Cervantes Saavedra, Miguel de (29.09.1547, Alcalá de Henares, Spania – 22.04.1616, Madrid). Romancier, dramaturg şi poet de origine spaniolă, creatorul personajului Don Quijote şi cea mai importantă şi celebră personalitate din literatura spaniolă.
Romanul său Don Quijote (El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha) a fost tradus, în întregime sau parţial, în peste 60 de limbi. Chiar şi azi se publică noi şi noi ediţii, iar dezbaterile critice asupra operei sale continuă nestingherite încă din sec. XVIII. În acelaşi timp, datorită reprezentării lor pe scară largă, în artă, teatru şi film, personajele Don Quijote şi Sancho Panza sunt, probabil, mult mai familiare din punct de vedere vizual oamenilor decât oricare alt personaj din literatura mondială.
Cervantes a experimentat foarte mult. A abordat toate genurile literare majore, nu numai pe cel epic. A fost un nuvelist remarcabil. Câteva din nuvelele sale din colecţia Povestiri exemplare (Novelas exemplares, 1613) au ajuns la un nivel apropiat de Don Quijote, dar la scară miniaturală.
Viaţa lui Cervantes. Începuturile
Cervantes s-a născut la cca 32 km de Madrid, probabil pe 29 septembrie (în ziua de San Miguel). A fost botezat pe 9 octombrie. Era al patrulea dintre cei şapte copii ai unei familii provenite din mica nobilime, dar care decăzuse la statutul de oameni de rând. Tatăl său era bărbier-chirurg, reducea fracturi, efectua flebotomii şi rezolva mici probleme medicale. Familia s-a mutat din oraş în oraş şi se ştiu puţine lucruri despre primii ani de învăţătură ai lui Cervantes. Se presupune, pe baza unui pasaj dinPovestiri exemplare, că ar fi studiat o perioadă sub îndrumarea iezuiţilor, deşi este puţin probabil. Spre deosebire de majoritatea scriitorilor spanioli ai timpului, chiar şi aceia de origine umilă, se pare că Cervantes nu s-ar fi dus la universitate.
Se ştie cu siguranţă însă că, la un moment dat, a devenit un cititor pasionat. Directorul unei şcoli municipale din Madrid, un om influenţat de scrierile lui Erasmus din Rotterdam, numit Juan Lopez de Hoyos, îl considera pe Miguel de Cervantes „elevul său iubit“. Acest lucru se întâmpla în 1569, când viitorul autor avea 21 de ani, aşa că – în cazul în care este vorba de acelaşi Cervantes – trebuie să fi fost elev care şi preda la şcoală ori să fi studiat acolo înainte sub îndrumarea lui Lopez de Hoyos. Primul său poem publicat, la moartea tinerei soţii a lui Filip II, Elisabeta de Valois, a apărut în această perioadă.
Soldat şi sclav
În acelaşi an, Cervantes a plecat în Italia. Nu se ştie dacă a făcut acest lucru pentru că era „studentul” cu acelaşi nume urmărit pentru implicarea într-un incident în care fusese rănit un om; dovezile sunt contradictorii. În orice caz, plecarea lui Cervantes a fost un pas pe care mulţi tineri spanioli îl făceau pentru a înainta în carieră. Se pare că, pentru un timp, a fost şambelan în casa cardinalului Giulio Acquaviva din Roma. Cu toate acestea, prin 1570 s-a înrolat ca soldat într-un regiment de infanterie spaniol din Napoli, pe atunci sub conducerea coroanei spaniole. A rămas acolo timp de aproape un an, până să fie trimis în luptă.
Relaţiile cu Imperiul Otoman, condus de sultanul Selim II, au ajuns la o stare de criză, iar turcii au ocupat Ciprul în 1570. O confruntare între flota turcă şi forţele navale din Veneţia, papalitate şi Spania devenise inevitabilă. La mijlocul lunii septembrie 1571, Cervantes s-a îmbarcat la bordul navei Marqucsa, din liota aflată sub comanda lui Don Juan de Austria, care a atacat inamicul pe 7 octombrie în golful Lepanto, lângă Corint. Bătălia aprigă s-a încheiat cu înfrângerea zdrobitoare a turcilor şi a dus la eliberarea Mediteranei de sub controlul acestora.
