articol din 2012
Prof. univ. dr. Nicolae Radu
„Confuzia stăpâneşte tiranic istoria românilor. Rămân destule întrebări fără un răspuns pe măsura lor. De ce Diktatul de la Viena ne-a găsit nepregătiţi de luptă şi fără prieteni? De ce marile puteri au lăsat şi au încurajat Uniunea Sovietică să ocupe politic, economic, militar, ideologic România? De ce mecanismul democratic n-a mai funcţionat, din momentul în care sănătatea liderului comunist s-a deteriorat şi reactivitatea lui a devenit negativă?(…). Cum poate interveni poporul înşelat în desfăşurarea evenimentelor şi în schimbarea necesară (…), înainte ca România să se lipească, însângerată, de fundul prăpastiei?” (A.Păunescu, 2010).
Conştiinţa unităţii etnice
În încercarea de a înţelege atitudinea şi responsabilitatea pentru prezent, ce revin poporului nostru, apelul la istorie este mai mult decât esenţial. Există altă posibilitate să înţelegem cine suntem cu adevărat? Mecanismele de conformare si obedienta ale majoritatii, functionarea controlului social si posibilitatile schimbarii atitudinii prin interactiune sociala sunt aspecte larg dezbatute de cercetatori, precum: Doise, Deschamps si Mungny (1999). Nu o singura data intentia noastra de a intelege cum se transforma normele sociale, ce reactii induce presiunea pentru uniformitate si cum induce le inovatia, ne impinge cu gandul spre „psihologia multimilor”, respectiv spre Gustave Le Bonne. Considerand acestea, conformismul fata de grup si obedienta fata de autoritate sa insemne calea cea mai sigura spre succes? Ce poate sa insemne succesul in astfel de conditii ?
Dincolo de mecanimele unui posibil raspuns, sa nu uitam ca indivizii pot sa se sustraga presiunilor si sa-si recastige indpendenta, acolo unde aceasta este deja pierdută! Cum, suntem poate tentati sa ne intrebam? Cum altfel, daca nu printr-o polarizare colectiva si printr-un sentiment de apartenenta la un neam si la o tara.
Cum altfel, tindem spre a fi europeni, uitând de fapt că înaintaşii noştri sunt cei ce au dat conţinut Europei? Ce înseamnă Europa? Să fie oare posibilă definirea identitatii, chiar si dintr-o perspectiva neofreudiană[1], în afara constiinţei unei identităţi individuale, în afara caracterului personal şi în absenţa solidarităţii interne cu idealurile si cu identitatea de grup? Câţi dintre cei din tânăra generaţie mai ştiu despre strămoşii geto–daci, pecetluiţi spre nemurire pe
Columna lui Traian?
In registrul de responsabilitate-morală-datorie, continuitatea trecut – prezent – viitor este definită, firesc, de către Papa Ioan Paul al II-lea (născut Karol Josef Wojtyla, 1920-2005, pontificat 1978-2005), în timpul primei sale vizite din 7 – 9 mai 1999, alături de regretatul Părinte Patriarh Teoctist (pe numele de mirean Toader Arăpaşu, 1915-2007, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-2007): „fiecare este responsabil de fraţii săi şi de viitorul ţării”.
Astăzi, într-un început de noiembrie, câţi dintre noi mai cunosc că la 13 noiembrie 1594, la Bucureşti se declanşează insurecţia antiotomană prin acţiunea asasinării comandantului garnizoanei otomane şi a cămătarilor levantini? Oare câţi dintre noi cunosc faptul că prin atacul lui Mihai Viteazul asupra cetăţilor de la Dunăre – Giurgiu, Hârşova şi Silistra, a deschis drumul incursiunilor în Balcani, strategul voievod reuşind să ajungă până la Varna?
Dincolo de răspunsuri, cu siguranţă că nimic nimic nu ar putea căpăta esenţă asupra realităţii imediate fără să înţelegem adevărul istoric.
Despre geţi s-a scris foarte mult[2].La fel de mult s-a scris şi despre daci[3]. Nu mai spunem despre blahi, olahi, vlahi sau români. Chiar şi numai printr-o simplă decodificare a simbolismului heraldic, specific secolului al XVII-lea, Dacia, in vechile ei hotare, este marcată prin „Pasărea cruciată”, între Soare şi Lună, reprezentând Valachia (Ţara Românească) şi „Capul de bour” ce reprezintă Moldova[4].Dacă „Soarele” şi „Luna” îşi au originea într-un trecut indepăratat, perpetuat la daci, la daco-romani şi români, lumina zilei reprezentând fertilitatea, iar lumina nopţii desemnând veşnicia, „pasărea” simbolizează Dacia şi Provincia Romană „Dacia Felix”.
2. Traian şi romanizarea
Inalţi, robuşti, deprinşi cu greutăţile muncii la câmp sau la pădure, geto – dacii sunt şi cei ce au lăsat neamului nostru mai mult decât bruma de onestitate şi curajul de a duce lucrurile până la capăt. Nu se poate spune însă că geto – dacii au fost şi buni jucători pe scena compromisului! Regele Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar şi Pompei, susţinându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr [5]. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeaşi soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi.
