Poveşti din alte lumi
Urcam din nou pe munţii magici ai cetăţilor dacice, ca să aflu despre cele mai răzbunătoare şi mai de temut dintre duhurile locului: Hăle Frumoase, adică Cele Frumoase sau Frumoasele, un fel de iele sau zâne sau îngeri, ce locuiesc în munţii Orăştiei. Aveam, ca de fiecare dată, aceeaşi senzaţie stranie, de călătorie pe graniţa timpului… Fagii albaştri, uriaşi, ierburile galbene, crescute sălbatic, stâncile vii, ce se mişcau transformându-se mereu în altă şi altă fiinţă fantastică, norii coborând jos, de parcă ar vrea să mă agaţe şi să mă ducă în văzduh. Se văd munţii Grădiştei, Gerosu, Muncelu, apoi Gîrbavu şi podişul Luncanilor. Casele par boabe risipite de o mână uriaşă, ici şi colo, în ochiurile pădurii, pe creste. Locurile astea sunt ca o fereastră de care mereu îmi sprijin fruntea. E de ajuns să şterg uşor aburul subţire al prezentului şi pot vedea o altă lume, cea de odinioară. Ca şi cum aş îndepărta cu mâna o pânză de păianjen, pentru a vedea ceea ce este dincolo de ea. Poate de-asta sunt din nou aici, poate că asta mă cheamă mereu şi mereu pe munţii vechilor daci. O altă lume, ascunsă pe jumătate, învăluind tăcut casele vechi din bârne, pitită printre firele de iarbă sau pe sub pietrele de la marginea potecilor abrupte. Fiinţe stranii alunecă printre trunchiurile gigantice, descântecele sunt un ecou pe văile şerpuite, puterile pământului aşteaptă să încapă într-un cuvânt vindecător. Toate sunt aici neschimbate de mii de ani, trebuie doar să vrei să vezi şi cealaltă parte a lumii, să te deschizi către ea. Ca într-un vis, câţiva copii se ţin de mâini în jurul unui măr abia înmugurit, de crengile căruia sunt atârnaţi colăcei. Se rotesc, se rotesc şi cântă cu glasurile lor cristaline. „Soţ cu tine, soţ cu mine, soţ cu bunul Dumnezeu, să ne mântuie de rău…”.
Moş Crişan
Moş Crişan la stână
„Măi copile, d-apăi lumea îi tăt aşe, de când o fo făcută. Numa’ noi nu mai vedem bine lucrurile, că ne-am îndepărtat de ele. Ori ne-am luat cu prea multă muncă şi cu umblătura, ori ne punem inima prea mult în averi. Uite colea, ţuică de mere veche de opt ani. Doamne-ajută!”, îmi spune moşu Crişan şi îmi dă un păhăruţ din licoarea lui magică. Are aproape 80 de ani şi trăieşte numai cu soţia lui, pe coamele Grădiştii de sus. Aici s-au născut şi aici şi-au trăit toată viaţa, cu vitele şi cu pământul. Ei încă mai ştiu din vechile rânduieli ale acestor locuri. Dau peste cap păhăruţul şi îl întreb despre horitul copiilor în jurul mărului şi mai ales despre Hăle Frumoase.
„Erau alte vremuri acelea. Nu erau tăte pe bani ca amu. Nu-ţi trebuiau medicamente, că ierburile de leac îţi ieşeau în cale, şi nici la doftor nu mereai, că era câte o meşteroaie care descânta şi ştia să facă lipituri cu pământ sau alifii. Da’ câte erau bune erau şi răle. De-aia horeau copiii în jurul mărului, să apere satul de năcaz. Să nu umble pe-aici caii lui Sântoader, preschimbaţi în flăcăi, cu coada de cal pe piciorul nădragului şi să nu stea pe la streşini Hăle Frumoase, să nu vină strigoane să strice casele şi să bolunzească oamenii”.
Pe Hăle Frumoase moş Crişan le-a auzit de două ori. Pentru că nimeni nu le poate vedea. E mare lucru dacă scapi întreg şi numai după ce le-ai ascultat glasul. Hăle Frumoase sunt fecioare sau zâne blestemate. Treceau pe deasupra satului în zbor şi cântau mai frumos ca tot ce se putea auzi pe pământ. Câteodată aşteptau pe lângă case, pe la streşini, câte un fecior, să le răspundă la chemare ca să îl poată poci, să îi ia glasul sau să îi dea vreun beteşug. Când le auzeai venind, cel mai bine era să te pui la pământ şi să nu răspunzi în niciun fel la chemarea lor.