Există relatări independente privind purtarea lui Cervantes în luptă, atestându-i curajul. Deşi cu febră, a refuzat să stea deoparte şi a luptat cu vitejie. A fost împuşcat de două ori în piept, iar un al treilea glonţ i-a lovit braţul stâng, pe care nu l-a mai putut folosi tot restul vieţii. Scriitorul a fost mereu mândru de modul în care s-a purtat în bătălie. Din 1572 în 1575 şi-a continuat viaţa de soldat, în trupele din Napoli; a fost la Navarino şi a luptat în Tunis şi La Goleta. Când avea ocazia, citea probabil şi literatură italiană.
În septembrie 1575 s-a îmbarcat pe o corabie ce pleca spre Spania, având scrisori de recomandare pentru rege din partea ducelui de Sessa şi a lui Don Juan însuşi, pentru promovarea la grad de căpitan. În această călătorie, nava a fost atacată şi capturată de corsarii berberi, iar Cervantes şi fratele său Rodrigo au fost vânduţi ca sclavi în Alger, centrul comerţului cu sclavi creştini din lumea musulmană. Scrisorile pe care le avea la el l-au făcut mai important în ochii răpitorilor săi. Acest lucru a avut ca efect creşterea preţului de răscumpărare, prelungindu-i captivitatea, şi, se pare, evitarea pedepsei cu moartea, mutilarea sau tortura, atunci când cele patru tentative îndrăzneţe de evadare au fost zădărnicite.
Stăpânii săi, renegatul Dali Mami şi, ulterior, Hasan Paşa, l-au tratat cu o indulgenţă considerabilă în aceste condiţii, indiferent de motiv. Cervantes este menţionat în cel puţin două documente contemporane despre viaţa prizonierilor creştini din Alger din acea vreme. Şi-a câştigat un renume în rândul prizonierilor datorită curajului şi calităţilor de conducător. În cele din urmă, în septembrie 1580, la trei ani după ce Rodrigo şi-a câştigat libertatea, familia lui Miguel, cu ajutorul şi intervenţia călugărilor trinitari, a strâns 500 de scuzi de aur necesari pentru eliberarea sa. Aceasta s-a petrecut la timp, chiar înainte ca Hasan Paşa să navigheze spre Istanbul, luând sclavii nevânduţi cu el. Nu este surprinzător faptul că perioada cea mai aventuroasă din viaţa lui Cervantes a furnizat subiecte pentru câteva dintre operele sale literare – în special pentru povestea captivului din Don Quijote, precum şi pentru două piese cu subiect algerian, Sclavii din Alger şi Închisorile din Alger şi episoade dintr-o serie de alte scrieri cu toate că nu a luat niciodată forma unei autobiografii.
Funcţionar public şi scriitor
Întors în Spania, Cervantes şi-a petrecut aproape tot restul vieţii într-un mod total diferit faţă de anii plini de acţiune şi curaj. Era mai mereu în criză de bani şi trebuia să se resemneze cu slujbe plictisitoare şi solicitante. Abia peste 25 ani a cunoscut succesul cu Don Quijote. La întoarcerea acasă, el a constatat că preţurile crescuseră, în timp ce scăzuse nivelul de trai al multor oameni, în special din clasa de mijloc, inclusiv familia sa. Euforia din Lepanto era de domeniul trecutului. Actele lui de vitejie din război nu i-au adus răsplata la care se aşteptase. A solicitat, fără succes, mai multe posturi administrative în imperiul american al Spaniei. A reuşit să obţină în 1581 doar o funcţie de scurtă durată, ca mesager regal la Oran, în Algeria. L-a urmat în zadar pe Filip II şi curtea sa la Lisabona, în Portugalia recent anexată.
Cam în această perioadă, a avut o aventură cu o tânără căsătorită, pe nume Ana de Villafranca (sau Ana Franca de Rojas), care i-a născut o fiică. Isabel de Saavedra, singurul copil al lui Cervantes, a fost crescută ulterior în casa acestuia.