Cucerit în anul 106 d.Hr., împăratul roman Traian, statul geto-dac, aflat sub administraţie romană, întâlneşte invazii succesive ale triburilor germanice[6]. Administraţia romană se retrage din provincie două secole mai târziu, anul 271 d.Hr., fiind considerat drept anul „Retragerii Aureliene”. Ce să însemne acest lucru? Să fie oare politica de cu mult mai târziu „petrol contra pace”?! Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, „retragerea” a semnificat de fapt o reaşezare strategică a graniţelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administraţie mai eficientă şi apărare mai eficace a provinciilor din această zonă[7], cu atât mai mult cu cât se şi cunoaşte deja că imperiul roman ocupase peste 10.000 km, cu o populaţie de circa 70 milioane de locuitori.
Factorii romanizării au fost administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul şi învăţământul în limba latină. Impactul acestor factori asupra autohtonilor, a fost asimilarea, în mod conştient, a civilizaţiei romane[8]. Aşezările daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă, precum vechile centre urbane: Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. Însă, o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi aşezări[9]. Răspândirea creştinismului în limba latină la nordul Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea europeană a daco-romanilor[10].
3. Migratori şi ameninţări succesive
Secolele IV-XIII nu sunt lipsite de evenimente, teritoriul vechii Dacii fiind străbătut de valuri de invazii: hunii în secolul al IV-lea, gepizii în în secolul al V-lea, avarii în secolul al VI-lea, slavii în secolul al VII-lea, ungurii în secolul al IX-lea, pegenegii, cumanii şi alanii în secolele X-XII şi tătarii în secolul al XIII-lea[11]. Invazia slavă din secolul al VII-lea va avea şi efecte nefaste pentru români. Întâi, va permite grecilor să includă teritoriile de peste Dunăre în Imperiul Romanic Bizantin (prin termenul de romanic se atesta că Imperiul Roman de Răsărit, având capitala la Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de către barbari). Slavii şi bulgarii vor separa astfel pe românii de la sud de Haemus (Munţii Balcani), de cei din nord. Românii sudici şi vestici vor rămâne astfel separaţi de cei din formaţiunile statale româneşti, apărute în Evul Mediu, din cauza slavilor, bulgarilor şi turcilor[12]. Alte ramuri ale poporului român – românii din Dalmaţia şi Istria, cei din Crimeea, Zaporojia şi Caucaz – vor dispărea aproape în totalitate.
4. Evul Mediu şi România Modernă
Cnezatele şi voievodatele, formaţiuni prestatale româneşti, precum cele conduse de Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcaş în Ţara Românească, de Gelu, Glad şi Menumorut în Transilvania, de Dragoş şi Bogdan în Moldova şi de Dobrotici în Dobrogea, marchează începutul de Ev Mediu[13]. Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (Ţara Românească), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă, ca domnitor în ambele state, a lui Alexandru Ioan Cuza[14]. Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa Coaliţie”, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului[15]. Unirea nu fusese garantată decât pe parcursul domniei lui Cuza, momentul fiind depăşit prin introducerea unei case domnitoare străine, de Hohenzollern din ramura catolică: din 1881, regi. România a devenit independentă în urma participării covarşitoare la războiul ruso-turc din 1877 – 1878, odată cu Serbia.
În urma Păcii de la Bucureşti, din 1913, Romania obţine Cadrilaterul[16]. După Primul Război Mondial, Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt retrocedate, în cea mai mare parte, prin aplicarea politicii „autodeterminării naţiunilor”[17]. Două decenii mai târziu, în 1940, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa, dar şi Basarabia, au fost încorporate Uniunii Sovietice[18]. În anul 1941 au fost din nou recuperate, ca 3 ani mai trâziu, în 1944, să fie din nou încorporate în Uniunea Sovietică. Astăzi, cele trei provincii se află în componenţa Republicii Moldova şi a Ucrainei. În anul 1940, Cadrilaterul a fost predat Bulgariei.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, România ajunge, in conformitate cu inţelegerile suprastatale şi „impărţirea” Europei, sub influenţa Uniunii Sovietice[19]. În decembrie 1989, la capătul unei serii de evenimente sângeroase, edificiul politic comunist s-a prăbuşit[20].
La simpla privire, se poate pune întrebarea: pentru ce această retrospectivă? La ce mai foloseşte oare? Pe cine intereseaza trecutul nostru istoric? Cu toate acestea, în prezenţa unor răspunsuri ce sunt la fiecare dintre cititori, nu o singură dată suntem tentaţi să ne întrebăm, încotro merge România după 1989?
5. Faţă în faţă cu realitatea?
Potrivit unui oficial „ţara noastră trece în aceşti ani prin cea mai grea perioadă după al Doilea Război Mondial. Asta înseamnă că avem de luat măsuri, unele nu foarte plăcute, dar, cu siguranţă, foarte necesare comunităţilor, ca să mergem pe un drum bun şi ca să ne consolidăm ca ţară” (Boc, Declaraţie, 13 aprilie 2010). Subscriind acestui punct de vedere, nu putem să nu ne întrebăm: ce este de făcut? „Realitatea este cinică” (Isărescu, Declaraţie, 2 iulie 2010); banii nu pică din cer (…) este nevoie de muncă şi de un efort major „al întregii colectivităţi umane” pentru a se ajunge la o viaţă mai bună (Isărescu, Dezbatere, BNR, 22 iulie 2010).
