Ionel Grama
Înainte de a începe să vorbim despre „viață” și despre ce înseamnă „viu”, credem că ar trebui să vedem ce înțelegem noi acum, în mileniul III, prin aceste noțiuni.
Deci: „Viața – Sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu” (definiție DEX online). Ce înseamnă „viu”? „Care se află în viață; care trăiește; înzestrat cu viață”. Tot din DEX online. Trebuie să recunoaștem că nu prea avem imginație și că… ne cam învârtim precum un cățel după vârful cozii.
Viața știută de noi
Întreaga viață, așa cum o știm noi acum, se bazează pe un element prezent, nu numai pe planeta Pământ, ci și în întreg Universul: carbonul. Nu o să intrăm în amănunte chimice, o să vă spunem doar că acesta nu s-a format în momentul Big-Bang-ului, că el ia naștere în interiorul stelelor prin producerea unei triple coliziuni de nuclee de heliu (particule alfa) și că a fost descoperit din preistorie, în urma arderilor de materiale organice în spații cu foarte puțin oxigen (grote, vetre). Îl știți cu toți foarte bine, grafitul din creioane și diamantele, ambele arhicunoscute. Demn de reținut este că acest element poate face circa zece miliarde de combinații chimice, compușii rezultați fiind cei care stau la baza vieții terestre. Simplificând lucrurile, putem spune că viul nu poate exista fără carbon.Dar, poate exista viață bazată și pe alt element chimic? Deocamdată nu știm, dar începem să credem că definițiile noastre sunt incomplete și nu epuizează toate posibilitățile.
Ciudățenii din Valea Morții
Din cei 34.000 de kilometri pătrați, cât are Pustiul Mojave, circa 800 kilometri pătrați, aflați la 86 de metri sub nivelul mării, aparțin celei mai fierbinți zone din depresiunea intramontană din sud-estul munților Sierra Nevada, din California, SUA, cunoscută sub numele de Death Valley, Valea Morții. Una dintre enigmele nedezlegate a acestei zone sunt pietrele mișcătoare. Indienii Shoshone le zic „tümpisa”, ceea ce s-ar traduce prin „pietrele colorate”, după lutul cu care își pregăteau vopselurile cu care își dădeau pe corp. Acestea sunt cunoscute de sute de ani, dar nimeni nu poate explica cum și de ce, bolovani de zeci sau sute de kilograme o iau razna prin pustiu, plimbându-se pe distanțe apreciabile. Ca în multe alte cazuri, s-au emis niște explicații aiurite, pe care lumea le-a acceptat imediat, foarte puțini fiind cei care îndrăznesc să formuleze ipoteze care sparg tiparele necunoașterii noastre.
În categoria „teoriilor savante” se înscriu și ideile că, în urma ploilor (care sunt extrem de rare și de sărace aici), pe lutul moale se formează o mâzgă alunecoasă, pe care vântul împinge pietrele ca pe niște corăbii, sau că, în urma frigului din timpul nopții, pe pietre se formează un fel de „fuste de gheață”, pe care apoi vântul le „umflă” mișcând bolovanii. Asta ar însemna că în zonele polare, sau acolo unde plouă foarte mult pe glob, pietrele ar trebui să o ia la fugă sau să își ia zborul! Și mai curios este faptul că în Valea Morții, pietrele pleacă la drum când vor ele, pe direcții pe care și le aleg singure și parcurg distanțe diferite, lucruri care ar trebui să nu se întâmple dacă ar fi împinse de vânt într-o singură direcție. În fotografia 1 se văd urmele unor astfel de „plimbări”.
Întâmplări senzaționale pe Lună
Se pare că fenomenul nu se produce doar pe Terra. În fotografiile 2, 3, 4, 5 și 8 avem imagini de pe satelitul nostru natural, înregistrate în diferite misiuni Apollo. Și aici apar urme lăsate de pietre în mișcare. Unele sunt tot drepte, parcă trase cu rigla, dar spre deosebire de cele pământene, aici pare că pietrele s-au deplasat prin sărituri scurte, lungimea salturilor fiind egală, la fel și lungimile „alunecărilor” care au urmat acestor sărituri. Într-o altă imagine selenară se văd un șir de ridicături aproximativ egale ca mărime, la distanțe egale, ca și cum pietrele s-au încolonat și au pornit de la un crater la altul (foto 4). Numai că pe Lună nu mai putem spune că vântul este cel care le-a împins, Luna nu are atmosferă, deci nu există vânt, și nici că s-au făcut „fuste de gheață”, pentru că apa aici este o raritate, ea existând doar în niște cratere la poli și numai în stare solidă.
Una dintre întrebările care s-a pus a fost și de ce numai unele pietre pleacă la plimbare și altele nu? De altfel, în presă s-a vorbit extrem de puțin despre ce fel de roci au văzut cosmonauții misiunii Apollo 16 acolo (16-27 aprilie 1972), despre discuțiile pe care le-au purtat cu Centrul de la Huston când au văzut că bolovanii lunari se mișcă în toate părțile și, mai ales, de spaima pe care au tras-o când au găsit un „mamut” de piatră împușcat în două locuri (foto 8). Cine și de ce a tras în acel colos inert de două ori? Nu s-a spus nimic despre medalia acordată de Transception Incorporated din Austin, Texas, SUA astronauților John Young și Duke Charles, din aceeași misiune lunară Apollo 16, pentru că au „găsit epava unei nave extraterestre” și nici despre citarea întregului echipaj Apollo 16 de către Congresul SUA pentru același lucru. Vom reveni asupra acestor subiecte în alt număr.