În 1584 s-a căsătorit cu Catalina de Salazar y Palacios, mai tânără cu 18 ani decât el. Aceasta avea o mică proprietate în satul Esquivias din La Mancha. Se cunosc puţine lucruri despre relaţia lor emoţională. Nu există însă niciun motiv de presupunere că această căsătorie nu a fost fericită, bazându-se pe prietenie, în ciuda faptului că Cervantes era obligat să plece des de acasă pentru perioade lungi de timp. Catalina, după cât se pare, nu a fost o sursă de inspiraţie sau model pentru personajele din poezia pe care o scria pe atunci Cervantes, sau pentru primul său romanul publicat, Galateea: O romanţă pastorală (La Galatea, 1585), în noul gen la modă, romanul pastoral.
Editorul, Blas de Robles, i-a plătit pentru acest volum 1 336 de reali, un preţ bun pentru o primă carte. El i-a dedicat romanul lui Ascanio Colonna, un prieten al lui Acquaviva, căruia îi cerea astfel patronajul, dar se pare că nu a avut succes. Cu ajutorul unui mic grup de scriitori, cum ar fi poetul Luis Galvez de Montalvo, cartea i-a adus un renume lui Cervantes în faţa unui public sofisticat. Dar singurele ediţii ulterioare în limba spaniolă, care au apărut în timpul vieţii autorului, au fost cele de la Lisabona, în 1590, şi Paris, în 1611. Galateea se întrerupe la jumătatea naraţiunii; dacă ţinem cont însă de faptul că Cervantes a sperat mult timp să scrie o continuare a acesteia, observăm afinitatea deosebită a scriitorului pentru această carte.
Cervantes a încercat să scrie şi teatru în acea perioadă; se afla la începutul Secolului de Aur al teatrului spaniol. În 1585 s-a angajat să scrie două piese pentru directorul de teatru Gaspar de Porras, pe una dintre ele, Confuzia (La confusa), descriind-o ulterior drept cea mai bună piesă pe care a scris-o vreodată. După mulţi ani, a susţinut că a scris 20 sau 30 de piese în această perioadă, care au fost bine primite de public, fără a fi huiduite pe scenă şi fără să se arunce cu legume în actori. Numărul este însă vag; numai două au supravieţuit: tragedia istorică Asediul Numanciei (La Numancia, anii 1580), şiSclavii din Alger (El trato de Algerl, anii 1580). Cervantes a şi numit nouă dintre aceste piese; după titlu, unele par a fi variantele originale ale pieselor, refăcute şi publicate în anii următori în colecţia Opt piese şi opt noi interludii (Ocho comedias, y ocho entremeses nuevos, 1615).
Teatrele permanente abia se înfiinţau în marile oraşe din Spania şi exista o piaţă în curs de dezvoltare menită să satisfacă cerinţele unui public din ce în ce mai avid de distracţii. Lope de Vega era pe cale să răspundă acestei chemări, punându-şi amprenta pe comedia spaniolă şi făcând ca toate piesele anterioare, inclusiv cele ale lui Cervantes, să pară, prin comparaţie, demodate sau nepotrivite. Deşi nu a reuşit în cariera de dramaturg, Cervantes a continuat să încerce să îi convingă pe directorii de teatre să-i accepte piesele. Până în 1587 devenise clar că nu putea să îşi câştige traiul scriind, aşa că a fost obligat să încerce altceva.
Cervantes a devenit comisar de aprovizionare pentru marea Armada. Rechiziţionarea grâului şi a uleiului din sate era o sarcină ingrată, dar era cel puţin o slujbă stabilă, cu un anumit statut. A fost nevoit să călătorească prin toată Andaluzia, o experienţă pe care a fructificat-o în scrierile sale. Era responsabil cu finanţele, complicate şi complexe, însă nu a reuşit să ţină registrele, fapt care i-a creat repetate probleme cu superiorii. Avea şi neînţelegeri cu autorităţile municipale şi cu biserica, aceasta din urmă excomunicându-l de mai multe ori. Documentele contabile şi clericale sunt grăitoare.