La data de 21 decembrie 1989, România avea un produs intern brut de 800 miliarde de lei, adică de aproximativ 53,6 miliarde de dolari, şi un curs mediu de schimb de 14,92 lei pentru un dolar. Exporturile României totalizau, în anul 1989, 5,9 miliarde de dolari. În jur de 58% din venitul naţional era realizat de industrie şi 15% de agricultură. Populaţia salariată reprezenta peste 73% din cea ocupată. Interesant este de urmărit şi evoluţia salariului minim pe economie, pe ani. Dacă, în 1989, salariul minim era de aproximativ 2.000 de lei, adică 135 de dolari (www.standard.ro), după 20 de ani, situaţia se prezintă conform figurii nr. 1Fig.1
Înainte de 1989, au fost construite: zeci de mii de noi blocuri de locuinţe, metroul din Bucureşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Palatul Republicii, cunoscut drept „Casa Poporului” a ajuns să fie a doua din lume ca mărime, între clădiri administrative, fiind întrecută doar de Pentagon. Nimic nu a fost fără efort, nici în acele vremuri. În ultimă instanţă, datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $.
În februarie 1989, datoria externă a ţării era achitată integral. În acest scop, o mare parte a producţiei agricole şi industriale a ţării ia calea exportului, privând drastic populaţia, de alimente şi bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987, a fost instituită raţionalizarea produselor de bază, iar benzina şi alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele. Şi totusi, după ce a fost plătita ultima tranşă din datoria externă, Romania a ramas cu 3,7 miliarde de dolari în rezerva Băncii Naţionale. Potrivit unor surse (www.old.standard.money.ro), se pare însă că banii s-au cheltuit în 1990 pe „importuri de portocale”.
Cu lecţiile învăţate din istorie, fie că ne raportăm la anul 2009, fie ca ne raportăm la realitatea prezentă, specifică anului 2010, potrivit surselor media (Wall-Street,13 febr., 2010), situaţia economică a României la finele anului 2009, nu era deloc încurajatoare: produsul intern brut (PIB) la închiderea trimestrului al-IV-lea a fost mai mic cu 1,5% decât cel înregistrat în trimestrul al-III-lea din 2009 şi continuă să scadă; în acelaşi timp, nivelul PIB a fost cu 6,6% mai redus decât cel din trimestrul corespunzător al anului anterior. Pe ansamblu însă, PIB-ul din 2009 a fost cu 7,2% mai mic decât cel înregistrat în 2008.
În acest context, rata şomajului a atins, la finele lunii ianuarie 2010, 8,1%, timp în care investiţiile străine directe în România s-au redus în 2009 cu 48,4% faţă de 2008, până la 4,899 miliarde euro, deficitul de cont curent fiind finanţat în proporţie de 96,9% prin investiţii directe ale nerezidenţilor din România. Totodată, „în 1990, erau 10 milioane de plătitori de impozite şi sub un milion de bugetari, iar industria era suprapopulată. Acum sunt mai puţin de 5 milioane de angajaţi şi 1,5 milioane bugetari. Pe lângă acestea, în 1990 erau sub 3 milioane pensionari şi asistaţi social, acum sunt peste 5 milioane” (Isărescu, 12 noiembrie 2009, Curierul Naţional). Potrivit surselor oferite de Adevărul (www.adevarul.ro), în aprilie 2010, la 5,5 milioane de pensionari mai existau doar 4,29 milioane de salariaţi (fig. nr. 2).
Fig. 2Acum, nu putem să nu ne punem întrebarea: pentru ce a fost nevoie de noi împrumuturi externe, după 1989? Dacă la finalul lui 2008, datoria externă totală a României se cifra la 72,3 miliarde euro, la finalul anului 2009, România avea o datorie externă totală de 80,2 miliarde euro, din care 65,6 miliarde euro reprezentau datoria externă pe termen mediu şi lung (wall-stret.ro). România înregistra la finalul lunii Mai 2010 o datorie externa totala de 87,084 miliarde euro, în creştere cu 8,58% (6,88 miliarde euro) faţă de finalul lui 2009 (Wall-stret.ro). La ce au folosit ataţia bani ? Ce să însemne toate acestea?
Răspunsul vine, poate, de la sine. Îndreptăţiţi sau nu, parte dintre români tind spre o atitudine defetistă: România se afla în colaps! Cu toate acestea, România mai are o şansă: şansa celor ce sunt cu adevărat români şi nu doar vorbitori de limbă română! Altfel, în ciuda promisiunilor ce par să confirme că circul ţine loc de pâine, România se îndreaptă cu paşi rapizi spre prăpastie! Deşi România a contractat în ultima vreme 12 miliarde de euro de la F.M.I., U.E. şi Banca Mondială, scenariul împrumuturilor pe termen scurt pare să se repete şi în acest an. Potrivit unui specialist RBS Bank România (Molnar, 2010), se estimează pentru sfârşitul anului un nivel al datoriei externe de aproape 90 miliarde de euro, echivalentul a 73% din PIB, faţă de 69% din PIB la finele anului 2009. Nu putem să nu ne întrebam: unde ne oprim?!
Din nefericire, cum aprecia şi Croitoru, expert B.N.R., într-o ţară în care cuvântul de ordine este risipa, luxul şi extravaganţa, România nu e în stare să producă destule economii în interior pentru a asigura o creştere în jurul potenţialului posibil şi minim necesar. Fără capitalurile din exterior, România ar fi semnificativ sub potenţial, mergând vertiginos spre faliment”. (Lucian Croitoru, Dezbatere, B.N.R., 22 iulie 2010). Ceeea ce se întâmplă în România în domeniul fiscalităţii a fost analizat în „Macromodel Simulations for the Romanian Economy” (Dobrescu, iunie 2010). Surprinzător sau nu, în România economia subterană a ajuns la 40% din PIB iar evaziunea fiscală reprezinta 15 miliarde de euro, respectiv circa 43 miliarde de lei (Comentariu, 30.06.2010). Să ne mai mire oare faptul că sistemul de fiscalitate este total răsturnat, cum nu mai este în altă parte, astfel că nimeni nu-l întelege, nimeni nu-l respectă, iar investitorii străini ocolesc ţara noastră?
