În parcul Copou din Iaşiul nostru cel drag sunt mulţi porumbei.
Le prieşte locul şi se simt bine lângă oameni; aici e o împărăţie a lor. Păsări frumoase, graţioase şi blânde, sunt admirate şi iubite deopotrivă de copii, de tineri şi de bătrâni. Au devenit aşa de blânzi, încât se aşează şi în palma celor care le oferă hrană. Mănâncă orice: firimituri de pâine, bucăţi de covrigei, fursecuri, floricele din porumb, apoi beau apă din bălţile rămase după ploaie sau din bazinul artezienelor. E frumos şi interesant să-i observi în timpul mesei. Porumbeii sunt tare „politicoşi” cu porumbiţele lor. Le dau întâietate la mâncare, le curtează „cu reverenţe”. Când ospăţul s-a terminat se dau la o parte, fălindu-se cu coloritul lor deosebit şi înfoindu-şi penele de podoabă din jurul gâtului.
Într-o zi frumoasă de iunie, stam şi eu pe o bancă din parc. Mai încolo, pe altă bancă, şedea un bătrân sărman; poate era un cerşetor. Nici una din haine şi nici încălţările nu-i respectau măsurile. Era neras şi cu părul cărunt, neîngrijit. Avea lângă el o pâine albă, o sticlă din plastic tăiată, în care era salată de castraveţi, şi o lingură. Rupea din pâine câte o bucată şi o mânca cu salată, apoi rupea alte două bucăţi, le fărâmiţa şi le dădea porumbeilor care se adunaseră în faţa lui. „Praznicul bogat” al săracului a mai atras câteva vrăbiuţe gureşe şi câteva ciori lacome. Tot rupând câte o bucată pentru gura lui şi câte două pentru prietenii înaripaţi, pâinea s-a terminat, salata nu. Oamenii buni sunt cei care dau din puţin. Ştiu că „dăruind vor dobândi”, şi aşa s-a şi întâmplat. Mirată de dărnicia lui, o doamnă de pe o bancă alăturată a alergat la magazinul din apropiere şi i-a mai adus o pâine şi o bucată de salam. Sărmanul a mulţumit doamnei cu suflet frumos şi i-a spus: „Fapta bună este pentru om cunună”. A pus apoi salamul în buzunarul hainei, că nu avea nici dinţi, nici cuţit, iar pâinea a împărţit-o la fel: o bucată lui şi două bucăţi fărâmiţate la porumbei, până ce a terminat şi a doua pâine. Cu faţa mulţumită, omul şi-a făcut semnul crucii, s-a ridicat şi a plecat agale. L-am ajuns în grabă şi i-am strecurat în buzunar un ban din hârtie, ca să mai aibă pentru pâinea lui şi a porumbeilor. Nu s-a uitat deloc spre mine. Şi-a continuat drumul spre ieşirea din parc, bolborosind: „Bogdaproste! Bogdaproste! E mila Domnului. O să mai am de pâine pentru mine şi porumbei!”. Pentru azi, îşi făcuse datoria. Ziua lui avusese rost. Porumbeii se ridicaseră în stol cenuşiu, porniţi să găsească şi alţi oameni cu inimă bună.
ELENA – Iaşi
