Au rămas în istorie drept printre cei mai vestiţi soldaţi. Erau parte a unor unităţi de infanterie uşoară de elită. Locul de origine al acestor unităţi: TRACIA. Numele acestor războinici: PELTASTI. Din momentul în care tracii au intrat în contact cu vecinii lor de la sud, grecii, au schimbat modul de desfăşurare a luptelor până în plină epocă romană.
În ceea ce priveşte arta războiului, tracii sud-dunăreni au adoptat unele tactici de luptă de la miceneieni, adaptându-le propriei culturi. Rezultatul acestei mixturi stă la baza unor strategii care va face din traci războinici cunoscuţi în lumea antică europeană.
Capacitatea de luptă a tracilor a fost recunoscută, de pildă, de perşii ahemenizi, încă de la primele întâlniri dintre aceste două culturi, în Bithynia (Anatolia, Turcia de azi). Iniţial aliaţi ai perşilor în campaniile lor europene, tracii întorc armele împotriva acestora în secolul V î.Hr. Un moment rămas în istorie este acela al distrugerii de către peltastii traci a unei întregi armate persane comandate de Mardonius (care este rănit cu această ocazie) în timpul evacuării persane din Grecia.Ca efect, ia naştere cel mai puternic regat trac al antichităţii: statul Odrys.
Tot în aceste vremuri, atenienii îşi îndreaptă politica de colonizare către valea râului Strymon, ocupată de neamuri tracice, care exploatau de secole întregi resursele minerale abundente aici, cum ar fi minele de aur de pe muntele Pangeu, controlate de tracii edoni.
Tracii odrisi vor fi cei care vor pune capăt campaniilor de colonizare ale atenienilor, distrugând nu mai puţin de 9 expediţii militare trimise de Atena împotriva lor. Noul raport de forţe face din odrisi cel mai puternic neam din zonă, coloniile greceşti de pe ţărmul tracic al Egeei fiind forţate să le plătească tribut acestora.
Grecii au sesizat eficacitatea unităţilor de peltasti traci şi vor copia tehnica de luptă a acestora, armamentul şi vestimentaţia, iar unităţile greceşti inspirate din tradiţia tracă vor scrie istorie pe câmpurile de luptă, mai ales sub comanda lui Filip al II-lea şi Alexandru, cei mai mari regi ai Macedoniei.
Războinic peltast înfăţişat pe un obiect grecesc din teracotă
În perioada târzie a regatului Odrys, tracii şi grecii vor deveni aliaţi, aceştia din urmă beneficiind de spijinul militar al peltastilor traci într-o serie de conflicte militare. De precizat că Alexandru cel Mare,aşa cum relevă autorii antici, a inclus în armata un număr însemnat de peltasti de origine tracă, unităţi care au avut un rol decisiv în campania dusă de regele macedonean împotriva perşilor.
Peltastii sunt cei care s-au împotrivit şi campaniilor de cucerire a Traciei declanşate de romani. Abia în anul 46 forţele imepriale vor reuşi să înfrângă rezistenţa acestora şi să transforme Tracia în provincie romană. Dar unităţile de peltasti vor fi regăsite, mai târziu, în rândul trupelor romane, un semn că liderii militari ai Romei au sesizat eficienţa acestora.
Vestimentaţia
Reprezentările artistice ale antichităţii şi descrierile literare ale vechilor autori ne permit astăzi să reconstituim imaginea unui războinic peltast, însemnând armamentul din dotarea acestuia şi vestimentaţia specifică. În prima fază istorică, el purta o tunică lungă, mantie, căciulă şi cizme. Materialele foloste erau inul, lâna, dar şi blănurile de animale. Din piele erau confecţionate centurile, uneori decorate cu elemente simbolistice legate de lup, animal sacru în tot spaţiul tracic. De altfel, prezenţa acestor decoraţii, realizate fie prin broderie, pictură sau ambele concomitent, reprezintă o carcteristică aparte care îi individualiza pe războinicii peltasti.
Căciula acestora era de trei tipuri, cel de bază fiind confecţionat dintre-o piele vopsită de vulpe, cu un material textil cusut în părţile laterale, croit ca nişte flapsuri pentru urechi şi ceafă. O astfel de căciulă era folosită cu precădere în timpul iernii.