Nu cumva explicaţiile lui Bitman, fost consilier al ministrului finanţelor, sunt mai plauzibile decât ale tuturor oficialilor la un loc? „Să nu credeţi, spunea fostul consilier, că nu se ştie la nivelul Ministerului de Finanţe ce se întâmplă în România. Să nu credeţi că nu se ştie pe unde se fură, cine fură. Sunt filmaţi, sunt îndosariaţi, sunt arhivaţi. Toţi cei care fură. Ministerul de Finanţe ştie cine fură, dar există firme care nu trebuie controlate niciodată” (Bitman, Declaraţie, 01 iulie 2010); Bittman a mai precizat că a lucrat în minister doar pentru a vedea, din curiozitate, ce se întâmplă „în interior” şi că „nu doreşte să arate cu degetul spre anumite persoane din această instituţie, pentru că au mai încercat şi alţii („Bookmark & Share” 2 iulie 2010). Acest lucru trebuie avut in atentie, cu atat mai mult cu cat evaziunea a ajuns la dimensiunile unei probleme de securitate nationala (Radulescu, 2010). Că place sau nu, trebuie să fim conştienţi că, fără un efort comun, România riscă, din ce în ce mai mult, să rămână doar o piaţă de desfacere, şi mai puţin un competitor viabil. Exemplele pot fi nenumarate. Uităm mult prea uşor că orice progres înseamnă strategii pe termen mediu şi lung; Guvernatorul BNR aprecia că „bogaţia nu se face prin decrete” (Isărescu, Dezbatere, B.N.R., 22 iulie 2010). Bogăţia se face prin muncă, printr-un „efort major al colectivităţii umane”. Câţi ţin însă seama de sfaturile distinsului guvernator?
În ultima vreme tot privim spre Europa, aşteptând salvarea! Nu cu mult timp în urmă, cancelarul german Angela Merkel, avertiza întreaga lume: Uniunea Europeana e pe marginea prăpastiei (Mediafax, 01 iunie 2010). Dacă statele europene nu-şi reduc cheltuielile, euro se prăbuşeşte. Dacă se prăbuşeşte euro, se va prăbuşi şi Europa. Iar o prăbuşire a Uniunii Europene nu va lăsa neatinse nici Statele Unite, nici China. Criza de până acum va fi o glumă! Pentru că economia mondială va intra în haos, cu consecinţe greu de prevăzut. Pentru câti ani? Nimeni nu ştie…! În acest context, unde se va afla România? Greu de spus. Nu o singură dată, mi-a fost dat să aud că anii 2010 şi 2011 vor fi ani de sărăcie şi violenţe de stradă. Să însemne FMI salvarea naţiunii?! Ce înseamnă cu adevărat F.M.I.? Dar Banca Mondială? În evidenţa faptelor, acest lucru este dificil de crezut. Înainte de toate, „pentru a ieşi sănătos din criză ar trebui stimulată şi dezvoltată economia, care aduce elemente de plus-valoare şi implicit venituri suplimentare la buget (…) dar noi nu mai avem economie!” (Dobrescu, 2010). În aceste condiţii, România are nevoie de o pozitie clară şi de o atitudine proactivă şi, în special, de strategii pe termen mediu şi lung, Din nefericire, an după an, în România au fost produse doar „experimente”, vizibile mai ales în cultură şi în învăţământ.
Conştiinţa civică la noile generaţii aproape că nu mai există. Măcar dacă am fi învăţat ceva din tăria fraţilor sârbi sau din prezenţa neobişnuită a poporului lui Israel (Şafran, 2005). In pofida nenorocirilor şi a supliciilor indurate, să nu uităm niciodată că aceştia nu şi-au pierdut forţa şi nici nu şi-au năruit spiritul de luptător. De ce spun acest lucru? Din păcate, într-un complex de inferioritate, legat de „uitarea” istoriei şi de „europenizare”, cei mai mulţi dintre noi tind să fie europeni, dar mai puţin români! În goana după putere, fie ea materială sau politică, până şi fiinţa celor ce ne sunt părinţi, fraţi şi surori este dată uitării! Să ne mai mire că atunci când amintim de statul geto – dac, de jertfele date de Constantin Brancoveanu şi fiii săi, ori de Horia, Cloşca şi Crişan, toate acestea sunt date uitării? Istoria, afirma Vasile Goldiş (1862 – 1934), este memoria neamurilor (…) şi elementul principal de suflet. „Să nu uitaţi, spunea Goldiş, de cei morţi, dacă nu vreţi să cădeţi sub tirania celor ce vor vieţui”. In ciuda dificultăţilor întâmpinate, România are şansa redevenirii unui stat cu dreptul de a juca pe scena politică mondială. În contextul actual, România are o percepţie complexă şi se prezintă astfel: dispune de a doua frontieră ca lungime (după Polonia) a ambelor organizaţii şi şi-a asumat răspunderea protejării ei după standardele N.A.T.O. şi U.E.; pe baza parteneriatului strategic cu SUA, suntem prezenţi în Afganistan, Irak, Kosovo şi Bosnia-Herţegovina; suntem în curs de realizare a patru structuri militare operabile în comun cu trupele americane, care vor fi prezente pe teritoriul românesc la un moment dat; probabil vom găzdui un obiectiv de la Apărarea Globală Antirachetă.