Marte, planeta de piatră
La 6 august 2012, analizând imaginile primite de la roverul Curiosity, specialiștii de la Jet Propulsion Laboratory al NASA au comunicat oficial că „există încă multe teste de efectuat și multe proiecte suplimentare de cercetare care vor lua timp pentru finalizare, dar acum suntem mai siguri ca niciodată că Marte este acoperit de roci, și că acestea sunt de culoare roșie”. De ce sunt roșii pietrele de pe Marte? Și de ce multe dintre acestea au forma de animale marine, pești, șopârle, broaște (foto 7)?
În cele mai multe imagini luate pe Planeta Roșie, pare că cohorte întregi de bolovani roșii, toți aplecați în aceeași direcție, parcă au plecat în marș într-o direcție numai de ei știută. Și pentru ca misterul să fie și mai mare, robotul Opportunity (MER-B), aflat pe Marte de la data de 25 ianuarie 2004, a descoperit în 2010 niște sfere cu dimensiuni cuprinse între 100 și 250 de micrometri, adunate într-un fel de „tufe”, care au fost botezate „afine”, după asemănarea lor cu fructele terestre respective. Surpriza a devenit și mai mare când același gen de „afine” au fost găsite și în misiunile Apollo 13 și 14, pe Lună. Aici sferele au fost găsite îngropate în solul lunar, ca și cum ar fi căutat protecție, umezeală sau căldură. Poate părea de necrezut, dar același gen de „afine” se găsesc și pe Pământ, în zona Navajo, Utah, SUA, unde indienii le-au botezat „Moqui Marbles” (foto 6).
Piatra vie
În anul 1997, vulcanologul american Howard Sharpe a condus o echipă de cercetători în Alaska. Într-o seară, după ce în zonă a erupt un vulcan, indienii aleuți au venit la el și i-au spus că muntele „a scuipat din nou o piatră vie”. Ajuns la fața locului, Howard a găsit un bolovan lung de un metru, de culoare maronie, lucios pe dinafară. Atingându-l, a simțit o căldură slabă și, în comparație cu pietrele din jur, a avut impresia că se mișcă imperceptibil. A încercat să îl filmeze, dar mișcarea era insesizabilă, așa că a marcat locul unde se găsea. Peste noapte a constatat că piatra s-a mișcat, în linie dreaptă, întâi spre sud-est și apoi spre sud. „În tot timpul cât am observat-o, am avut impresia că am în fața mea o creatură vie”, a afirmat specialistul, specificând că nimic nu justifica deplasarea bolovanului și că pietrele asemănătoare din jur au rămas nemișcate, pe locurile unde erau de la început. În cele două săptămâni cât a durat observarea, piatra s-a deplasat circa doi metri și jumătate, în condițiile în care nu a plouat, nu a bătut vântul, nu a fost îngheț și solul nu a trepidat, trecând chiar și peste unele obstacole. La plecare, vulcanologul a luat cu sine un fragment din ciudata piatră, dar și din cele care mai erau pe lângă ea. Analizele efectuate ulterior în laboratoare au scos în evidență că piatra care s-a mișcat avea niște pori și niște nervuri roșiatice, care nu existau la celelalte mostre, dar structura lor chimică era identică. Concluzia trasă de Howard Sharpe a fost că a întâlnit o altă formă de viață, care trăiește în interiorul Pământului, în alte condiții decât cele de la suprafață, a cărui existență se bazează pe siliciu organic. Ideea sa este că lanțul de proteine pe care îl formează carbonul în viața știută de noi poate fi realizat și de siliciu, în alte variante. Desigur, „organele” unor astfel de creaturi, dacă ele există, sunt complet diferite de viul pe care îl știm acum. Timpul pentru ele are cu totul alte valori, spațiul alte dimensiuni, nu ne pot „vedea” pentru că ne mișcăm prea repede pentru percepția lor și, ieșite din mediul lor, unde temperaturile sunt de sute de grade și presiunile foarte mari, mor și se transformă în… pietrele cărora nu le dăm nicio importanță. Putem afirma cu certitudine că există forme de viață bazate pe siliciu? Deocamdată nu știm. Dar nu înseamnă că dacă până acum nu știm, acest lucru este exclus cu desăvârșire. Universul este infinit și ne rezervă nenumărate surprize. Vom reveni cu alte exemple senzaționale.
Știre de ultimă oră
La data de 19 ianuarie 2014, agențiile de presă au comunicat o știre senzațională: Robotul Opportunity, aflat în misiune pe Marte, a fotografiat o piatră care a apărut într-un loc în care roverul filmase cu câteva zile în urmă. Atunci în acel loc nu era nimic. Niciun specialist NASA nu poate explica cum a apărut acel „bolovan” acolo, mai ales că structura lui este diferită de tot ce știu cercetătorii că există în zonă.