„Ele tăt or venit de-or împletit coamele la caii noştri. Noi le lăsam aşe, că dacă le desfăceai sau le tăiai, se supărau Hăle Frumoase. Când le-am auzit prima dată eram cu tata şi el m-a tras şi ne-am ascuns în fân. În toate chipurile cântau: cu lăute, cu fluiere, cu glasuri mai groase şi mai subţiri, cum să zic… în toate sonorurile cântau. Da’ ţi se făcea păru’ în cap aşe, ca la arici, când auzeai, şi ceva parcă te trăgea la ele. Trăiesc în ceriu Hăle Frumoase, da’ mai stau şi în peşteri şi pe sub pietre. Un loc al lor e la Vîrtoape, altu’ la Capu Pietrii, am auzit că şi la Sub Cununi, unde izvorăsc trei izvoare din rădăcina unui frasin, mai şed”.
Dacă de strigoane, de caii lui Sântoader şi alte năcazuri te puteai feri şi te puteai apăra, Hăle Frumoase nu aveau leac. Cel mai bine era să nu le întâlneşti. Erau imprevizibile, când bune, când rele, se înfuriau din nimic şi dădeau pedepse grele. Oamenii se fereau de ele şi, deşi în vechime li se ştiau numele, ele s-au pierdut, pentru că nimeni nu avea curaj să le rostească, de frică să nu le cheme, să le facă să vină. Aşa le-a rămas porecla de Hăle Frumoase. Moş Crişan nu a ştiut să îmi spună mai multe despre ele, dar pentru că arătările veneau mereu dinspre podişul Luncanilor, mi-a zis să merg într-acolo, dacă vreau să aflu mai multe despre cele mai neîmblânzite duhuri ce umblau prin munţii dacilor.
Fluiera nevăzută
Privelişti din Podişul Luncanilor
Vâlciu Palade este unul din cei mai bătrâni ciobani din Munţii Orăştiei, care toată viaţa a mers cu oile şi nu a făcut nimic altceva decât să tacă împreună cu munţii şi pădurile prin care a trecut. L-am găsit pe o măgură, cu mioarele lui, înconjurat de câini. Stătea sprijinit în bota lui veche şi privea când la iarba nouă abia mijită, când la norii care se învolburau uşor, ca mai apoi să se risipească. „Ce faci moşule?”, i-am strigat de departe, ca să îşi ţină câinii. Când am fost lângă el, mi-a răspuns simplu, cu faţa radiind de fericire, ca un îndrăgostit, „Iaca, şi eu pe-aici, cu Dumnezău şi cu oile mele”.
Vâlciu are 82 de ani. După ce i-am zis ce caut, a fluierat câinii să întoarcă oile, a pus bunda pe iarbă şi ne-am aşezat. „Când am avut 17 ani, am mers o dată cu Şteaua. Eram cu calu’. Când am dat să prind în pădure, colo, cum ai ieşit de pe Gîrbavu, vine un câne vânăt fuga din jos şi mi-o speriat calu’. Eu eram călare. O luat-o cu mine călare pe sub brazi şi io am apucat să mă prind de nişte cetini şi am rămas agăţat de ele, că altfel mă trântea şi picam în picioarele lui, înapoi. Mă dusei, prinsei calul de la un timp şi plecai iară. Când intrai pe cărarea aia aşa, de ieşi în Godeanu, aud din jos de brazi, numa că nu se vedea, o fluieră. Mă, fain zicea! Mă gândii că e un cioban, că nu prea cunoşteam. Da’ deodată se auzi şi lăută. Mă, da azi e miercuri, cine să fie? Se auzeau şi chiuituri şi muzică faină, ca la un ospăţ harnic. Soarele dădea să sfinte, aşa că mânai calu’ să meargă mai repede către stână. Da’ pe la jumătatea pădurii, mi-or ieşit Hălea în drum. Auzi? Aşa ceva n-ai văzut de când o frământat Dumnezeu pământul, la Facere. Jucau colea, deasupra ierbii, ca nişte fuioare de fum, se învârteau de hierbea aerul. Aveau trup de femeie, dar se vedea prin el, nu ştiu cum, ca printr-o pânzătură de in. Şi când m-or văzut, atâta mi-o fost. S-or repezit peste mine şi m-or legat de un fag, dar fără funie, cu sfoară de aer, groasă, de nu puteam să mă mişc, eram ca stana de piatră, îmi mişcam numa’ ochii în cap. No, şi-apoi or tăbărât peste mine, mi-or ţâpat cămeşa, nădragii, m-or luat ca într-un fel de vârtej, s-or rotit peste mine, până ce-am căzut lat în iarbă, stors de puteri. Şi mi-am pierdut minţile. Când m-am trezit era noapte şi calu’ păştea lângă mine. M-am suit pe el aşa gol, cum am fost, şi m-am dus la o stână, unde cunoşteam un cioban. I-am spus tot, el şi-o făcut cruce adâncă, fără să zâcă nimic, mi-a dat o bundă de blană şi m-am întors acasă, în sat. Da’ femeie mie nu mi-o mai trebuit niciodată. Îs om holtei. Frumoasele mi-or luat tătă vlaga. Aşe o fost cum îţi zic”.