Interesele României sunt convergente cu cele ale Uniunii Europene, iar promovarea lor impreună cu Uniunea Europeană ca entitate, răspunde în egală măsură expectanţelor României. Viziunea strategiei post -aderare este dată de: „România anului 2013 – stat cu un standard ridicat de dezvoltare şi partener credibil în spaţiul european”. Conform acestei viziuni, România va avea o abordare constructivă şi de cooperare, în îndeplinirea rolului său de partener egal în dezvoltarea Uniunii Europene. Nu trebuie uitat nici faptul că este necesar ca România să îndeplinească la termen obligaţiile pe care şi le-a asumat prin „Tratatul de aderare şi să contribuie la realizarea obiectivelor Europei unite” (Tratat, 1997), precum: modernizarea infrastructurii fizice şi a capitalului uman; adaptarea sistemului educaţional la cerinţele europene; revigorarea cercetării ştiinţifice şi inovării; restructurarea fundamentală a agriculturii şi impulsionarea dezvoltării rurale; dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului; consolidarea capacităţii administrative în vederea acquis-ului comunitar; flexibilizarea forţei de muncă şi asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea unui climat concurenţial optim etc. Fără să considerăm subiectul epuizat, se mai impune o singură întrebare esentială si prioritară: câte dintre acestea sunt deja duse la bun sfârşit?
Măsurile de austeritate luate în 2009 şi 2010 au obligat pe mulţi oameni de afaceri să intre în economia subterană. De la o zi la alta, constatăm că industria este practic lichidată, agricultura se află la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional dispărută. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o (Acad. Constantiniu Fl.). Creşterea CAS, creşterea accizelor, introducerea impozitului minim, mărirea TVA ş.a. – toate la un loc – au mărit evaziunea fiscală (Socol, 08.09.2010, în http://www.standard.money.ro). Cum şi aminteam, ne mai surprinde, oare, faptul că în anul 2009, economia subterană reprezenta circa o treime din produsul intern brut al României, aproape două treimi din aceste sume provenind din munca la negru, iar restul din nedeclararea veniturilor obţinute ? Actuala criză economică a dus la scăderea bruscă şi generalizată a veniturilor şi va duce la o scădere la fel de bruscă a consumului. Acest lucru împinge la faliment mediul de afaceri privat autohton, slab dezvoltat şi sufocat deja de multinaţionalele ce au pus deja stăpânire pe pieţele de desfacere, pe resursele umane şi materiale. Un mare risc este reprezentat de „exportul” de inteligenţă şi de emigrarea forţei de muncă. Din păcate, renunţăm mult prea repede şi mult prea uşor la ceea ce înseamnă viitorul acestei ţări. Nu mai puţin de două milioane de români sunt în căutarea unui salariu mai bun în Vestul Europei, ştiut fiind că sunt ieftini şi muncesc bine. Istoria se repetă; există chiar o ciclicitate în scurgerea timpului. Perioadelor prolifice li se succed unele de criză. Diferenţa între istorie şi prezent este că, în epoca modernă, batălia nu se mai dă pe câmpul de luptă decât în situaţii excepţionale.
În aceste condiţii, economic, România a devenit o piaţă de import. Nu se cunoaşte vreun produs românesc vestit la export[1]. Produsele de import au invadat pieţele autohtone, în timp ce micii producători nu au dreptul să mai vândă nici măcar merele din propria grădină! Inexpicabil sau nu, până şi minele de aur moştenite de la daci şi romani şi-au închis porţile, în condiţiile în care corporaţii străine îşi fac simţită prezenţa la Roşia Montană. Câţi ţin seama oare de faptul că în Munţii Apuseni pe lângă cea mai mare rezervă de aur şi argint din Europa, aur de o calitate ridicată, mult superioară, ar fi şi o rezervă uriaşă de wolfram, metal mai scump decât aurul şi mult mai preţios, greu de găsit, foarte necesar în industria militară, spaţială şi în economie, în general? Cum să înţelegem că pentru 520 de kilometri pătraţi, inima de aur a Apusenilor, statul român primeşte o chirie de nimic, concesiunea fiind încheiată pentu 20 ani? [2]. Să fie oare soluţia de progres a României, lichidarea economiei productive? Să întelegem că de la triumf la prăbuşire n-a fost decât un pas? În aceste condiţii, pornind de la economia speculativă la realitatea crizei economice, încotro se îndreapta România? De ce – economic – suntem unde suntem? Răspunsurile pe care le auzim sunt multiple. Unele sunt fataliste, gen „aşa ne-a fost sortit”, altele sunt axate pe blamarea guvernanţilor de ieri sau de azi.
