Motto: Numai tată să nu fii!
Am să vă spun o poveste tragică, o poveste, din păcate, reală. Cu oameni cu suflet şi fără. Cu oameni şi spitale şi animale. S-a petrecut undeva, în nord de ţară. Undeva, într-un oraş frumos şi aparent fericit. S-a întâmplat zilele trecute… Era un nene mai în vârstă şi, cum singurătatea îl apăsa din ce în ce mai tare, s-a tot frământat şi, într-o zi, şi-a luat inima în dinţi şi a luat un câine de pe stradă, că era bietul animal flămând şi aproape îngheţat de frig şi frică. Parcă şi de oameni se temea. Nenea Gelu l-a dus în casă, de fapt, în apartamentul lui de două camere, unde locuia singur. Nu ştia nici el prea bine de ce făcuse acest gest: de mila lui sau a animalului. I-a oferit un bol de supă caldă, de cartofi, că altceva nu prea avea prin casă. I-a dat apă. Câinele a adormit cu boticul pe papucii bătrânului, că trebuie să vă spun că nenea Gelu era la pensie de multă vreme, era în vârstă. În mintea lui, de om trecut prin viaţă, nu mai încăpea un alt gând decât acela de a păstra câinele cu orice preţ. Vreme îndelungată, aşa a şi fost: Spic şi nenea Gelu s-au uitat la aceleaşi emisiuni la televizor, la aceleaşi filme şi, mai ales, la toate meciurile de fotbal. Mari microbişti şi mari comentatori! Mergeau împreună după lapte şi pâine. Ba chiar şi la farmacie. Înăuntru nu era voie, Spic aştepta la uşa magazinului. Nenea Gelu avea cu cine să îşi povestească bătrâneţile, cu cine să ducă plasa de cumpărături, cu cine să bea ceaiul de dimineaţă. Nu mai era singur şi, parcă, şi cheltuielile de întreţinere erau mai uşor de suportat. Copii avea, dar erau fie plecaţi în alt oraş, fie la serviciu. Soţia lui decedase de mai multă vreme. Mai erau nişte vecine care îl mai întrebau de sănătate. Iar lui îi cădea bine, că ştia că nu e singur pe lume. Femeile acestea treceau adesea pe la el, chiar numai pentru a-l saluta, pentru a-l întreba dacă totul este bine, apoi plecau. Începuseră să îi aducă şi câinelui câte ceva, devenise un locatar pe cinste. Ştia să se facă iubit şi chiar adorat. Uneori, să nu râdeţi, vecinelor li se făcea dor de câine şi veneau să îl vadă şi pe el. Zilele treceau mai frumoase şi mai liniştite, până când, fără să o cheme nimeni, tragedia a intrat pe uşă! Vecinele cele de treabă se tot întrebau unde era nenea Gelu, de nu mai ieşea pe afară. S-au speriat rău de tot. Şi timpul trecea şi nimeni nu ştia nimic despre bătrân. S-au sfătuit ele şi au hotărât să bată încă o dată la uşă. Niciun răspuns! Nu se poate, omul nu avea motive să moară!… Au încercat să deschidă uşa şi ea s-a deschis imediat, semn că bătrânul se simţise rău şi se gândise că o să îl ajute cineva.
Când suntem singuri, trebuie să ne încredinţăm pe mâna cuiva, chiar străin de noi. Nu avem de unde alege. Laşi uşa deschisă ca să poţi fi găsit de cineva. Că pe ai tăi nu ai curajul să-i deranjezi. Sunt departe şi ocupaţi…
L-au găsit căzut pe jos. Spic nu se mişca de lângă el. Fusese ceva mai frig şi câinele rămăsese ghemuit şi lipit de el, să îl apere cu blana lui. Au încercat să-l îndepărteze de stăpân. Spic nici nu clipea. Nenea Gelu nu mai respira. Au sunat la ambulanţă. A fost dus la reanimare, ca să încerce medicii să facă imposibilul. De printr-un salon, a sosit fiica lui, singura care locuia în acelaşi oraş. Fusese avertizată de cineva. Ajunsă lângă tatăl ei, primele cuvinte pe care i le-a spus au fost că a dat câinele afară din casă, doar nu o să-l lase în apartament. Bătrânul abia mai respira. Două lacrimi fierbinţi i-au udat obrazul, singurul lui strigăt de deznădejde. Apoi a intrat într-un somn adânc, de moarte. Medicii spuneau că e în comă. Făceau ce puteau. Dar nenea Gelu nu voia să lupte pentru viaţă. Acasă, vecinele intraseră şi ele într-o stare de disperare. Refuzau să creadă că prietenul lor, nenea Gelu, va muri. Dar s-a petrecut o minune. De la balconul de vizavi, o doamnă cu suflet a zărit câinele undeva în tufişuri. Le-a anunţat pe vecinele bătrânului. Acestea l-au luat, l-au mângâiat şi i-au găsit în aceeaşi zi un adăpost. Apoi s-au dus la spital ca să-i dea lui nea Gelu vestea cea mare. Iniţial, s-au gândit să i-l ducă, să îl audă, să-l simtă. Dar la spital nu e voie cu animale. Atunci i-au
povestit despre el.
În aceeaşi seară, nenea Gelu s-a trezit. Alte două lacrimi au curs pe obrajii lui, vestind, de data aceasta, triumful vieţii asupra morţii. Acum, nenea Gelu e din nou acasă, merge la cumpărături şi se uită la meciuri. Pe papucii lui de casă sforăie mulţumit cel care l-a iubit atât de mult, încât a reuşit să îl aducă, înapoi, acasă. Şi, o spunem cu bucurie, nenea Gelu e FERICIT!
CORNELIA BĂLAN POP
