ducă în lagăr, să te trimită pe front, pentru ca să nu le mai stai pai înaintea ochilor. Erau doi Steliani (unul Marinescu, altul Ionescu) şi-un biet Mihail Infirm, care se căznea mereu să te arate din stilou, din ochi, din picior, cât eşti de marxist. Maestrul Rebreanu trecea din când în când pe la redacţie şi-şi felicita băieţii, copiii lui, pentru că «au înţeles». Asta trei ani de zile, oră de oră, minut cu minut, ca să nu-şi supere «boierii». La Teatrul Naţional erau actori care crăpau de foame, la Cenzura Presei se umpleau birourile cu oameni «suspecţi» (atunci oricine spunea adevărul era suspect), invitaţi acolo din sugestia redactorilor de la «Viaţa», închisorile maghiare băhăiau de români, regimentele româneşti erau asasinate pentru Hitler, şi Liviu Rebreanu, senin ca o chelie, imperturbabil ca o pecingine, sătul ca un butoi, râdea. Râdea din toate fotografiile ziarelor naziste, mulţumit, intact, biruitor. Era biruinţa frumoasă a unui cadavru viu, a unui fost om al «Gorilei», ajunsă în demnităţi oficiale, remunerată, lustruită de duminică. N-a murit Liviu Rebreanu, căci el murise demult, de la apariţia romanului «Gorila». A murit un strigoi, un spectru. A murit un vânzător, aşa cum au fost în România mulţi, de la Brătescu-Voineşti până la George Drumur, aşa cum au fost în Franţa Jean Giono, Pierre Drieu la Rochelle, Jean Cocteau etc. Astăzi, când trupele româneşti se apropie de Cluj şi se apropie de Năsăud, ţăranii din Jidoviţa, ca şi cei din «Răscoala» de pe vremuri, aşteaptă să gâtuie pe grofii unguri instalaţi de regentul Horthy în comunele noastre transilvănene. Ne trăim în plină dezlănţuire istoria naţională şi n-avem timp să ne gândim prea stăruitor la cei care au încetat demult să mai merite a te gândi la ei. Dar poate mâine, din ţara aceasta întreagă, se va găsi cineva să transporte osemintele vânzătorului de ţară Rebreanu acolo, în cimitirul năsăudean… Va fi, probabil, un mormânt părăsit, umplut de pălămidă şi de bozii; ţăranii locului, cu ochii în pământ, cu buzele strânse, cu pumnii încleştaţi, îl vor ocoli de departe pe uliţele Jidoviţei; mânjit de sânge, Ion al Glanetaşului se va duce acasă să-i spună muierii lui: «Ştii ceva? Titu Herdelea a murit. Sângele de pe mine e sânge curs când mă băteau solgăbirăii şi sânge pentru care Titu Herdelea a primit bani, ca să tacă. Şi a tăcut». Iar în timp ce clopotele bisericilor vor suna peste liniştita vale a Someşului, un popă tânăr, cu mâna pe cruce, îi va blestema mormântul şi amintirea, omagiul de pe urmă al fostului agent al Gestapoului”.
(”Tricolorul”, 21 iulie 2014)
http://vladhogea.wordpress.com/
