Povestea spune că, într-o bună zi, în sătucul acela năpădit de colb, în care foarte rar se abătea suflet de străin, a poposit un bătrân cu chip luminat. Satul nu se afla în drumul negustorilor, nici nu avea veche mânăstire la care să vină credincioşii pentru închinare, aşa că rar se arăta chip de străin pe acolo. Oamenii erau harnici, cumsecade şi cu frică de Dumnezeu, dar neştiutori şi asemenea nepăsători la cele care se întâmplau în largul lumii, aşa că l-au privit cu atenţie pe bătrânul cărunt, cu chip împăienjenit de semnele anilor, dar cu blândă lumină aşezată în ochi.
Bătrânul s-a aşezat pe o piatră, lângă o fântână, şi a părut a încremeni acolo. Respira încet şi privea în colbul uliţei de parcă ar fi citit acolo taine despre care nu se cuvine să vorbeşti. Oamenii l-au privit o vreme, cu o cuminte curiozitate, apoi l-au lăsat în plata Domnului şi şi-au cătat de ale lor.
A doua zi, bătrânul era tot acolo, citind semnele ascunse în colb, aşa cum îl lăsaseră. Treceau pe lângă dânsul dându-i bineţe şi primind răspuns doar o moale înclinare a capului. Câte unul îl întreba de vorbă, dar nu primea răspuns.
Tot astfel şi a treia zi, şi a patra. În a cincea zi, o femeie din sat şi-a zis că se cuvine să ducă un blid de mâncare şi o bucată de pâine moşneagului care se afla tot acolo, neclintit, lângă fântână. Toţi din sat au zis că bun gând a avut, pentru că, iată, sunt zile de când şade acolo, fără a strica nimic nimănui, şi aşa se cade, ca oamenii să îşi aibă unul altuia de grijă. I-a aşezat blidul cu mâncare alături şi l-a privit. Bătrânul s-a căutat în desagă, a scos un bănuţ de aramă şi i l-a întins femeii, fără a rosti vreo vorbă. Femeia a luat bănuţul cu mare bucurie, iar cei din sat s-au mirat mai întâi, apoi s-au bucurat de dărnicia străinului.
În ziua următoare, femeia i-a adus din nou un blid cu mâncare şi a primit un alt bănuţ de aramă. Văzând cât de bună plată dădea străinul pentru cele ale gurii, mulţi dintre nevoiaşii satului au venit cu merinde pe care i le-au aşezat alături, primind în schimb câte un bănuţ de aramă.
Tot astfel au urmat lucrurile zile bune. În una din zile, cel mai înstărit om din sat a venit şi el şi a aşezat lângă bătrânul necunoscut nişte merinde. Bătrânul a căutat un bănuţ de aur şi i l-a întins, iar bogatul l-a primit cu bucurie. Atunci, cei din sat care se aflau de faţă au izbucnit şi i-au strigat bătrânului:
-Dar de ce îi dai bogatului un ban de aur? Căci merindea pe care ţi-a dat-o el e asemeni cu ce ţi-am dat noi şi nu e cu nimic mai grozavă! Ba, pe lângă asta, el e şi cel mai bogat dintre toţi cei din sat, iar tu tocmai lui îi dai ban de aur?
Bătrânul şi-a înălţat privirea către ei şi i-a măsurat de parcă atunci îi vedea pentru prima oară. S-a ridicat, s-a scuturat de colb şi a pornit pe drum, tot astfel precum venise.
-Spune-ne! De ce bogatului i-ai dat un ban de aur? i-au strigat oamenii din sat, care făcuseră cerc în jurul lui.
-Pentru că nu mai aveam niciun bănuţ de aramă! le-a răspuns bătrânul. Iar acum nici alt fel de bani nu mai am.
Oamenii au ascultat şi s-au ruşinat. Cineva i-a strigat:
-Şi acum de ce pleci? Doar noi nu te-am alungat! Iar dacă ţi-am adus pâine şi de ale gurii, nu pentru bănuţi de aramă am făcut-o, ci pentru că aşa se cuvine între oameni!
Bătrânul s-a oprit o clipă, l-a privit pe cel care i-a vorbit şi a răspuns:
-Nici eu nu plăteam pentru ale gurii, ci pentru a fi lăsat în pace! Tihna mi-o plăteam. Nu aţi văzut că toată merindea pe care mi-aţi adus-o e tot acolo, neatinsă? Că nu pentru asta vă plăteam, ci pentru a mă lăsa în tihnă, fără vorbele şi întrebările voastre?
Apoi şi-a urmat drumul.
