Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu

Trecătorilor ce traversează bulevardul Coşbuc le-a devenit probabil familiar cadrul de la poalele dealului Mitropoliei, unde se află o statuie pe al cărui soclu poate fi citit numele lui Barbu Catargiu. Mai puţini ştiu însă că această statuie nu întâmplător a fost pusă acolo, deoarece în chiar acele locuri în anul 1862 a fost asasinat cel căruia i s-a ridicat monumentul.

Cine era Barbu Catargiu? Cum şi de ce a fost el asasinat? Cine au fost autorii morali şi materiali ai crimei? Iată întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

O atmosferă politică încordată

În 1807, într-o veche familie boierească, s-a născut Barbu Catargiu, care s-a bucurat de o asemenea copilărie şi tinereţe pe care doar averea şi rangul le puteau asigura în acea vreme. După studii în străinătate, întorcându-se în ţară îşi începe activitatea politică ca adversar al domnitorilor Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu, deşi cu ultimul era înrudit. Ocupă în timpul domniei lui Barbu Ştirbei funcţii importante şi se manifestă ca un aprig apărător al intereselor boierimii. Prin cultura şi talentul său oratoric, dublate de o mare energie, Barbu Catargiu devine un reprezentant marcant al conservatorilor.

La 22 ianuarie 1862, după recunoaşterea de către marile puteri a Unirii depline, Alexandru Ioan Cuza, respectând normele parlamentare, a fost nevoit să însărcineze cu formarea primului guvern unitar al României pe Barbu Catargiu. Acesta mai deţinuse pentru scurt timp funcţia de şef al guvernului din Muntenia (aprilie-mai 1861) şi devenise şeful partidei conservatoare, regizorul politic al noii Adunări legislative, constituită prin contopirea fostelor adunări separate din Iaşi şi Bucureşti.

Consecvent principiilor sale, Barbu Catargiu a abordat în spirit conservator marea problemă a vremii: împroprietărirea ţăranilor. El a prezentat Parlamentului un proiect de lege agrară care nu se deosebea, în esenţă, de cel al Comisiei centrale de la Focşani – proiect conservator care fusese respins anterior de domnitor – prin care ţăranii erau deposedaţi de pământurile ce le munciseră de veacuri. Faptul acesta a făcut ca împotriva lui să se ridice întreaga opoziţie liberală.

Deoarece majoritatea Adunării era constituită din mari proprietari, care susţineau proiectul prezentat de Catargiu, mulţi dintre liberali au demisionat. Rămâne însă în Parlament, înfruntând cu vehemenţă varianta conservatoare, Mihail Kogălniceanu. Deşi Kogălniceanu a folosit din plin resursele artei sale oratorice şi a expus în chip magistral toate aspectele problemei agrare, căutând să trezească interes şi compasiune pentru ţărănime, soarta acesteia era ca şi pecetluită, deoarece majoritatea conservatoare a Adunării nu era dispusă să cedeze în intenţiile ei.

Dându-şi seama că legea va fi totuşi votată de Parlament, opoziţia începe o violentă campanie în presă şi organizează adunări publice, cu scopul de a submina puterea politică a conservatorilor şi de a zădărnici înfăptuirea reformei agrare în spiritul preconizat de guvernul lui Barbu Catargiu. Guvernul şi Parlamentul au trecut însă la contramăsuri: s-au pus în circulaţie zvonuri calomnioase şi alarmante, care compromiteau opoziţia; s-a extins legea de presă restrictivă din Moldova şi asupra Munteniei; s-au luat măsuri pentru zădărnicirea adunărilor publice.

Le agitaţia produsă de perspectivele nefaste ale reformei agrare se adăugau astfel îngrijorarea şi teama că drepturile cetăţeneşti şi publice vor fi nesocotite şi încălcate de către guvern. S-a creat astfel o atmosferă politică încordată, fiecare dintre cele două tabere fiind decise să acţioneze cu vigoare. Acesta este fundalul sumbru pe care se va consuma episodul tragic de pe dealul Mitropoliei.

Două împuşcături şi… un pistol ruginit

Pentru ziua de 11 iunie, aniversarea împlinirii a 14 ani de la revoluţia din 1848, opoziţia liberală a hotărât să organizeze o mare demonstraţie naţională pe “Câmpia libertăţii“ de pe Dealul Filaretului, prin care voia să demaşte poziţia conservatorilor şi chiar să provoace căderea guvernului. În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie. Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că “voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“. Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu – prefectul poliţiei – în trăsura sa. Era între orele 5-6 seara. Trăsura deschisă trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei când s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi. La locul crimei a fost găsit un pistol ruginit. Criminalul dispăruse în viile de pe dealul Mitropoliei.

Vestea asasinatului s-a risipit cu iuţeală în Capitală şi a fost transmisă îndată în toată ţara. Domnitorul, înştiinţat de N. Bibescu, a aflat consternat că asasinul reuşise să dispară. Mai târziu, într-o scrisoare către Costache Negri, Cuza va încerca să explice cauzele asasinatului pe care, categoric, l-a dezaprobat: …disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că d-l Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării […] toate aceste împrejurări reunite legititimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.

