Îmi place să cred că nu fac parte din categoria celor care încep orice văicăreală cu „pe vremea mea…” Nu idealizez generaţia din care fac parte, dimpotrivă, încerc s-o analizez din toate unghiurile posibile, pentru a-i putea conferi o identitate. Sunt conştient că schimbările sociale, politice şi economice duc inevitabil la schimbări de mentalitate, aşa că nepoţii noştri vor fi diferiţi de noi, la fel cum suntem şi noi diferiţi de bunicii care ne-au crescut.
E normal ca la o anumită vârstă orice regim şi orice sistem să ţi se pară de rahat. E firesc să fi flegmatic şi nepăsător atunci când anii furioşi ai tinereţii îţi oferă acest priliveligiu. Dar nu ai nicio scuză să fi bivol.
De ce spun asta? Am făcut greşeala să mă uit la un scurt reportaj despre nişte elevi (întâmplător din Bucureşti) care s-au prezentat la cea de-a dea doua sesiune de bac. Am rămas scârbit de toată energia negativă pe care o emana prezenţa lor. Prin comportament, limbaj, atitudine, mimică şi chiar aspect.
Nu mă feresc s-o spun că am fost o puşlama în perioada liceului. Nu mă dădeam în vânt după învăţătură, după orele plicticoase de chimie sau fizică, după comentariile literare, după trigonometrie sau stenodactilografie (materie la care cred că am fost prezent de două ori în „carieră”). Aveam însă în schimb alte preocupări, care mă deosebeau de o rumegătoare: îmi plăcea literatura avangardistă, eram curios să învăţ engleza şi germana, îmi plăcea muzica rock (cu toate subdiviziunile ei), îmi plăceau cronicile sportive de calitate, îmi plăceau articolele bune din ziare, scrise de oameni talentaţi, care aveau ce spune, îmi plăceau filmele bune, mă intriga poezia ermetică a lui Ion Barbu (tocmai pentru că n-o înţelegeam), mă fascina universul bacovian, începusem să-mi bag nasul prin Nietzsche, Eliade şi Cioran (nu înţelegeam prea multe, dar încercam să rămân „în priză”), îmi plăceau benzile desenate clasice şi moderne, îmi plăceau concertele rock şi multe alte chestii. Îmi plăcea să învâţ, să însuşesc, să mă îmbogăţesc spiritual, chiar dacă nu neapărat la şcoală (cu toate că fără baza acumulată în generală aş fi fost „handicapat” din multe puncte de vedere).
Uitându-mă însă la absolvenţii care au apărut la televizor, extrem de „ocoşi” în prostia şi ignoranţa lor, n-am sesizat nicio trăsătură umanoidă nobilă, care ar trebui să caracterizeze o fiinţă la vârsta aceasta fragedă. Doar căutături goale, freze de oligofreni epilaţi, autosuficienţă greţoasă şi o sfidare grobiană a întregii lumi înconjurătoare.
Nu am menirea să-i judec. Nici măcar nu îi acuz pentru că au picat sau vor pica la bac. Se poate întâmpla oricui, iar un examen nu e neapărat definitoriu pentru stabilirea unor repere în viaţă. Îi acuz însă pentru că sunt nişte bivoli aroganţi, vexaţi şi proşti-grămadă, pe care nu-i interesează nimic în afară de propriul căcat. Şi, din păcate, reprezintă o majoritate mai mult decât confortabilă pentru a pune definitiv cruce acestei societăţi, cât de curând. Astfel de oameni emană putoare în jurul lor, indiferent cu cât parfum s-ar da.
Totuşi, nu m-ar mira deloc să-i văd peste câţiva ani pe unii dintre ei în funcţii de consilieri, preşedinţi de consilii sau chiar parlamentari. Dispun de toate defectele pentru a reuşi în viaţă.
De Goran Mrakic