Tunica, cum am spus mai sus, era lungă, depăşind nivelul genunchilor, grea şi fără mâneci. Spre deosebire de alte elemente vestimentare tipice războinicului peltast, tunica nu prezenta decoraţiuni excesive. Mantia (zeira) reprezenta elementul ce definea, per ansamblu, vestimantaţia tracilor. De formă aproape pătrată, aceasta depăşea în lungime, uneori, tunica, putând fi folosită pentru a proteja întreg coprul de zilele friguroase. Nu se ştie astăzi cu exactitate din ce material era confecţionată aceasta, însă putem presupune că era vorba de unul rezistent şi gros, pentru ca mantia să fie călduroasă.
Mantia era decorată şi colorată puternic, în special cu motive geometrice. O teorie modernă susţine că elementele geometrice reprezentau semne de apartenenţă a războinicului la un anumit trib sau neam.
Cizmele tracilor se deosebeau de încălţămintea utilizată în lumea greco-romană, prin faptul că ele acopereau total întreaga parte inferioară a picioarelor.
În ceea ce priveşte alte elemente de vestimentaţie, ele puteau fi întâlnite de la o zonă la alta a spaţiului tracic. De pildă, neamurile tracilor din nord foloseau şi pantaloni, o cămaşă lungă fără mâneci, încălţăminte pictată şi un tip de jachetă cu marginile decorate.
În vremea regelui odris Kotys I (a domnit în sec. VI î.Hr.), aspectul vestimentar al peltastilor suportă unele modificări radicale, fiind influenţat de unele elemente greceşti şi celtice. Astfel, tunica devine mai scurtă şi mai uşoară, monocoloră (de obicei alb sau negru), iar decoraţiunile aproape că dispar. De asemenea, unii războinici încep să poarte lanţuri din bronz sau aur şi să adopte încălţămintea tipică grecilor sau cu influenţe scitice.
Armamentul şi armura
Înainte de Kotys I, numai trupele de cavalerie aveau voie să poarte armuri pentru protejarea trupului. O dată cu reforma instituită de acesta, absolut toate untiăţile armatei trace puteau utiliza armura, inclusiv peltastii. Aceştia din urmă însă, fiind trupe de infanterie uşoară, nu puteau să folosească armuri grele, pentru ca şi-ar fi pierdut eficacitatea şi viteja de atac în luptă. Ca atare, vom regăsi în dotarea lor doar coifuri (în cea mai mare parte de tip tracic, dar se utilizau şi cele de tip corintian sau atic, în cazul tracilor de sud) şi apărători pentru picioare. Peltastii din nord vor folosi şi un fel de corset purtat peste tunică, dar şi coifuri de tip scitic in paralel cu cel de tip tracic.
Ulterior cuceririi Macedoniei de către romani şi a transformării raciei într-o zonă clientelară Romei, peltastii vor adopta armua de tip roman. Vom regăsi în vestimentaţia lor lorica hamata, dar şi coifuri de tip Montefortino, alături de cele de tip tracic utilizate până atunci.
Coif de tip tracic
Scutul peltastilor este şi cel de la care aceştia şi-au luat denumirea, termenul folosit de greci pentru a numi acest obiect fiind “pelte”. Pelte-ul era un scut simplu, realizat din lemn sau un cadru de răchită pe care se întindea o piele de capră sau oaie. Tracii din sud aplicau uneori pe suportul din lemn un strat din bronz, după modelul folosit de greci. Arheologii au identificat un număr însemnat de nituri din bronz, probabil folosite pentru a fixa pielea întinsă pe cadrul scutului sau şi cu rol decorativ. Scutul nu avea ramă şi era uşor convex, iar ca formă se pot distinge două tipuri, rotunde sau în semilună, cel din urmă tip fiind cel mai des reprezentat pe creaţiile artistice greceşti.