După înfrângerea dezastruoasă a Armadei în 1588, Cervantes s-a îndreptat către Sevilla, capitala comercială a Spaniei şi unul dintre cele mai mari oraşe din Europa. În 1590 a solicitat la Consiliul Indiilor unul dintre cele patru posturi vacante în slujba coroanei în America Centrală şi de Sud. Petiţia a fost respinsă foarte dur. Au avut loc discuţii îndelungate privind conturile sale şi restanţele salariale.
Se pare că a păstrat totuşi legătura cu lumea literară; se ştie că a cumpărat anumite cărţi, şi poate că a reuşit să-şi facă timp pentru lectură. În 1592 a semnat un contract pentru şase piese cu un director de teatru, un anume Rodrigo Osorio, însă nu a ieşit nimic. Şi-a continuat meseria de comisar, iar litigiul s-a încheiat. În septembrie 1592 a fost închis câteva zile la Castro del Rio.
În 1594, Cervantes se afla la Madrid, în căutarea unei noi slujbe. A primit un post care l-a adus iar în Andaluzia, pentru a strânge impozitele restante. Cu toate că era de fapt o promovare, această slujbă nu a fost mai satisfăcătoare decât cea precedentă, plină de greutăţi financiare şi dispute, la fel ca şi cealaltă. Cervantes nu avea temperamentul unui om de afaceri. Probabil de comun acord, a renunţat la slujbă în 1596.
Cu un an înainte câştigase premiul întâi (trei linguri de argint) la un concurs de poezie din Zaragoza. Întors la Sevilla, se pare că în această perioadă a început serios să scrie povestiri, plus un sonet satiric despre comportamentul ducelui de Medina Sidonia, urmat de altul lipsit de respect chiar la adresa regelui, decedat de curând.
Problemele financiare l-au ajuns din nou. În vara anului 1597, unele discrepanţe din conturile sale din ultimii trei ani l-au trimis la închisoarea regală din Sevilla. A stat închis până la sfârşitul lui aprilie 1598, concepând probabil acolo personajul Don Quijote, după cum sugerează remarca din primul prolog: „Şi astfel, ce era de aşteptat din partea unui spirit steril şi necultivat, ca acela pe care îl posed eu, dacă nu un lăstar secătuit, scorojit şi strâmb: o poveste presărată de gânduri care nu i s-au întâmplat nimănui vreodată, de genul care ar lua naştere într-o închisoare unde îşi găseşte locul fiecare supărare şi fiecare sunet îndoliat?”
Informaţiile despre viaţa lui Cervantes din următorii patru sau cinci ani sunt puţine. Plecase din Sevilla şi a petrecut probabil un timp în Esquivias şi Madrid, iar apoi cu siguranţă la Valladolid (unde se stabilise şi curtea regală între 1601 şi 1606), unde a scris probabil prima parte din Don Quijote.
Don Quijote
În luna iulie sau august 1604, Cervantes a vândut drepturile cărţiiIngeniosul hidalgo Don Quijote de la Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha cunoscut ca Don Quijote, partea I) editorului librar Francisco de Robles, pentru o sumă necunoscută. Dreptul de publicare a fost acordat în luna septembrie, iar cartea a apărut în ianuarie 1605. Există unele dovezi conform cărora subiectul cărţii era cunoscut sau parţial cunoscut înainte de publicare – de către alte persoane, precum Lope de Vega, aflat atunci în relaţii reci cu Cervantes. Culegătorii de la tipografia lui Juan de la Cuesta din Madrid au fost vinovaţi de o mare parte dintre erorile din text, multe fiindu-i iniţial atribuite autorului.
Romanul a cunoscut un succes imediat, deşi nu la fel de răsunător ca Guzman de Alfarache, Partea I, al lui Mateo Alemán, din 1599. Până în august 1605 existau două ediţii în Madrid, două publicate la Lisabona şi una la Valencia. Au urmat cele din Bruxelles, în 1607; Madrid, 1608; Milano, 1610; şi iar Bruxelles, 1611. Partea a doua, A doua parte a ingeniosului cavaler Don Quijote de la Mancha(Segunda parte del ingenioso Caballero Don Quijote de la Mancha) a apărut în 1615. Traducerea primei părţi în limba engleză a lui Thomas Shelton a apărut în 1612. Numele lui Cervantes a ajuns în scurt timp cunoscut în Anglia, Franţa şi Italia, la fel de bine ca în Spania.
