Somnambulismul este o stare de somn natural, dar nu normal, care dovedeşte exteriorizarea spiritului.
În somnambulism, spiritul exteriorizat, dar neapărat legat prin legătura fluidică de materia corpului, atrage după sine în voiajul său şi corpul. Această exteriorizare a sufletului se dovedeşte uşor la somnambulii care se urcă pe case şi care n-ar putea să se urce cu atâta agilitate, nici în timpul de veghe, ba chiar ar cădea.
Ce este ciudat, este pierderea amintirii la deşteptare, şi reamintirea în timpul accesului de somnambulism a acţiunilor din timpul celorlalte accese de somnambulism.
Cu mulţi ani în urmă am cunoscut un preot, respectat de enoriaşi, dar somnambul. Dascălul care locuia cu el, în curtea bisericii, povestea că se scula în fiecare noapte, mergea la biroul său, compunea predici şi se culca din nou. Câţiva dintre colegii săi, preoţi, doritori să ştie dacă într-adevăr dormea, l-au urmărit şi într-o noapte, pe când el scria, au pus un carton mare între ochii preotului şi hârtie. Preotul nu s-a întrerupt deloc, a continuat scrierea predicii sale şi, îndată ce a terminat-o, s-a culcat din nou. Dar ce era uimitor era faptul că atunci când sfârşea o pagină, o citea tare de la un capăt la altul. Deci preotul somnambul vedea fără organele ochilor, care sunt închişi, chiar când între ochii lui şi obiectul privit se interpune un carton.
Dar iată şi un alt caz ce mi s-a părut extraordinar:
Pensionarul Vasile C. mi-a relatat un caz de somnambulism, văzut de el când încă era bărbat tânăr şi pe care, recunoaşte, nu-l va uita niciodată.
„Într-o noapte de vară, stând în grădina curţii mele, la lumina lunii, am zărit mergând pe acoperişul casei de vis-a-vis (înaltă de 4 etaje) o formă omenească. Am văzut-o agăţându-se, alungindu-se, apoi apucându-se cu mâinile de unghiurile ascuţite ale acoperişului. Pe vremea aceea aveam ochii foarte buni, şi am distins o femeie tânără ţinând un copil foarte mic în braţe. M-am uitat la ceas îngrozit, a stat o jumătate de oră acolo, apoi a coborât cu o agilitate uluitoare şi a dispărut. A doua zi, la aceeaşi oră, aceeaşi urcare, aceeaşi dibăcie de a merge pe casă. Dimineaţa m-am dus să spun proprietarului casei ce văzusem. El m-a ascultat speriat şi mi-a declarat că fiica sa era somnambulă, dar nu ştia nimic de plimbările ei nocturne. I-am recomandat să ia măsuri, ca să prevină un accident teribil.
Noaptea următoare am văzut-o iar pe tânăra femeie executând aceeaşi urcare pe acoperişul casei, ca şi în nopţile precedente. Din nou m-am dus să îl anunţ pe tatăl somnambulei. L-am găsit trist şi gânditor. El mi-a spus că după ce fiica sa se culcase, închisese de două ori cu cheia uşa apartamentului ei. Dar, vai, mi-a spus el, sărmana fată negăsind altă ieşire, a deschis fereastra şi ca de obicei s-a ridicat pe acoperişul casei. La înapoiere a dat cu pumnul în cerceveaua ferestrei, pe care vântul o închisese şi-a făcut o uşoară rană şi s-a deşteptat dând un ţipăt. Cu ajutorul Celui-de-Sus, copilul scăpat din mâinile ei, a căzut pe fotoliul pe care ea îl pusese sub fereastră ca să-i servească drept treaptă. Doctorul le-a spus că boala tinerei mame provenise din moartea soţului ei, într-un tragic accident de maşină”.
Ceea ce ne tulbură şi ne miră este vederea somnambulilor cu ochii închişi. S-a dovedit că ochiul nu e strict singurul organ prin care se operează vederea. Vederea se poate face prin vârful nasului sau extremitatea degetelor. Atunci orbii de ce nu văd prin aceste organe? Multe sunt inexplicabile, dacă nu se admite existenţa şi exteriorizarea sufletului.
Dovada că numai spiritul este în acţiune este că, la deşteptare, somnambulul, răspunde, dar există un pericol. Pericolul constă în a-l aduce brusc în starea normală, de a-i reintroduce instantaneu sufletul, în loc de a-l lăsa să reintre încet, în mod natural. Cazurile de somnambulism natural sunt foarte rare, nu s-a putut stabili gradul de exteriorizare a spiritului şi motivele pentru care el antrenează şi corpul în peregrinările sale. Dar este de remarcat totuşi că sufletul reintrat în corp nu îşi aminteşte nimic din voiajurile sale.
