Asta este! Există acum noi dovezi, cum că, de fapt, aselenizarea americanilor nu este decât o uriașă minciună! Dovada? Vreți dovezi? Nimic mai simplu, cu mai bine de zece ani în urmă în ediția sa dintr-o duminică, un anume mare cotidian cu difuzare națională aducea argumente de netăgăduit în această privință! Oare așa să fie? Să vedem și noi despre ce este vorba….
Cităm din publicația cu pricina, cuvânt cu cuvânt: “Miercuri seara, la ora 20:45 (21:45 ora Bucureștiului), postul de televiziune francez ARTE a transmis un film tulburător intitulat «A-t-on marché sur la Lune?» (S-a pășit pe Lună?), care reia, cu argumentele logicii deductive și ale declarațiilor unor persoane importante ale vremii, aceeași mare suspiciune istorică. Problemele ridicate în acest film realizat sub forma unui reportaj-anchetă sunt atât de grave încât realizatorii, temându-se probabil de cine știe ce consecințe, i-au adăugat un final artificial, din care lipsește argumentul științific aflat, se pare, în posesia profesorului Răzuș.”.
Văzusem și eu documentarul cu pricina. A fost ceva de-a dreptul senzațional. Încă de la primele secvențe am fost ca fermecat. Nixon, temându-se că nu vor putea fi transmise imagini în direct de pe Lună a dat ordin să se realizeze o înscenare pe Terra. Pentru aceasta a fost ales Kubrick, cel care realizase deja extraordinarul film 2001 – Odiseea spațială. Acesta, împreună cu o echipă minusculă (numai patru oameni ai CIA), a realizat faimoasele secvențe pe care le știm cu toții. Povestea este cunoscută de toată lumea și, până să văd acest documentar, asta credeam că este: o simplă poveste a unora cu imaginație în exces. Numai că în film se aduceau argumente de necontestat: mărturiile unor foști consilieri ai președintelui Nixon! Puteam să nu cred că am de-a face cu o chestie serioasă? Puteam! Erau multe năzbâtii acolo, care ar fi trebuit să-mi atragă atenția. Nu mi-au atras mai nimica, încă nu dobândisem acei anticorpi care să mă ajute să îmi dau seama că este vorba despre o făcătură. Așa că a doua zi am dat sfoară pe chat-ul revistei Știință și Tehnică (pe vremea aceea avea și chat)… că americanii… că așa și pe dincolo… auzi nene! Dar cum fac eu de fiecare dată m-am apucat să verific. Rezultatul verificărilor mele: zero. NASA nu reacționase în niciun fel la documentarul difuzat de prestigiosul canal ARTE. Am intrat și pe site-ul postului francez. Se vorbea acolo despre emisiunea văzută de mine, erau trimiteri către alte site-uri de unde aș fi putut afla mai multe. Nu am aflat absolut nimic. În cele din urmă am descoperit, tot pe ARTE, un interviu cu realizatorul filmului care mă uimise. L-am citit.
Acesta este faimosul film Operation Lune (Dark Side of the Moon)
Am rămas blocat câteva clipe, după care am izbucnit în râs… era o frumoasă înscenare toată chestia aceea care nu mă lăsase să dorm toată noaptea. (Interviul îl puteți citi și dumneavoastră la sfârșitul acestui text.) Se mai comit și în revista noastră păcăleli din acestea, dar la sfârșitul fiecărui articol de acest tip se dau lămuririle de rigoare. Documentarul despre care v-am povestit nu a prea dat lămuriri. Așa că am rămas păcălit mai bine de jumătate de zi! Acum, uitându-mă la filmele care le găsesc pe net, și care îmi sunt adesea prezentate ca dovezi incontestabile pentru tot soiul de năzbâtii, îmi dau seama că, din nefericire, prea multă lume se lasă păcălită de tot soiul de pseudodocumentare.
