Ah, Doamne, ce dinte am eu împotriva fătucelor fâşneţe care nici nu s-au dezmeticit bine, nici n-au ieşit cu totul din copilărie, şi cu aerul lor de pisicuţe nevinovate, ştiu să se apropie de bărbaţii mai copţi!
Nu contează că aceştia sunt însuraţi, că au familie, că, poate, de cele mai multe ori, au copii de-aceeaşi vârstă sau chiar mai mici decât ele. Nu contează nimic în faţa visului lor de-a fi „prinţese”, chiar şi doar pentru o zi. Important este, după câte mi-am dat eu seama, ca la un moment dat, atunci când glasul trupului le-o ia înaintea minţii, să găsească un umăr blând, răbdător, pe care să-şi lase capul înfierbântat de atâtea şi atâtea întrebări. Întrebări care apar mai des la anii tineri, când multe din poamele vieţii sunt încă negustate şi doar bănuite. Tocmai de aceea au nevoie de un iubit mai „aşezat”, care să le fie şi iubit, şi părinte, şi amant, şi ocrotitor, şi confident, şi părtaş la jocurile dragostei. Dar cine n-ar vrea aşa ceva? Cui nu i-ar plăcea să fie mereu o „prinţesă” ţinută-n braţe, alintată şi fără griji?
Am să vă povestesc o întâmplare din viaţa mea, şi sper ca ceea ce vă scriu să fie pentru cititorii dumneavoastră un motiv de a se întoarce în timp, la propriul trecut, sau măcar o ocazie de a încerca să înţeleagă cât este de întortocheat sufletul omenesc şi cât de multe faţete poate avea ceea ce noi numim, îndeobşte, iubire.
Timpul cunoaşterii
Mi-am petrecut tinereţea în anii şaptezeci ai secolului trecut, deci acum aproape o jumătate de veac. Tocmai pentru că a trecut atâta timp de atunci, pot să vorbesc acum cu mare detaşare despre ceea ce s-a întâmplat.
Împrietenirea dintre mine şi cel care mi-a devenit soţ a urmat tot protocolul binecunoscut al acelor vremi. Invitaţia la cofetărie, la o prăjitură, apoi la un film, în timpul căruia, la adăpostul întunericului, feriţi oarecum de curiozitatea vecinilor, am îndrăznit să ne ţinem de mână. Şi astăzi îmi amintesc cât de intensă a fost apropierea aceea de atunci, ce fior m-a „curentat” şi m-a înlănţuit în aşa fel încât, timp de două ore, cât a ţinut filmul, cu toată timiditatea şi ruşinea care m-au încercat, nu mi-am retras mâna din îmbrăţişarea mâinii lui, iar despre ceea ce s-a petrecut în filmul respectiv habar n-am avut. Aşa am simţit eu acea primă atingere dintre noi, ca pe o îmbrăţişare care mă face să tresar şi azi. Cu siguranţă, cititorii mai tineri vor zâmbi citind aceste rânduri, pentru că în lumea lor, lucrurile se petrec mult mai rapid şi mai direct, iar etapele îndrăgostirii şi-ale iubirii sunt azi mai uşor de sărit sau de ocolit. Dar noi, până să ajungem să ne ţinem în braţe şi să ne sărutăm, am trecut şi petrecut aproape o vară şi-o toamnă în plimbări prin parcul oraşului. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, am fost împreună la primul „ceai”, adică primul chef, cum ar zice cei de azi, desfăşurat în casa unor prieteni şi încheiat cuminte înainte de miezul nopţii. La o asemenea petrecere, pe-atunci se asculta muzică, se dansa, se bea, bineînţeles, ceai şi rareori alcool. Dar buna dispoziţie era mereu prezentă. Poantele şi glumele de bună calitate, jocurile, discuţiile făceau ca timpul să treacă mereu prea repede. Ne bucuram de tovărăşia prietenilor cu care împărţeam şi sfârşitul de săptămână, în excursii şi drumeţii. Camaraderia era mai puternică atunci şi ne-a ajutat să ne cunoaştem în tot felul de situaţii şi împrejurări, care ne-au pregătit pentru mai târziu şi ne-au învăţat să nu-l lăsăm singur pe cel de lângă noi, nici la bine, nici la rău.
Ne-am logodit, şi după o jumătate de an, am făcut nunta. Logodna era în vremea aceea o perioadă de tatonare, de apropiere pentru tineri. De multe ori, logodnele „se rupeau”, adică tinerii se despărţeau dacă relaţia nu mergea aşa cum trebuie, ori dacă unul descoperea cine ştie ce despre celălalt. Era, oricum, un timp al cunoaşterii care avea farmecul său, căci logodnicii nu erau chiar atât de îndeaproape păziţi de părinţi, aşa că mai puteau spera la un sărut ori la o strângere fugară în braţe, oarecum legitime. Iar dacă înşelau şi vigilenţa bunicii, pusă să-i păzească şi să se ţie pe urmele lor prin livezi, visul unei îmbrăţişări sub caişii înfloriţi devenea realitate. Era timp atunci, în anii aceia de care vă vorbesc, pentru toate, sau, mai bine spus, toate aveau timpul lor. Erau alte ierarhii şi alte valori în care credeau tinerii şi după care îşi întemeiau viaţa împreună, valori adaptate la vremurile pe care le trăiam şi, ca să parafrazez un mare scriitor, timpul avea atunci răbdare cu oamenii.