Descântătorul satelor
Vâlciu, în tinereţe, la muls de oi
Dar Frumoasele nu erau totdeauna rele şi răzbunătoare. Vâlciu l-a apucat în viaţă pe Moşu Stănilă, care a avut şi el de-a face cu Hălea: „Moşu Stănilă dormea la cioaca lor cu oile, şi or venit Hăle Frumoase cântând şi jucând aşa, pe sus, şi el către ele: «Ce-ai fată sub cătrinţă?». Şi l-or luat şi l-or pus jos, da’ tocmai la Jigoru, şi de-acolo o venit singur în sat. L-or învăţat să descânte fel şi fel, de boală, de bube, tăte”.
Cât a mai trăit după aceea, Stănilă a fost descântătorul satelor din împrejurimi şi oamenii mergeau la el pentru leacuri. Niciodată nu a spus cum l-au învăţat Hăle Frumoase meşteşugul bolilor, poate nici el nu ştia prea bine ce i se întâmplase. Spunea numai că „Zânele erau frumoase ca nişte înjeri. Şi cumva, tot o faptă bună au făcut Hăle Frumoase şi cu două femei de la Tămăşasa, plecate la moară să macine. De obicei, Hăle Frumoase zboară numai pe deasupra satelor şi a pădurilor sau joacă hore în poieni. Foarte rar „zânele” stau la răscruci de drumuri, pentru că ele nu trebuie văzute. Dar cele două femei le-au văzut dansând chiar la o răscruce de drumuri. Ca să le plătească tăcerea, Hăle Frumoase le-au făcut o promisiune. Câtă vreme nu vor spune că le-au văzut, făina din sacii lor nu se va termina niciodată. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Până când una dintre femei a povestit la o şezătoare despre întâmplarea miraculoasă şi despre frumuseţea duhurilor.
Începe să se lase înserarea şi cobor cu baciul Vâlciu către strunga oilor. A trecut prin multe bătrânul şi ştie de tot felul. Câteodată se opreşte brusc din povestit şi schimbă vorba, ca şi cum a spus şi ce nu trebuia. Poate e superstiţios, poate ştie cum sunt rânduite lucrurile prin munţi. Până la urmă, el este unul dintre puţinii care s-au întâlnit faţă-n faţă cu Hălea, cunoaşte frunza arsă de duhurile pădurii şi iarba înnegrită de hora Frumoaselor. La despărţire, tace din nou şi apoi se hotărăşte să îmi spună: „Se zâce că Hăle Frumoase îs blestemate de Dumnezeu, că i-or cerut lui Irod capul lui Ioan tăiat pe o farfurie, după ce-or băut din apa vieţii veşnice a împăratului. Blestemul lor e să trăiască veşnic, să petreacă şi să umble şi tăt pe deasupra apelor mari să steie. Un loc al lor este pe la Boşorod, la izvorul din Bobaia. Dacă mergi acolo, Dumnezeu fie cu tine şi ai de grijă, că astea-s… cum să le zâc… lucruri slabe”.
*
Calul mergea legănat la pas. În şaua micuţă de pe spatele lui stătea drept de spate un flăcău cu o straiţă pusă în diagonală peste piept. Am oprit maşina şi m-am dat jos. Am aşteptat să se apropie, şi el a venit fără să se grăbească, privindu-mă drept în ochi. Când a ajuns lângă mine, a tras uşor de hăţuri şi calul s-a oprit. Mă privea fix, fără să spună nimic, aşteptând parcă întrebarea mea. „Spre Bobaia, pe unde ar trebui să o iau?”, l-am întrebat. S-a răsucit un pic în şa, a întins mâna şi mi-a arătat un drum îngust ce urca spre dealurile din depărtare. Apoi s-a întors iarăşi către mine. A smucit încet hăţurile şi a pornit tot aşa, la pas, mai departe. Părea o vedenie desprinsă din alte lumi, aşa cum mergea, îndepărtându-se, cu toporişca prinsă la spate, în chimir, şi calul mişcându-şi agale crupa.