Emoţie şi tulburare

Emoţia şi tulburarea în rândul forţelor conservatoare au fost mari. Sub impresia lor s-au luat imediat măsuri: Adunarea a dat guvernului puteri discreţionare şi la 11 iunie a votat legea rurală a lui Barbu Catargiu. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a revocat însă hotărârea luată şi nu a sancţionat legea. Conservatorii nu au îndrăznit să-i forţeze mâna domnului şi au fost nevoiţi să plece de la guvern. La 23 iunie 1862, dr. Nicolae Creţulescu era însărcinat cu formarea unui nou guvern, înlocuindu-l pe Apostol Arsache, care deţinuse interimatul între 8 şi 22 iunie.

Cine a fost autorul asasinatului? Cum a reuşit el să dispară nevăzut de la locul crimei?

În această privinţă nu se pot face decât presupuneri, şi iată de ce: cercetările, începute în 1862 de organele în drept, pentru descoperirea autorului sau autorilor acestui asasinat au fost întrerupte la scurtă vreme din ordin. Între 1872 şi 1876, când la cârma ţării se afla guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, cercetările au fost reluate, dar nu cu destulă vigoare. Astfel că atunci când dosarul anchetei – ce fusese ţinut mult timp în secret la Arhivele statului – a fost dat la iveală, s-a constatat că el cuprindea foarte puţine piese şi acestea neconcludente. De aceea, misterul a continuat să planeze asupra acestei afaceri, chiar şi după studierea documentelor respective.

Din dosar reiese totuşi că au fost bănuite de asasinarea primului ministru mai multe persoane: Gh. Bogati (Bogathy), un anume Dimitrie (după alţii, Iosif) Dunca împreună cu prietenul său poetul Grozescu, precum şi însuşi prefectul poliţiei, N. Bibescu. Cine erau aceştia şi de ce bănuiala a căzut asupra lor?

Suspect: Gheorghe Bogati

Gheorghe Bogati, ardelean de origine, fost ofiţer de carieră, avea un trecut dubios, fiind temut ca un om căruia nu-i era frică de nimeni. Documentele vremii îl prezintă ca fiind un spion dublu, îndeplinind importante misiuni secrete atât pentru conducătorii partidelor revoluţionare din ţările supuse dominaţiei imperiilor habsburgic şi otoman, cât şi pentru guvernele celor două imperii absolutiste. În 1862 se găsea în Bucureşti într-un mediu mizer şi imoral, care îl putea determina şi la crimă.

Multă lume îl considera ucigaşul primului ministru. Spre sfârşitul vieţii, obişnuia el însuşi să se dea drept ucigaşul lui Barbu Catargiu, căutând să stoarcă avantaje din aceasta. În 1862 a fost investigat destul de superficial. Pentru vinovăţia lui pleda faptul că, imediat după atentat, starea lui materială s-a îmbunătăţit – devenise un om bogat -, precum şi faptul că a părăsit mai târziu ţara, nesimţindu-se probabil în siguranţă.

Când în 1872 s-a reluat ancheta, Bogati se afla la Alba Iulia. Autorităţile austro-ungare, solicitate de cele româneşti, l-au arestat, supunându-l unui interogatoriu şi cercetându-i hârtiile. La acest interogatoriu, Bogati a căutat să se disculpe, numind pe un anume Dunca ca agent a opoziţiei liberale şi făptuitor al crimei. Lipsind probele concludente, nu a fost întemniţat, dar spre sfârşitul vieţii se afla la Orşova într-un fel de exil pe viaţă.

Între hârtiile confiscate lui Bogati era şi un raport al acestuia către prefectul de poliţie din Bucureşti din acel timp, Hiotu, în care, la fel ca la interogatoriu, indica tot pe Dunca şi pe tovarăşul său Grozescu ca făptaşi ai asasinării, dând şi amănuntul că cel care ar fi descărcat arma ar fi fost ultimul. În însemnările sale zilnice, Titu Maiorescu notează, la data de 28 martie 1880, că în călătoria pe care o făcea spre Pesta a văzut în restaurantul gării Orşova pe maiorul Bogati, care i-a povestit că uciderea lui Barbu Catargiu ar fi fost săvârşită de doi tineri exaltaţi din redacţia ziarului „Românul“, anume Dunca, care murise între timp, şi poetul Grozescu, încă în viaţă la acea dată.

Suspecţi: Dunca şi Grozescu

Cine sunt însă aceşti tineri pe care Bogati (atunci când nu se dădea el însuşi drept ucigaş) şi alte mărturii îi indică drept adevăraţii autori al asasinatului? Când în seara zilei de 8 iunie 1862 s-a dat în toată ţara o circulară pentru urmărirea presupusului asasin, pe care depoziţiile unor martori oculari – un negustor ambulant care se afla lângă poarta Mitropoliei şi doi şcolari care jucau mingea pe deal – îl descriu ca pe “un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre”, printre persoanele denunţate, corespunzând semnalmentelor de mai sus, este şi Dimitrie Dunca – supus austriac -, caracterizat ca “om peste măsură de  exaltat în ideile sale politice”.

