Era post-antibiotică de Tim O’Shea – prima parte
Crearea credibilităţii
Ideea era strălucitoare. Dar cum să-i convingi pe oameni să renunţe la ceaiul de sunătoare şi să dea bani (bani grei) pe boabe chimice? Ei, aici era problema. Idei strălucitoare poate că mai aveau şi alţii, dar ele trebuiau să „prindă” la mase, să-i convingă pe oameni să cumpere produsele respective. Deci… marketing! Înainte de a-i vaccina pe oameni în braţ sau în pardea de dinapoi, trebuia să-i „vaccinezi” în cap.
Să le inoculezi convingerea….. că doar cu ajutorul produselor tale mai poate exista în viitor viaţă pe Pământ. Şi din nou cei doi s-au dovedit inteligenţi. Standardizarea educaţiei, şcolirea corpului medical pe anumite baze şi creerea unui statut economic de excepţie care să-i determine să urmeze „politica” celor doi.
Pe la 1904, Andrew Carnegie nota că muncitorii din fabricile sale câştigau financiar mai bine decât marea majoritate a medicilor din acele timpuri. Consultându-se cu preşedintele MIT, Henry Pritchett, ei au pus bazele Fundaţiei Carnegie cu un capital de 10 milioande de dolari. Scopul iniţial era de a promova pensii pentru profesorii în vârstă. Probabil de aceea medicii profesori universitari sunt atât de ataşaţi de concernele farmaceutice în ziua de azi. În curând însă a mai apărut un obiectiv mai important: controlul educaţiei. Numele a fost şi el schimbat in Fundaţia Carnegie pentru dezvoltarea educaţiei, iar Pritchett se referea la această Fundaţie denumind-o : „o mare agenţie destinată să întărească educaţia americană prin studii ştiinţifice şi politice”. Cei doi erau deci doi mecena binefăcători! Simpatic. Dintotdeauna miliardarii îţi vor spune că se dedică, ei şi banii lor, scopului nobil de a-ţi fi ţie de folos. Ei bine, când mai auzi data viitoare afirmaţia asta, pipăe-te să vazi dacă mai ai portofelul la tine.
Oricum, Fundaţia desigur că s-a bucurat de un succes imens. Repede au mai sărit în barcă încă o grămadă de indivizi plini de bani, care mirosiseră şmecheria. Controlul educaţiei funcţiona cam aşa: în dorinţa de a se califica pentru noul sistem de pensii (pensii pentru profesori, vă reamintiţi, nu?) o instituţie participantă (adică o universitate sau Şcoală înaltă) trebuia să îndeplinească standardele impuse de Fundaţie. În primul an s-au confirmat baremului 52 di 421 de instituţii de învăţământ. Şi astfel în relativ scurt timp Fundaţia a început să aibă propria ei viaţă. O viaţă frumoasă.
Abraham Flexner, persoană care nu avea studii medicale, a fost desemnat de Fundaţie să călătorească prin America şi să „observe” educaţia medicală a viitorilor jurători pe Hippocrat. Sau Ipocrit? În fine.
Rezultatul „observaţiilor” făcute de Flexner a fost publicat în Raportul Flexner, publicat în 1910. Ca urmare a recomandărilor făcute în acest raport, Fundaţia s-a transformat dintr-un organ ce urma să asigure pensii profesorilor, într-o instituţie care subvenţiona cercetarea. Anumite şcoli care îndeplineau standardele impuse de Fundaţie, primeau subvenţii. Celelalte nu. În felul acesta un gigant industrial a început să „dicteze” tipul de medicină care urma să „înfloreasă” în America. Metodele tradiţionale, naturale de terapie au fost date la o parte în favoarea noilor metode, mai „ştiinţifice”. De ce? Pentru că produsele naturale nu pot fi patentate, şi implicit nu se pot obţine profituri de pe urma lor.
Marile universităţi din ierarhia medicală care guvernează astăzi ştiinţa medicală au fost cele care s-au aliniat primele la cerinţele Fundaţiei Carnegie: Case Western Reserve, Johns Hopkins, Carnegie Institute of Chicago,
University of Chicago, Harvard School of Medicine, University of North Carolina.
Rockefeller a pus repede şi el de o Fundaţie. Direcţia era aceeaşi însă Fundaţia Rockefeller a trasat standarde şcolilor care căutau susţinere „filantropică”. Astfel dacă în 1904 existau 5747 de medici după 15 ani (1919) numărul lor s-a redus la 2658. Iar în aceiaşi perioadă de timp numărul şcolilor medicale a scăzut de la 162 la 81. Ce, doar nu v-aţi fi aşteptat ca numărul lor să crească ca urmare a actelor filatropice ale celor două Fundaţii. Desigur că numărul lor a scăzut, rămânând pe „piaţă” doar cele care „s-a supus” condiţiilor impuse de Fundaţii. Căci doar aşa au putut supraviţiu, „filantropăite” de Carnegie şi Rockefeller.
Şcolile de medicină au fost conectate în universităţi. Universităţile au fost conectate la departamente clinice cu laboratoare şi spitale universitare. Folosind fondurile Fundaţiei Rockefeller, Flexner a fost capabil să dezvolte un mic grup de şcoli medicale de elită care erau orientate clinic. Acestea au pus bazele viitoarelor generaţii de medicamente.