Am ajuns la Bobaia, un cătun mai degrabă, cu câteva case răsfirate pe două dealuri. Pe Mariţa am găsit-o uşor: toată lumea o ştie de meşteroaie şi, în plus, am descoperit uimit că nu eram primul care căuta izvorul Hălor Frumoase. A fost o vreme când oameni din toată ţara veneau să caute acest izvor, despre care se auzise că este vindecător. Şi cum apă de leac nu putea să ia decât o femeie văduvă, care-i ştia rostul, cei mai mulţi apelau la Mariţa. Femeia m-a primit în cămăruţa ei mică, o bucătărioară cu sobă. Deşi trecută de 80 de ani, era limpede la minte şi încă ştia toate rânduielile izvorului.
Mariţa
Mariţa
„Ie, vreţi să ştiţi despre Fântâna Hălor Frumoase! Aici la noi în sat este, mai sus, într-un loc de-i zâce Sub Frunţi. Noi aşe am pomenit-o, acolo, şi zicea că veneau Hăle Frumoase, şase fete şi un băiat. Ele erau toate îmbrăcate în ţoale populare, cu poale, cu opreje, cu ciupac. Stăteau pe izvorul ăla şi de-aia apa lui e de leac pentru orice boală sau beteşug. Era un bătrân, avea colibă mai la vale de izvor şi stătea cu vitele, şi ăla le-o văzut odată. A venit speriat în sat şi nu a vrut după aia să mai ţie vite acolo. Nu departe îi locul unde jucau ele, batiştea lor. Iarba era neagră, vineţie, nu trebuia să umbli şi nici animalele nu mâncau de pe-acolo. Prima oară când am priceput cu fântâna eram tânără. Am venit acasă, peste câmp, şi de nicări o venit către mine aşa, un vânt… o volvoră de care se ştie că e mânătură de pălii, de alte lucruri slabe. Am venit acasă şi m-am culcat şi nu m-am mai putut scula în haia zi. După o zi şi o noapte, am zis către noru-mea: «Du-te la vecina asta să-mi ieie apă de Sub Frunţi, că alea tinere nu pot lua». M-am spălat cu apa Hălor Frumoase şi cu sânziene culese în ziua de Sânziene, puse la uscat la umbră. Luam jar pe o lopată şi puneam sânziene şi mă afumam. Da’ nu-i pentru oricine să ieie apa Frumoaselor. Că până a cânta cocoşii, ele tot pe-acolo ar putea să fie şi să le întâlneşti. Trebuie ţâpat la izvor o lingură de lemn şi ceva pită şi o ţâră sare. Dacă ai, şi un bănuţ. Se mai pun ceva buruieni anume, dacă le ai. Dacă ţi-era frică să iei apa de la Fântâna Hălor Frumoase, se mai face unu fel. E un izvor mai jos, pe unde ele or jucat, or horit în jurul unei sălcii. Şi pe salca aia creşte un burete, o ciupercă. Din buretele ăla se face o lingură, Lingura Hălor Frumoase îi zicem noi. Orice apă ai lua cu lingura aia şi bei sau te speli e de leac”.
Într-o sticlă adusă din pivniţă, Mariţa mi-a arătat că şi acum apa luată cu mulţi ani în urmă de la fântâna Hălor Frumoase e limpede şi bună de leac. M-a servit apoi cu gogoşi calde, făcute de ea. Pisica a venit şi s-a aşezat şi ea la poveşti, lângă sobă. Cu mintea ei pisicească, poate a înţeles întâmplările Mariţei cu caii lui Sântoader, veniţi la şezătoare, de sleiau fetele în joc, şi poate a înţeles şi cum poţi să te păzeşti de Frumoase. Deşi se spune că nimic nu te ajută în faţa lor, Mariţa ştie din bătrâni: „Demult, cineva le-ar fi auzit pe Hăle Frumoase cântând «De n-ar fi avrămeasă, tătă lumea-ar fi a noastră». Buruienile astea te ajută, da’ mai bine să te fereşti din calea lor. Mi-aduc aminte că pe vremuri, şi-aci, şi la Boşorod, puneau câte un cap de cal înfipt în par la marginea satului, ca să nu mai intre Frumoasele. Le mai gonea pe pustie, da’ ele tăt veneau”.