Vânzarea drepturilor de publicare a însemnat însă că Cervantes nu a mai scos profit financiar din partea I a romanului său. A trebuit să se descurce cu dreptul de patronat. Făcuse o greşeală dedicând romanul tânărului duce de Béjar. A fost mult mai norocos cu două persoane mult mai influente: contele de Lemos, căruia îi va dedica Partea a II-a şi încă alte trei lucrări, şi don Bernardo de Sandoval y Rojas, arhiepiscop de Toledo. Acest lucru i-a uşurat într-un fel situaţia financiară. Totuşi, se pare că şi-ar fi dorit un loc mai sigur în panteonul de scriitori ai naţiunii decât cel pe care îl dobândise în timpul vieţii – îşi dorea o reputaţie asemenea celei de care se bucura Lope de Vega sau poetul Luis de Góngora. Sentimentul de marginalizare ar putea fi dedus şi din Călătorie în Parnas (Viage del Parnaso, 1614), din două sau trei prefeţe ulterioare şi din câteva surse externe. Dar succesul relativ, ambiţia încă nesatisfăcută şi o nevoie continuă de a experimenta cu elementele de ficţiune i-au asigurat lui Cervantes, la 57 de ani, în puţinii ani ce i-au mai rămas, începutul celei mai productive perioade din cariera sa.
Viaţa particulară a lui Cervantes a fost cât se poate de dură. Un incident în care a fost înjunghiat un om pe stradă, în faţa casei lui din Valladolid, în iunie 1605, a dus la arestarea tuturor persoanelor din casă, într-un mod ridicol. Ulterior, când au urmat curtea regală la Madrid, Cervantes s-a confruntat cu probleme băneşti şi, în plus, cu greutăţi domestice. Familia sa a locuit la diferite adrese în următorii ani, înainte să se stabilească definitiv pe Calle de León. La fel ca alţi scriitori ai vremii, şi Cervantes spera să primească un post de secretar pe lângă contele de Lemos, când, în 1610, contele a fost numit vicerege în Napoli; dar a fost din nou dezamăgit. În 1609 a intrat într-un ordin religios la modă, Sclavii Preasfintei Împărtăşanii, iar patru ani mai târziu a devenit franciscan din ordinul al treilea, un angajament mai serios. Cercetătorii lui cunosc, de asemenea, implicarea lui sporită în viaţa literară a capitalei sub forma frecventării Academiei Selvaje, un fel de salon al scriitorilor, în 1612.
În anul următor, au fost publicate cele douăsprezece Povestiri exemplare. Prologul conţine singurul portret verbal cunoscut al autorului: „cu chip acvilin, păr castaniu închis, fruntea netedă şi clară, ochii veseli şi un nas coroiat, dar bine proporţionat; barba lui este argintie, deşi era de aur acum 20 de ani; mustaţa mare, gura mică, cu dinţii nici mari, nici mici, de vreme ce are doar şase şi sunt într-o stare proastă şi rău poziţionaţi, pentru că nu se armonizează unii cu alţii; corpul său e între două extreme, nici înalt, nici scund; un ten luminos, mai mult palid decât brun, umerii oarecum grei, iar pasul nu foarte uşor”.
Afirmaţia lui Cervantes din acest prolog, cum că el este primul care a scris novellas originale (nuvele în manieră italiană) în spaniolă, este realmente justificată. Nu se ştie exact când au fost create. Există o oarecare varietate în această colecţie, nuvelele încadrându-se în două categorii generale: povestiri romantice şi povestiri realiste. Colocviul câinilor (El coloquio de los perros, 1952), o novella cvasipicarescă, având drept cadru povestirea Căsătoria înşelătoare (El casamiento engañoso), este probabil cea mai profundă şi originală creaţie a lui Cervantes, alături de Don Quijote.