În ultima vreme suntem martorii unor mişcări ce pun sub semnul întrebării competenţa unora în a exercita funcţiile de stat. Căutarea de soluţii este cel mai larg şi dezbătut moment. Avem angajamente, chiar şi în condiţii de inechitate, dar nu avem măsuri concrete. Ce se ascunde în spatele angajamentelor? Mă tem că trebuie să spun că Orice, dar nu soluţiile aşteptate! Că place sau nu, din ce în ce mai evident este faptul că spiritual reformei progresiste a fost înlocuit de cinism, nu atât în ceea ce priveşte forţa idealului colectiv, cât mai ales în ceea ce priveşte insăşi semnificaţia sa[3]. Şi totuşi, specificul derulării vieții sociale în România, dezorganizarea internă, anomia dar şi instabilitatea legislativă, carențele și dificultățile controlului social, absența consensului național în unele probleme, crizele profunde din perioada de tranziție, toate acestea la un loc ne obligă să ne întrebăm: „ce-i de făcut?”
Câteva propuneri de reformă
Realitățile actuale impun perfecționarea metodelor, instrumentelor, strategiilor de care dispune ţara noastră, pentru a face față noilor provocări și riscuri şi pentru stabilirea unor direcţii de acţiune precise, clare, în domenii, precum: domeniul politico administrativ, în domeniul social, în domeniul educaţiei, cercetării şi culturii, în domeniul siguranţei naţionale, în domeniul politicii externe, dar şi în domeniul economic. Considerând Strategia Naţională de Apărare – 2010, dar şi punctele de vedere exprimate de o serie de specialişti: Torringhton, D. L.; Hall L., 1991; Verboncu, 1996; Pitariu, 2000; Năstăsescu, 2009; Isărescu, 2010; ULB Sibiu, 2010 – cele ce urmează pot fi concretizate drept posibile direcţii de acţiune:
– întărirea funcţiei de reglementare a statului şi a autorităţii instituţiilor sale trebuie să reprezinte cu mult mai mult o prioritate, în domeniul politico/administrativ. Statul, ca organizator al coeziunii naţionale şi sociale, trebuie să devină:
– instituţie suplă şi eficientă, debirocratizată, aflată în slujba cetăteanului;
– coeziunea societăţii româneşti, încrederea cetăţenilor în autoritatile publice, solidaritatea naţionala, toate acestea depind de aplicarea strictă şi severă a legilor faţă de toţi cetăţenii şi în toate împrejurarile, în spiritul şi litera Constituţiei. Astfel, se impun măsuri privind: asigurarea corectitudinii actului administrativ şi de justiţie, stabilitate legislativa şi simplificarea cadrului juridic, afirmarea justiţiei ca instituţie a cinstei şi profesionalismului;
– viziunea strategică este un lucru care, din păcate, lasă de dorit, efectele fiind vizibile de la an la an. Sunt nenumărate cazuri în care facem ceva, dar nu ştim dacă facem ceea ce trebuie. De cele mai multe ori, iniţiem un proiect, dar nu ştim la ce ne este de folos. Începem o lucrare, dar nu reuşim să o şi ducem la bun sfârşit. Mai mult ca niciodată, trebuie să se înţeleagă faptul că nu oricine poate fi manager. Capacitatea de planificare nu numai prin prisma necesităţilor curente, ci şi a celor viitoare, receptivitatea, deschiderea faţă de nou, acceptarea riscului, dar şi intuiţia, spiritul de echipă, şi nu în ultimul rând iniţiativa sunt doar o parte din cele ce asigură exercitarea unei astfel de funcţii;
– starea de insecuritate individuală, declinul demografic şi fragilizarea stării de sănătate a populaţiei, emigraţia tineretului instruit şi superdotat, diminuarea solidarităţii naţionale şi responsabilităţii civice, diminuarea interesului pentru muncă, insuficienta consacrare, pe toate componentele, a societăţii civile si absenţa unei clase de mijloc puternice, nu fac nimic altceva decât să accentueze starea de vulnerabilitate, de anomie socială ce cuprinde domeniul social în ansamblul său. Ca urmare, eforturile instituţiilor cu atribuţii în domeniu ar trebui să aibă în vedere: promovarea dialogului şi coeziunii sociale prin implicarea statului, ca factor de echilibru, în contracararea efectelor negative ale procesului de tranziţie şi evoluţiilor economiei de piaţă;
– îmbunatatirea stării de sănătate a populaţiei. Că place sau nu, părăsirea „galopantă” a sistemului medical românesc de către medici bine calificaţi va fi în scurt timp una dintre principalele cauze directe ale creşterii nivelului de morbiditate a populaţiei şi aşa destul de ridicat;
– încurajarea şi reglementarea producţiei interne a medicamentelor de baza;
– ameliorarea condiţiilor de viaţă ale persoanelor şi familiilor lipsite de venituri sau cu venituri mici, prevenirea şi combaterea marginalizării sociale, diminuarea sărăciei, prin creşterea gradului de ocupare a populaţiei active;
– dezvoltarea civismului, a solidaritatii sociale şi a dialogului intercultural;
– reforma reală a sistemului de securitate socială şi diminuarea deficitului de finanţare a protecţiei sociale;
– elaborarea, în cooperare cu partenerii sociali, a Planului naţional de acţiune în domeniul ocupării forţei de muncă, ce va asigura coerenăa acăiunilor pe piaăa muncii etc;
– atitudinea faţă de performanţă, egalitatea de şanse în privinţa accesului la educaţie şi pregătire, dar şi respectul pentru elite ăi promovarea lor sunt departe de a fi considerate dezvoltate. Consolidarea potentialului cultural, ştiinţific şi uman de care dispune România, valorificarea acestora, constituie o componenta şi o resursă esenţială a securităţii naţionale şi a modernizării societăţii româneşti, fapt ce ne obligă la:
– continuarea reformei sistemului de învăţământ, ca fundament al politicilor în domeniul resurselor umane;
– asigurarea educaţiei de bază, creşterea calităţii învăţământului preuniversitar;
– racordarea învăţământului superior la cerinţele sociale şi economice;
– revigorarea, pe baze competitive, a sistemului naţional de cercetare, capabil să contribuie în mod real la la dezvoltarea agricolă şi industrială a României (dacă nu există o dezvoltare economică, e greu de crezut că poate avea loc o modernizare socială);
– protejarea, conservarea şi restaurarea patrimoniului naţional şi promovarea sa ca parte a patrimoniului cultural universal;
– promovarea culturii ca fundament al dezvoltarii durabile a naţiunii şi ca nucleu al identitatii nationale; protejarea diversităţii culturale şi religioase, promovarea multiculturalismului şi multiconfesionalismului, a dialogului cu reprezentantii vietii religioase, şi nu în ultimul rând, revigorarea politicilor în domeniul tineretului;
– prevenirea si combaterea fenomenului infractional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi publice şi a infrastructurii de interes strategic, toate aceste reprezintă o componentă importantă a politicii de securitate a României.