Dar să revin acum la “argumentul științific” de care pomenea textul din care am citat la începutul articolului.
Cui aparține acest argument? Domnului profesor Răzuș îi aparține puternicul argument.
Cine este acest domn profesor? Este autorul unei descoperiri științifice de importanță capitală, motiv pentru care o publicație serioasă, La Revue Polytechnique de Geneve, l-a propus pentru decernarea Premiului Nobel.
Ce spune această descoperire? Spune că lumina nu se reflectă în vid, decât într-un mod particular. Să cităm din publicația românească. “Lumina nu se reflectă în vid DECÂT SUB UN UNGHI DE ZERO GRADE. (Am omis în articolul din 16 iulie să fac această precizare, extrem de importantă. În fizică fenomenul se nume ște reflexie totală, adică unghiul de incidență este egal cu unghiul de reflexie.)“ Vă rog eu frumos de tot să nu zâmbiți atunci când citiți năzbâtiile cuprinse în citatul de mai sus. Aveți puțintică răbdare. Așa scrie la gazetă. Mare descoperire. Și această mare descoperire aduce cu sine argumentul final.
Nu era posibil ca pe “ecranul căștii de cosmonaut a lui Armstrong” să “apară, în vid, imaginea celuilalt cosmonaut, Buzz Aldrin jr.”! Argumentul, firesc, este urmat și de concluzia strict necesară: imaginile de pe Lună sunt un fals. Uff… asta scrie, asta spunem. Numai că… mă tot gândesc eu la acea reflexie în vid… nu-mi dă pace reflexia… reflexie totală… adică unghiul de incidență este egal cu unghiul de reflexie, dar mai înainte spunea că se reflectă numai sub un unghi de zero grade… Cu majuscule scria la gazetă… cu majuscule!
Neapărat trebuie să fac un experiment! Un clopot de sticlă, o oglindă, o pompă de vid… dar eu nu am decât oglinda… Nu pot verifica teoria domnului profesor Răzuș. Dar Luna, draga de ea, cea pe care astronauții nu au ajuns, are atmosferă? N-are! E vid acolo? Este! Deci să aplicăm teoria la Lună. O vedem cu toții de când a apărut omul pe Pământ. Așa cum se arăta în citatul dat mai înainte, se reflectă lumina (cea a Soarelui) la un unghi de zero grade și unghiul ăsta este egal cu cel de incidență. Așa să fie. Asta ar însemna (ajutați-vă de un mic desen) că pentru a vedea Luna trebuie ca Soarele să se afle pe aceași linie cu Pământul. Numai atunci am vedea-o, și nici atunci în întreaga ei minunăție. Am vedea numai acele zone în care ”lumina nu se reflectă în vid decât sub un unghi de zero grade”. În rest Luna nu ne-ar reflecta nici o rază a Soarelui, deci ar fi, practic invizibilă. Știți care este marele nostru noroc? Pariez că nu știți. Luna este lipsită de suflet și dorință de a ști. Ea nu cunoaște teoria domnului profesor Răzuș. Dacă ar fi altfel… gândiți-vă numai la câte poezii nu s-ar mai fi scris, la câte cântece nu s-ar mai fi compus… ce am fi noi fără Sonata Lunii?
Nu este de ajuns argumentul cu Luna? Mai vreți? Bine… Telescopul spațial Hubble își desfășoară activitatea în vidul cosmic? Dacă da, are el o oglindă mare? Vă spun eu că are. Cum de ne transmite imagini din Univers? Clar, nici acesta nu cunoaște faimoasa teorie…
Știu eu acum ce întrebare vă puneți. Cum de a fost posibil ca autorul să fie propus pentru Premiul Nobel de către o serioasă revistă din Geneva? Permiteți-mi să comit și eu în final o mică presupunere. Au glumit aceia cu domnul profesor… se mai întâmplă asta la case și mai mari.