Pelte-ul era ţinut de un mâner ataşat în centrul său, iar pentru a fi purtat în spate de războinic avea ataşată o curea din piele. Scutul era puternic decorat, fie cu motive geometrice, figuri de animale sau mixturi între acestea. Scutul peltastilor va fi adoptat şi de macedoneni în vremea lui Filip al II-lea şi introdus în dotarea trupelor vestitei falange macedonene. În timpul campaniilor fiului său, Alexandru, pelte-ul tracic va intra în dotarea tuturor trupelor de infanterie macedonene, implicit va fi folosit de trupele de asalt.
Cât priveşte armele utilizate de peltasti, suliţa reprezenta principalul element. Aceasta prezenta unele asemănări cu doru-ul folosit de hopliţi şi era realizată din lemn de frasin. Vârful său era din fier şi avea forma unei frunze. Diferenţa dintre suliţa tracilor şi cea a hopliţilor era aceea că vârful celei dintâi era semnificativ mai mic decât în cazul celei de-a doua.
Lungimea suliţei tracilor era de aproximativ 6 picioare (1 picior=0,30 metri), lungime destul de neobişnuită pentru o armă de aruncat. În preajma secolului al IV-lea î.Hr., peltastii traci încep să utilizeze şi sarissa, o suliţă cu lungimea cuprinsă între 14 şi 16 picioare.
Unele reprezentări artistice înfăţişează războinici traci purtând alte câteva suliţe mai mici pe lângă cea principală şi lungă, dar nu se poate şti cu exactitate numărul aflat în dotarea fiecărui ostaş. Suliţa principală era fie aruncată de la distanţă, fie folosită pentru împuns, atunci când grupuri ale unităţii de peltasti acţionau cu un “singur trup”.
Aceste grupuri, cu dublu rol, de atac la distanţa şi de aproape, erau extrem de eficiente. Concret, atunci când ostaşul din faţă folosea suliţa pentru împuns inamcul aflat aproape în faţa sa, camaradul din spatele său îşi arunca suliţa către inamicul care venea din spatele celui aflat în contact direct cu compatriotul său.
O altă armă utilizată de traci, cu precădere de către tribali şi geţi, era pumnalul de tip sica, adoptat mai târziu şi de perşi. Sica, deşi de dimensiuni mici, era o armă temută în rândul inamicilor, deoarece ea sfâşia uşor scuturile şi armura acestora.
În secolul III î.Hr. o uriaşă migraţie celtică aproape că-i alungă pe traci de pe teritoriile lor. Tracii contratacă şi reuşesc, în cele din urmă, să-i scoată pe celţi din Tracia, însă acest contact dintre cele două popoar va aduce unele modificări în armamentul şi armura tracilor. Peltastii vor adopta scutul celtic, numit de greci thureos, mai mare decât cel local, tracic, aproape de dimensiunea unui om, realizat din lemn pe o “coloană” din fier şi acoperit apoi cu piele. Tracii cntinuă obieciul decorării scuturilor şi după adoptarea celui celtic.
Trupele de peltasti devin multirol în rândul armatei. De pildă, tracii peltasti din armata macedoneană acţionau ca unităţi de protejare a flancurilor, de asalt, dar şi ca gardă mobilă în acţiuni conexate cu cele ale cavaleriei. În timpul bătăliilor, unităţile de peltasti erau organizate în funcţie de arma principală din dotare, lucru care făcea din acestea unităţi extrem de flexibile.
Sunt cunoscute câteva tipuri de organizare: unităţi care aruncau suliţele, unităţi care foloseau suliţele pentru împuns în lupta de aproape, unităţi ce utilizau rhomphaia. Această din urmă armă era o sabie grea din fier, mânuită cu ambele mâini, înrudită cu falx-ul dacic şi utilizată de traci începând cu secolul IV î.Hr. A rămas în istorie drept una dintre cele mai înspăimântătoare arme ale antichităţii, un luptător ce folosea o rhomphaia putând despica un călăreţ şi un cal în acelaşi timp.
Peste secole, războinici traci cunoscuţi drept peltasti rămân unii dintre cei mai repectaţi şi temuţi luptători ai antichităţii, ce au evoluat de la stadiul de simpli vânători sau ţărani obişnuiţi cu lupta defensivă la cel de soldaţi cu rol multiplu în cadrul armatei din care făceau parte. De Valentin Roman – Vatra Daciei
Peltast trac purtând rhomphaia, reprezentare artistică