Viaţa dintr-o fotografie
După căsătorie, am avut câţiva ani frumoşi, au venit copiii, am terminat de construit casa, am obţinut posturi bune, şi eu, şi soţul meu. Intrasem oarecum într-un tipar binecunoscut, mult întâlnit mai ales în oraşele de provincie, unde succesul social este asimilat şi confundat şi cu împlinirea sentimentală, printre altele. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa, şi de multe ori, sub imaginea unei fericiri aparente, se ascund multe clipe încrâncenate, multe răbufniri, abţineri, frustrări care nu fac decât să contorsioneze sufletele. E ca şi cum ai privi o banală fotografie de familie. La prima vedere, mama, tata şi copiii, îmbrăcaţi de sărbătoare, par surprinşi, poate, la un eveniment fericit de familie, la o plimbare în parc ori la întoarcerea de la un spectacol. Şi totuşi, oricât te-ai uita de atent la personajele de pe hârtia cartonată, nu poţi să ghiceşti nimic bun în spatele zâmbetului şters, obosit, care pare lipit de chipul femeii, şi-al sprâncenelor uşor ridicate peste ochii jucăuşi, cu care bărbatul priveşte undeva, departe. Nicio poveste de dragoste nu înfloreşte pe chipurile care-au încremenit sub lumina albă şi rece a blitzului. Îi priveşti îndelung şi n-ai de unde să şti câtă nebunie, câtă disperare, câtă dragoste ori câtă ură au adunat de-a lungul anilor, fiind siliţi să trăiască împreună şi să îmbătrânească secaţi sufleteşte înainte de vreme. Poate doar dacă te-ai uita la obrazul trist al pruncului mai mic ai putea bănui, dar numai dacă ai şti mai multe despre ei, că, atunci când fotograful şi-a fluturat în aer mâna stângă, şi le-a strigat glumeţ „păsărica zboară”, ca să-i facă atenţi, în gândul lui rămas nedumerit nu încăpea nimic altceva pe lângă momentul de dimineaţă, în care părinţii lui urlau unul la altul, fără să le pese de ceaiul care se scurgea de pe masa din bucătărie.
Bilete dus-întors
Călătoria cu trenul
„Cuplu”
Aşa am ajuns iar cu povestea la fătucele de care vorbeam în primele rânduri ale acestei mărturisiri. Să vă spun mai departe este acum uşor, dar atunci, când s-au petrecut întâmplările, a fost foarte greu. Într-o bună zi, mi-am dat seama că bărbatul meu petrece prea multă vreme la serviciu, chiar dacă nu avea cine ştie ce sarcini urgente de îndeplinit. Într-o primă fază, nu mi-a dat de gândit faptul că, destul de des, trebuia să plece pentru două, trei zile, în provincie, într-un oraş de la capătul ţării, unde se ocupa de aprovizionarea institutului în care lucram amândoi. Se vedea, totuşi, că este nerăbdător să plece şi că întoarcerile acasă nu-l făceau vesel, ca altădată. Bineînţeles, ghimpele îndoielii mi-a intrat în suflet. N-am lăsat să se vadă asta, am continuat să mă port la fel cu el, numai că într-o dimineaţă m-a oprit pe hol colega care se ocupa, printre altele, şi de aprovizionare, şi mi-a spus că a rezolvat cu biletele de tren. Aşa am aflat că soţul meu o rugase să cumpere două bilete la vagon de dormit, pentru că, vezi doamne, voia să mă ia şi pe mine cu el în acel drum. Mi s-au înmuiat picioarele, am văzut negru înaintea ochilor, dar m-am stăpânit şi nu i-am dat de înţeles colegei că biletul al doilea nu era pregătit pentru mine. Am înţeles într-o secundă ce se întâmplă cu soţul meu, ce se ascunde în spatele drumurilor atât de dese şi mi-am dat seama că dacă nu acţionez cât se poate de rapid şi de înţelept, familia mea se va duce de râpă. M-am învoit de la serviciu pentru două zile, atât cât am aflat că dura „expediţia” bărbatului meu, am dus copiii la bunici şi mi-am cumpărat şi eu un bilet de tren, la clasa a doua, la acelaşi tren cu care pleca soţul meu în deplasare. I-am pregătit lui bagajul, şi nimic din purtarea mea nu lăsa să vadă ceea ce am pregătit şi faptul că aveam şi eu bilet la acelaşi tren. A plecat la gară şi am plecat şi eu, imediat după el, cu grijă să nu mă vadă. În gară s-a întâlnit cu o fată căreia putea să-i fie tată, care lucra la noi la institut, la secretariat. S-au urcat împreună în tren şi cu două secunde înainte de a porni trenul, am urcat şi eu după ei. I-am găsit gata instalaţi, în cuşeta de călătorie. Cu cea mai mare naturaleţe şi cu un curaj care mi-a venit din disperare, cu siguranţă, i-am salutat şi mi-am aşezat valijoara lângă bagajele lor. Şi cum tăcerea s-a lăsat ca o spadă între noi, m-am aşezat şi eu pe patul pe care şedeau ei. Trei oameni pe acelaşi pat. Greu. Am scos fotografia de familie din geantă şi i-am aşezat-o în faţă fetei. N-am certat-o, n-am zis nimic către el, am spus doar tare, privind înainte, că pot să înţeleg că în viaţa fiecărui om vine câte un moment de slăbiciune în care singurătatea, neîmplinirile, tristeţea, ori cine ştie ce alt demon te poate împinge să faci orice pentru o mângâiere. Apoi i-am dat fetei biletul de clasa a doua, şi când a venit conductorul să ne controleze biletele, l-am rugat s-o conducă la locul ei. Iar eu şi bărbatul meu, care n-a scos o vorbă, am călătorit în aceeaşi cuşetă, şi de-atunci avem grijă să cumpărăm doar împreună bilete de tren dus-întors… Altfel… ce să vă mai spun? Cui nu i-ar plăcea să fie mereu o „prinţesă” ţinută-n braţe, alintată şi fără griji?
SABINA D.
Reproduceri după picturi de Horea Cucerzan