Poate ați zâmbit, poate nu… dar eu vreau să trag acest semnal de alarmă. Timpurile moderne aduc cu sine o cantitate imensă de informație. Prin ea suntem ușor de manipulat. Putem fi făcuți să credem orice, absolut orice. Și cred că trebuie cu toții să învățăm repede și, înainte de toate, cum să deosebim adevărul de minciună. Asta nu ne învață nimeni.
(Din nefericire internetul nu a păstrat o copie a genialului articol din care am citat mai devreme. Am mai căutat și am mai găsit aici faimoasa teorie a domnului Răzuș. Pentru cei mai tineri, vreau să vă spun că la vremea respectivă eram de-a dreptul sufocat cu întrebări privitoare la această năzbâtie, care, ca mai toate năzbâtiile, convinsese pe multă lume.)
Post scriptum: Interviu cu William Karel (extrase din interviul publicat pe site-ul ARTE)
Cum de ați avut ideea să realizați un documentar-păcăleală, mai apropiat de comedie decât de filmele serioase pe care le-ați realizat până în prezent?
Realizasem deja un film despre Hollywood, bazat în întregime pe minciună. Împreună cu departamentul film documentar al ARTE ne-am spus: de ce nu am realiza măcar o dată un “documinciună“ (documenteur), cuvânt inventat de Agnes Varda? Ne bazam pe seriozitatea postului ARTE, dar ne gândeam și la amuzament. […]. Plecând de la principiul că nu trebuie să credem tot ce ni se povestește, făcând-i pe martori să mintă, prin trucarea arhivelor, prin manipularea subtitrajului sau a dublajului, am căutat un subiect atât universal, cât și istoric […]. Ne-am gândit la imaginile primilor pași ai omului pe Lună. Acest subiect se preta foarte bine ideilor noastre, de trei decenii există o dezbatere asupra acestor imagini. L-am văzut într-un jurnal la TF1 pe Godard spunând: “această transmisiune directă a fost un fals!”. Dubiile lui erau susținute de fapte reale: Aldrin a devenit alcoolic, Nixon nu a asistat la lansarea rachetei, astronauții au făcut sute de mii de km pentru a se plimba numai trei ore pe Lună… Ni s-a părut un subiect destul de ciudat.
Cum ați procedat cu protagoniștii filmului dumneavoastră? Cum i-ați convins să intre în joc?
Niciunul dintre ei nu a intrat în joc! Ideea era să deturnăm interviurile, nu am avut nevoie de niciun martor, nici de oamenii de la NASA, nici de soția lui Kubrik, nici de fratele acesteia. Erau numai 7 actori cărora li s-a dat un text și au interpretat rolul anumitor martori. Imaginile cu consilierii lui Nixon erau extrase din documentarul “Oamenii de la Casa Albă”. Pentru a le deturna mărturiile a fost de ajuns să avem un “fals” martor, secretara lui Nixon, pentru a face întreaga istorie credibilă. “Adevăraților” martori le-am spus că facem un film despre Kubrick, despre filmul său, despre Lună sau despre NASA și apoi am pus niște întrebări vagi…
Dincolo de exercițiul de stil, filmul dumneavoastră nu este, de asemenea, o denunțare a sistemului mediatic, o punere în gardă în ceea ce privește modul în care ne raportăm la imagini?
În ceea ce privește Luna, dacă nu ar fi fost imagini nu ar fi existat evenimentul. Și apoi… cinematograful influențează actualitățile. Au existat punerea în scenă a debarcării de la Iwo Jima, fotografiile refăcute ale capturării Reichstagului, debarcarea americanilor în Somalia refăcută de două-trei ori pentru camerele de luat vederi… Iar în timpul războiului din Golf sau cel, mai recent, din Afganistan, nu am văzut decât câteva luminițe verzi și nici măcar o imagine adevărată… Cred că este important să demonstrăm importanța unei imagini, sau absența ei, într-un eveniment.