Izvorul pierdut
Şerbănescu şi soţia sa
„Domnucule dragă, nu îs chiar duse timpurile alea. Puteţi să veniţi la mine în curte, să vedeţi ce-or făcut Hăle Frumoase, şi după aia vă spun exact unde-i fântâna lor, că am pătimit destul pe-acolo”, îmi spune Şerbănescu, un om din sat. El încă le aude pe Hăle Frumoase, pentru că de câte ori mai trec peste Bobaia către Grădişte, zboară peste curtea sa. În acea parte a grădinii i s-a uscat tot: şi prunii, şi salcia, şi iarba. Pentru Şerbănescu, nu este prima oară când a avut de-a face cu puterea duhurilor. Când era copil, mai mult din joacă şi din curiozitate, a mers şi a luat din bănuţii pe care bătrânele îi lăsau ca mulţumire zânelor. După câteva zile a ologit, şi la mâini, şi la picioare. „Nu îmi găseau leac, că eram şoimănit, cum se zice. Am fost şi la biserică, şi la descântătoare, am băut lapte prin gură de lup şi nimic nu m-a ajutat. Da’ nici eu n-aveam curaj să spun ce făcusem. Până la urmă, le-am zâs de fântână şi abia atunci or ştiut cum să mă scoată din caznă. M-am dus până sus aşa, olog, şi am pus banii înapoi, m-am spălat şi am băut apă din fântână. S-or îndurat poate Hăle Frumoase de mine, că eram doar un copil. În câteva zile mi-am revenit.”
Omul mi-a explicat exact unde este fântâna, dar a refuzat să meargă cu mine. Reperele erau clare: ultima casă, valea, podeţul şi apoi gardul nou. M-am oprit şi am privit în dreapta. Într-adevăr, se vedea la jumătatea coastei un anin însingurat. Am
Cimitirul din curtea casei
pornit către el, prin terenul mocirlos. Acolo sus, la rădăcina aninului, era un ochi de apă. Buza de pământ de deasupra lui era de un verde smarald, acoperită cu muşchi. Dar izvorul nu mai curgea. Poate picură din când în când, poate ochiul de apă era doar de la ploi? Poate atât mai merităm noi, cei de azi, să mai vedem din lumea aceea fabuloasă a zânelor? „Izvorul s-a tras”, îmi spusese Mariţa, şi nu am crezut-o, am vrut să văd cu ochii mei. Lumea aceea s-a tras înapoi, în pământ, în munte. Şi dacă apă de leac nu mai este, mai poate opri cineva capriciile Frumoaselor? Ce le mai poate stăvili din dansul lor nebunesc care pârjoleşte pădurea, înnegreşte iarba, suceşte minţile?
Pe drumul de întoarcere m-am oprit cu întrebările astea la unul dintre bătrânii din Boşorod. „Aşe… Ie”, începu el răspunsul. Apoi plescăi de două ori, îşi aşeză mai bine ochelarii legaţi cu elastic şi vorbi din nou. „Aşe. Io fusei tiner. Şi în tinereţea me fusei vătaf peste căluşeri. Din moşi noi ştim căluşerii. Amu se face cu bâte, da’ în hăle timpuri se juca cu arme. Nu era un dans artistic domnule, căluşeru. Era o luptă cu duhurile şi cu rălele, de-aia posteam şi ne ţâneam în curăţenie înainte de joc. Căluşerii te ridicau din orice beteşug şi aduşeau bunătate pe sat. Nici tata
Ţinutul „Frumoaselor”
Hălor Frumoase nu putea să ne întreacă. Că ţâpam omu’ bolnav pe un sac cu pelin şi jucam căluşul în jurul lui şi era ca nou a doua zi. De-asta nu era casă unde să nu ne cheme şi să nu ne roage să mai stăm, să mai jucăm. Hăle Frumoase făşeau lejea din ceriuri şi ele jucau după cum le venea, dansau aşe, cam cum face vântu’. Da’ noi făşeam lejea de pe pământ şi nu aveam voie să greşim un pas în jocu’ nostru. Şi nu ştiu a cui ordine făşeau ele, da’ căluşerii o au pe-a lui Dumnezău şi e mai tare ca oricare alta. Aşe. Ie.”