În 1614, Cervantes a publicat Călătorie în Parnas, un lung poem alegoric pe un ton satiric, comico-legendar, cu un post-scriptum în proză, dedicat glorificării unor poeţi contemporani şi satirizării altora. Autorul recunoaşte aici că nu i-a fost uşor să scrie poezie, însă a considerat poezia un lucru de preţ, o artă pură care nu ar trebui pervertită niciodată. După ce îşi pierduse orice speranţă de a-şi vedea piesele pe scenă, a publicat opt dintre ele în 1615, împreună cu opt interludii comice scurte, în volumulOpt comedii şi Opt interludii noi. Piesele de teatru nu duc lipsă de inventivitate şi originalitate, ci de control real al metodei. Interludiile, în schimb, sunt considerate printre cele mai bune de acest gen.
Nu se ştie exact când a început să scrie Cervantes Partea a II-a din Don Quijote, dar cu siguranţă nu scrisese decât jumătate până la sfârşitul lui iulie 1614. Prin luna septembrie, o falsă Parte a II-a a fost publicată în Tarragona de cineva care îşi spunea Alonso Fernandez de Avellaneda, un aragonez necunoscut, admirator al lui Lope de Vega. Cartea nu este lipsită de merit, deşi este grosolană, în comparaţie cu modelul. În prolog, autorul îl insultă fără rost pe Cervantes, care, cum era de aşteptat, s-a supărat şi i-a replicat, deşi cu o relativă reţinere în comparaţie cu insultele pe care şi le aruncau unii dintre rivalii literari ai epocii.
Don Quijote, Partea a II a a ieşit de sub aceeaşi presă ca şi prima parte, spre finele lui 1615. A fost imediat retipărită la Bruxelles şi la Valencia în 1616 şi la Lisabona în 1617. Părţile I şi II au apărut pentru prima dată în aceeaşi ediţie la Barcelona, în 1617. A existat o traducere în franceză a Părţii II prin 1618 şi una în engleză, în 1620. A doua parte valorifică potenţialul primei părţi, dezvoltându-l şi diversificându-l, fără a sacrifica elementele cunoscute. Majoritatea sunt de acord că este mai dezvoltată şi mai profundă decât prima.
În ultimii ani de viaţă, Cervantes a menţionat mai multe lucrări care n-au văzut niciodată lumina tiparului, în caz că s-a apucat vreodată să le scrie. E vorba de Bernardo (numele unui erou epic legendar spaniol), Săptămâni în grădină (Semanas del jardin, o colecţie de povestiri, probabil asemeneaDecameronului lui Boccaccio), precum şi de continuarea la Galateea. Singura care a fost publicată postum, în 1617, a fost ultimul său roman, Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei. Istorie septentrională (Los trabaios de Persiles y Sigismunda, Historia setentrional). Aici, Cervantes a încercat să revigoreze romanul eroic de aventură şi dragoste în maniera lucrării Etiopica (Aethiopica) a lui Heliodor. Era un gen prestigios intelectual, ce avea să aibă un foarte mare succes în Franţa sec. XVII. Menită să ofere o povaţă, dar şi să distreze, Persiles este o lucrare ambiţioasă, care exploatează potenţialul mitic şi simbolic al romanului. A cunoscut un mare succes la apariţie; au existat opt ediţii spaniole în doi ani şi traduceri în franceză şi în engleză, în 1618, respectiv 1619.
În dedicaţia scrisă cu trei zile înainte de a muri, „cu un picior deja în groapă”, Cervantes îşi lua un tulburător adio de la lume. Lucid până în ultima clipă, se pare că atinsese în cele din urmă seninătatea spiritului. Cervantes a murit în 1616, pe 22 aprilie, nu pe 23, aşa cum s-a crezut în mod tradiţional. Certificatul de înmormântare indică faptul că pe data de 23 a fost îngropat, la mănăstirea Discalced Trinitarians (Trinitarienii Desculţi) de pe Caile de Cantarranas (azi, Caile de Lope de Vega). Nu este marcat locul exact. Nu se ştie să fi lăsat vreun testament.
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 326-328
http://istoriiregasite.wordpress.com/