– consolidarea dincolo de intenţii a sistemului institutional de actiune, respectiv servicii de informaţii, poliţie, minister public, justiţie, care să facă posibilă aplicarea fermă a legii; la nivelul simtului comun, coloborarea între servicii/structurile de informatii lasă mult de dorit, stare ce poate fi nu doar din cauza neîncrederii dintre instituţii, ci şi din cauza unor vanităţi personale;
– întărirea acţiunilor de prevenire şi control pentru limitarea şi stoparea criminalităţii;
– combaterea eficace a terorismului, corupţiei şi crimei organizate, inclusiv prin diverse forme de cooperare regională şi subregionala;
– protectia dreptului la intimitate, la propria imagine şi la corecta informare a cetăţeanului;
– reglementarea răspunderii Ministerului de Interne şi a Ministerului Justiţiei in eradicarea abuzurilor si ilegalitatilor sunt doar o parte dintre măsurile ce pot fi avute în vedere. Văzut de jos, din stradă, poliţistul este expus total, depăşit şi ineficient în această luptă;
– o altă dimensiune este data de lupta impotriva evaziunii fiscale. În condiţiile actuale, „inovarea” unor instrumente şi mecanisme noi, capabile să limiteze dezvoltarea economiei subterane, trebuie să devină o direcţie de acţiune prioritară;
– afirmarea imaginii României şi a intereselor naţionale în plan extern trebuie realizată cu mult mai multă forţă, dincolo de percepţia nefondată că suntem „ruda săracă” a Europei sau că în anul 2015 vom ajunge să ne numim „Bulibaşaland”[4].
Câţi străini ştiu oare că România are anual premianţi la olimpiadele internaţionale de fizică, chimie şi mai ales informatică; noroc cu Lucian Bute şi alţi puţini sportivi ca el care mai fac auzit peste graniţe numele de „România” şi nici măcar atunci nu găsim resursele pentru a transmite în direct un asemenea moment. Cât de greu o fi pentru misiunile nostre diplomatice ori pentru institutele de promovare culturală din străinătate să valorizeze cu ofensivitate şi curaj asemenea performanţe!? Politica externă trebuie să fie susţinută printr-un efort intern de asigurare a coerenţei interinstituţionale, a sprijinului opiniei publice şi să fie orientată, în mod prioritar, pentru consolidarea relaţiilor cu ţările vecine, cu statele cu care România are relaţii tradiţionale şi cu statele membre ale Uniunii Europene. Susţinerea comunităţilor româneşti din afara graniţelor pentru păstrarea identităţii naţionale, culturale şi spirituale şi identificarea potentialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomaţiei româneşti; preocuparea constantă pentru îmbunatăţirea statutului juridic şi a tratamentului minorităţilor româneşti din alte state, conform normelor internaţionale privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor şi angajamentelor asumate prin inţelegeri şi tratate bilaterale, dar şi reconsiderarea importanţei relaţiilor cu Rusia, cel puţin din punctul de vedere al resurselor de gaz, dacă nu şi din punctul de vedere al pieţei de desfacere pentru inteprinderile mici şi mijlocii, toate sunt propuneri ce pot fi activate în timp util. Dezvoltarea unei capacităţi de apărare credibile, moderne şi eficiente trebuie să reprezinte o permanentă preocupare în domeniul apărării naţionale. Se impune o atenţie aparte cu privire la:
– managementul eficient al resurselor umane şi restructurarea forţelor, concomitent cu creşterea gradului de profesionalizare a personalului armatei şi modernizarea învăţămantului militar;
– redimensionarea corpului de comandă la nivelul forţelor în proces de reducere, restructurare şi modernizare; la imbunatatirea colaborării dintre serviciile de specialitate pe linia schimbului operativ de informaţii vizând potenţialii factori de risc la adresa securităţii şi stabilităţii interne, şi în mod cu totul deosebit la dezvoltarea şi achiziţionarea de echipamente noi, interoperabile cu cele utilizate de NATO;
– îmbunătăţirea mediului de afaceri, diminuarea birocraţiei, garantarea unui sistem concurenţial liber şi onest, reglementări favorizante pentru investiţii şi pentru mentinerea creşterii economice prin producţie performantă cerută de piaţă;
– promovarea unor politici industriale funcţionale, corespunzătoare nevoilor sociale şi adaptabile cerinţelor pieţei;
– dezvoltarea cooperarii economice internaţionale prin forme noi, mai active şi stimulative, de comerţ exterior;
– relansarea agriculturii şi dezvoltarea silviculturii;
– amenajarea teritoriului si reabilitarea infrastructurii de transport; dezvoltarea turismului şi consolidarea cadrului instituţional şi legislativ referitor la mediul înconjurător şi calitatea mediului, ajută cu siguranţă la o tranzitie normală spre o economia de piaţă functionala;
– reconcilierea dintre funcţia economică a organizaţiei şi realitatea umană este o altă problemă ce trebuie avută în atenţie, cu atât mai mult aceasta implică motivarea şi antrenarea personalului, respectiv reconsiderarea locului şi a rolului resurselor umane şi a structurilor informale în sistemul de management.
