Don şi Maxine Simpson şi-au jurat iubire veşnică în ziua în care s-au căsătorit, în urmă cu 62 de ani. O promisiune care nu mai valorează mare lucru pentru multe cupluri din ziua de azi, dar care a fost respectată de cei doi soţi chiar şi pe patul de moarte.
Iubirea dintre Don şi Maxine a trecut toate testele timpului. Singurul lucru pe care îl ştiau în ziua în care şi-au unit destinele a fost că se iubeau cu adevărat. Habar nu aveau dacă ceea ce simţeau avea să dureze o viaţă sau dacă există suflet pereche. „Tot ceea ce ştia şi îşi dorea Don era că trebuia să fie împreună cu frumoasa lui soţie. O adora pe bunica mea, a iubit-o până în clipa în care a închis ochii“, a mărturisit nepoata cuplului, Melissa Sloan, relatează Huffington Post
Don şi Maxine s-au cunoscut la o sală de bowling din California şi după câţiva ani s-au căsătorit. De la acel moment au fost nedespărţiţi. Au colindat lumea împreună şi au adoptat doi băieţi atunci când şi-au dat seama că nu pot avea copiii proprii. După o viaţă petrecută împreună, în urmă cu două săpătămâni, Don a căzut şi şi-a fracturat şoldul. Familia a decis să nu-l mai ţină în spital pentru că starea sa de sănătate se deteriora rapid. Au decis să-l aducă acasă ca să-şi petreacă ultimele zile de viaţă liniştit.
La scurt timp, cancerul cu care se lupta de ani de zile Maxine a recidivat. Dragostea, grija şi respectul dovedite de cei doi în timpul lungilor ani de căsnicie a convins-o pe nepoata acestora să-i aducă pe cei doi îndrăgostiţi la ea acasă, unde le-a amenajat o cameră cu două paturi alăturate.
„Bunica s-a trezit şi l-a văzut pe bunicul lângă ea. S-au luat de mână şi erau fericiţi că se află unul lângă celălalt“, a povestit nepoata. Aceasta a declarat că ştia că sfârşitul bunicilor ei era aproape. „Simţeam în sufletul meu că aşa trebuia să se întâmple. Bunicul şi bunica trebuiau să fie împreună şi să moară împreună“, a spus aceasta.
Maxine a fost prima care s-a stins, iar patru ore mai târziu, exact când trupul neînsufleţit al femeii era scos din încăpere, Don şi-a dat ultima suflare.
„după ce au scos trupul bunicii din cameră, m-am întors să verific ce face bunicul şi murise. Imediat ce trupul ei a părăsit camera, a plecat şi el cu ea. Au murit la patru ore diferenţă… Este uimitor. O adevărată poveste de dragoste“, a rememorat nepoata ultimele ore petrecute împreună de bunicii ei.
Ai nimerit-o 🙂
Sa mai spuna unii ca nu exista!
Nu pot decit sa le doresc sa o cunoasca.
Eu am crescut intr-o vila nationalizata la et.1. Vis a vis de noi era o casa. De la geamul meu se vedea perfect in casa la ei. Si niciodata nu acopereau geamul cu draperii ca sa nu se vada seara in casa daca era lumina aprinsa.
De altfel o strada linistita si boema.Am locuit acolo pina la 20 de ani.
In casa locuiau o familie de oameni in virsta…peste 75 de ani. Nu aveau copii, erau complet singuri pe lume.
Pentru mine era cel mai fascinat spectacol…stateam si cite o ora sa-i privesc. Unul pe un fotoliu iar celalalt la fel…unul citea ziarul altul croseta…vorbeau, zimbeau unul la altul ( se vedea foarte bine mai ales vara cind aveau gemurile deschise fara perdea). De multe ori,era o liniste mormantala, in serile de vara, ca le auzeam vocea. Nu pot sa spun tonul cald cu care discutau. Gesturile de tandrete pe care si le faceau…si acum se mai imbratisau, sau cite un sarut si o mingiere…parca erau din alta lume.
Pe strada se tineau de mina…ea cu o gentuta cu margele ( superba) si eventual manusi din macrame, el la costum impecabil…erau o pereche din alte timpuri. Daca ii vedeai cum se uita unul la altul…acea privire…DA, exista suflete pereche. Cine spune ca nu, nu poate sa-mi fie decit mila de ei.
De fiecare data cind citesc povesti ca cea de acum, imi aduc aminte de ei.