În memoriile sale, scrise 34 de ani după acest eveniment, I. G. Valentineanu, publicist al epocii, îi indică şi el pe cei doi – Dunca şi Grozescu – cu fiind adevăraţii asasini. Valentineanu declară chiar că Dunca i-ar fi mărturisit că-l va împuşca pe Barbu Catargiu, arătându-i şi pistolul cu cremene cu care voia să-i ucidă. Afirmaţia sa este însă îndoielnică, pentru că la întrebarea logică: de ce nu l-a denunţat imediat pe Dunca? Valentineanu a răspuns că nu a voit să-l divulge, crezându-l nebun şi spre a nu trece „drept delator, căci m-aş fi expus eu însumi gloanţelor unui fanatic desperat“. Nefondată este şi afirmaţia sa că printre primii arestaţi au fost şi Dunca şi Grozescu şi că la confruntarea lor – făcută de procurorul Iancu Deşliu – cu meşterul şi calfa care reparaseră pistolul cu câteva zile înainte de atentat, aceştia nu au recunoscut în Dunca persoana care îl adusese la reparat. Din alte mărturii rezultă, dimpotrivă, că Dunca nu a putut fi găsit şi interogat nici atunci, nici mai târziu. În chiar ziua atentatului, el a dispărut din Bucureşti, trecând frontiera în Transilvania, unde a intrat în slujba unui anume Măciucă, crescător de vite. În 1872, când s-a redeschis ancheta, nu s-a procedat le arestarea şi interogarea lui de către autorităţile Austro-ungare, fie pentru că murise între timp (aşa cum declară Bogati în raportul său către Hiotu), fie pentru că nu existau motive serioase pentru aceasta.

Interpretând aceste informaţii, istoricul A. D. Xenopol a opinat pentru plasarea criminalului în rândurile opoziţiei liberale – între elementele mai extremiste – potrivnice conservatorilor. Se pune însă întrebarea: servea într-adevăr opoziţiei liberale acest act terorist? Existau precedente care să pledeze pentru o asemenea cale de rezolvare a problemelor politice de către ei? Faptele contrazic o asemenea ipoteză.

Suspect: Nicolae Bibescu

O altă persoană suspectată a fost Nicolae Bibescu, care în momentele de agonie ale morţii sale (1888) se spune că a avut viziunea obsedantă a crimei. Despre amestecul lui în asasinarea lui Barbu Catargiu există o serie de mărturii ale contemporanilor, de natură să-l pună direct în culpă. Astfel de relatări dezvăluie că cei ce se găseau imediat în urma trăsurii în care se aflau Barbu Catargiu şi Nicolae Bibescu îl văzuseră pe cel din urmă ţinându-şi braţul drept peste umerii primului-ministru şi că după ce s-a oprit trăsura el ar fi spus celor ce l-au înconjurat că asasinul s-a suit pe scara trăsurii, a tras şi apoi a fugit în vale prin viile Mitropoliei. Or – spun martorii -, aceştia nu văzuseră pe nimeni, nici urcându-se pe scara trăsurii, nici fugind. Mai târziu, el ar fi declarat că asasinul a tras de sus, din clopotniţă.

Ceea ce l-a făcut însă şi mai suspect pe Bibescu a fost faptul că, datorită lui, cercetările începute în 1862 au fost întrerupte. Chemarea lui N. Bibescu la Parchet pentru interogatoriu a avut ca urmare destituirea procurorului general Deşliu şi înlocuirea lui cu I. Şoimescu, care nu a mai continuat cercetările. Din aceste mărturii se poate deduce că Bibescu ştia poate lucruri care nu puteau fi date la iveală, fără însă să se poată conchide că el a fost autorul asasinatului.

O enigmă

Oricine ar fi fost însă asasinul se poate presupune cu o mare doză de probabilitate că asasinarea lui Barbu Catargiu nu a fost opera unui individ izolat,  ci urmarea unui complot bine organizat. O serie de indicii pledează pentru această ipoteză. Câţiva deputaţi cum ieşeau de la şedinţa Camerei observaseră cum o persoană flutura o batistă în chip neobişnuit, iar altcineva blocase intenţionat drumul cu o trăsură, pentru a sili caii prefectului să treacă prin gangul clopotniţei la pas. În acelaşi timp, un individ ar fi strigat deputatului Dimitrie Ghica, în momentul când acesta alerga spre locul crimei: “Păzeşte, în clopotniţă!“, iar un călugăr, slujitor al bisericii, a depus mărturie că, în chiar ziua atentatului, un anume Nicolae Iorgu Dan din Ploieşti, intrând prin curtea Mitropoliei, i-ar fi spus: “Să dea D-zeu noroc în cele ce se vor întâmpla azi”.

Asasinarea lui Barbu Catargiu continuă să rămână o enigmă.

sursa: Valeriu Stan, Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu în Magazin istoric, anul IV, nr. 2(35), februarie 1970

http://istoriiregasite.wordpress.com/