Chiar dacă managerii de la orice nivel sunt conştienţi că resursele umane constituie un factor esenţial al performanţei organizaţionale, aceştia nu manifestă întotdeauna interes pentru asigurarea unui climat care să favorizeze spirtul creator, inovaţia, competiţia şi orientarea către perspectivă. Să fie aceasta încă o altă cauză a migraţiei tinerilor cu potenţial intelectiv, imaginaţie şi capacitate de muncă?
Remember sau în loc de concluzii
Patetismul libertăţii moderne consta în faptul că suntem supuşi forţelor create chiar de noi, în timp ce resursele pe care le avem la dispoziţie pentru a anihila aceste forţe sunt jalnic de limitate, fragile, incomplete, nesatisfăcătoare şi frustrante (Isaac, 2000). În acest context, lumea politică seamană din ce în ce mai mult cu un deşert, iar deşertificarea, din păcate, continuă. Lucrurile sunt mai grave cu atât mai mult cu cât, nu o singura dată ne este dat să auzim că nu mai avem nici o ţară, că România nu mai este a noastră, este a altora. Că este adevărat sau nu, este dificil să ne pronunţăm, fie şi în evidenţa faptelor. Cu toate acestea, vreau să cred că realitatea este cu totul alta. Şi totuşi, se putea evita transformarea României din producător-exportator de bunuri, în consumator de bunuri? Se apropie statutul României, aflată în criza crescândă, de statutul de colonie supra-îndatorată, după cum aprecia regretatul Acad. Florin Constantiniu? Înseamnă situaţia economico-financiară a României un pericol pentru securitatea naţională?
Cu puţin timp în urmă, eram martorul unor vremuri în care se duceau campanii electorale grele. Promisiuni, speranţe, spectacol şi nimic concret. Mi-ar fi plăcut atunci ca cei ce astăzi vorbesc despre criză, să fi avut puterea de anticipare şi să spună: „domnilor, atenţie! Criza a intrat deja în casă!”. Îmi este greu să cred că nu se cunoştea acest lucru! Din păcate, la nivelul vizibilului, nu mulţi erau cu adevarat preocupaţi de nevoia unor zile mai bune. Doar spectacolul era in prim plan! Unde era grija faţă de români? Răspunsurile se află, cu siguranţă, la fiecare dintre noi. Ce se mai poate spune acum?
Din ce în ce mai mult, majoritatea românilor trăiesc sentimente confuze: un amestec de tristeţe, decepţie, ruşine, umilinţă, furie. Drumul spre democraţie s-a soldat cu efecte secundare nebănuite: prietenii dinamitate, familii destrămate, apariţia unor postrevoluţionari agresivi şi lipsiţi de scrupule, a unor noi specii de oportunişti. Anxietatea, suspiciunea, culpabilizarea, vânătoarea de vinovaţi, măsurarea gradului în care suntem pătaţi, macină din păcate, din ce în ce mai mult, conştiinţele, disponibilităţile constructive. La numai şase ani de la momentul 1989, profesorul univ dr. Neculau (1996) aprecia că speranţa într-o purificare morală aproape că s-a prăbuşit. Să fi simţit ceva oare domnia sa despre vremurile ce au venit? Sau poate fi mult mai rău? Sunt nevoit să spun că trebuie să rămânem optimişti. Contrar eforturilor de enclavizare fie numai şi culturală, a României, mai avem şanse. Familia, pământul şi credinţa, sunt cele ce ne susţin existenţa, ca neam şi ca ţară. Pământul? Care pământ? Cine mai este legat de pământ? Cu toate acestea, am speranţa că România nu a însemnat şi nu înseamnă doar câţiva paşi ce se pierd prin istorie.
Analiza de continut asupra documentelor istorice sau textelor contemporane, multiple observatii de teren, coroborări de date, in acord cu ipoteze de lucru, toate acestea ne fac sa intelegem ca realitatea nu poate fi gandita statistic. Realităţile lumii în care trăim înseamnă cu mult mai mult decât formule matematice sau note obţinute la examene. Conformismul si supunerea, cerute din ce in ce mai mult pentru promovare, personalitatea si nevoia de apartenenta, identitatea sociala si indentitatea nationala, prejutecatile si comunicarea de masa, manifestarile multimii, pot fi identificate si intelese numai intr-un context sau un mediu dat. [1]
Preocupările noastre nu se opresc aici. Disonanţa în relaţiile între grupuri, alterarea echilibrului social, diferenţierile sociale prezente din ce în ce mult, depersonalizarea şi nevoia de apartenenţă socială sunt teme pentru viitoare cercetări de detaliu.