Infrastructura educaţiei, descoperirilor şi cercetărilor precum şi a organizării medicinei care persistă până astăzi a fost creată doar în câţiva ani. Toate cunoştinţele legate de sănătate şi boală, acumulate tradiţional de sute de ani, au fost aruncate pe fereastră. La gunoi. Iar ceea ce concepuseră şi organizaseră Carnegie şi Rockefeller s-a transformat în industrie. Industria farmaceutică! Focusată pe creşterea pieţi şi implicit a profitului. Iar o industrie bazată pe boală nu se va ruina singură vindecând bolile, ci tocmai va lucra permanent pentru permanentizarea lor. Pentru a avea în permanenţă clienţi-plătitori! Tocma acesta este şi unul dintre motivele pentru care în toate aceste decenii remediile eficace, necostisitoare şi ne-farmaceutice au fost sistematic denigrate şi înlăturate de pe piaţă. Tocmai acesta este motivul pentru care nici până azi nu prea stim multe despre cancer, nemai vorbind de un leac împotriva lui. SIDA? Vaccinul contra acestei boli? Puteţi să uitaţi! Nu va fi descoperit niciodată, căci asta ar însemna eradicarea bolii, vindecarea bolnavilor şi pierderea clientelei.
INDUSTRIA FARMACEUTICĂ SE OCUPĂ DE AFACERI, DE PROFIT, ŞI NU DE VINDECAREA DVS.
Şi astfel, marea aiureală a Teoriei germenilor, deşi contestată de aproape toţi contemporanii lui Pasteur, deşi negată chiar de Pasteur însuşi pe patul de moarte, s-a născut pentru a doua oară, a fost pusă pe piedestal în faţă, iar toate celelalte teori au fost calificate ca şarlatanii. Aşa se scrie istoria medicinei!
Deja din anii 20 ai secolului trecut industria medicală se fortificase suficient de puternic. A profitat inteligent de dispariţia unor boli datorită ridicării nivelului de trai şi al celui sanitar, inventând vaccinuri atunci când afecţiunile contagioase respective nu mai constituiau practic nici un pericol, tocmai pentru a se bate cu pumnii în piept că a „salvat omenirea de la dispariţie”.
Politica medicală a devenit din ce în ce mai puternică cu fiecare an. Opoziţia a fost terminată rapid prin denigrare, prin interzicerea publicării ideilor noi care nu se potriveau în conceptul de piaţă al concernelor, cercetătorilor prea „isteţi” li s-au tăiat subvenţiile, iar mass-media (care aparţine de fapt tot lor) a publicat doar ce avea voie să publice. Acesta este motivul pentru care în ultimii 50-60 de ani medicina nu a mai făcut semnificativi paşi înainte.
Iar noi? Nici noi nu am făcut. Am stat şi ne-a uitat cum suntem prostiţi în faţă, cum ni se bagă mâna în buzunar şi cum suntem ajutaţi să ajungem mai repede la graopă.
Penicilina
În 1928 Teoria germenilor a primit un impuls nou, care se simte încă foarte clar până în zilele noastre. Doctorul Alexander Fleming, un cercetător englez, a descoperit accidental că în laboratorul său, culturile pe care el experimenta au fost distruse de o anumită ciupercă (mucegai). În următorii 14 ani cercetători din Anglia şi America au reuşit să izoleze şi să testeze penicilina. Cercetările au fost însă ţinute secret.
Oricum, în 1942 un incendiu a devastat „The Coconut Grove”, cel mai vechi bar de noapte din Boston, incendiu în care au fost răniţi sau au murit mulţi oameni. Penicilina a fost în aceste cazuri aplicată pentru a preveni infecţiile cauzate de arsuri. Vestea a ajuns în presă unde a „explodat” pur şi simplu. Astfel s-a declanşat cursa pentru producerea în masă a penicilinei, a „medicamentului minune”. Deja în 1944 toate necesităţile de aprovizionare cu penicilină ale armatei americane erau satisfăcute. De către Merck.
Această descoperire a conferit o nouă credibilitate Teoriei germenilor şi sistemului medical conceput de industria farmaceutică şi de universităţile americane. Mii şi mii de oameni au murit ca urmare a infecţiilor provocate de bacterii, iar acuma, iată, am reuşit să descoperim o armă cu care învingem acest redutabil duşman extern. Doar că, ceea ce descoperiseră savanţii dogmatizaţi, se ştia de mii de ani în multe culturi tradiţionale, în care diferite remedii naturale obţinute din plante aveau exact acelaşi rol ca şi mucegaiul folosit pentru fabricarea penicilinei. Rol antiseptic şi antibiotic. Deci redescoperiseră „mama natură”.
Desigur că într-un ţesut bolnav apar bacterii care pot duce la infecţii, dar aceasta doar acolo unde exista DEJA un ţesut bolnav. În cazul arsurilor este vorba despre accidente violente, în care o parte din ţesuturi sunt distruse, afectate, din exterior, ca urmare a unui accident fizic. Ştim încă de la Bechamp că bacteriile apar pe acest fond, se hrănesc cu aceste „ţesuturi moarte sau bolnave” , şi deci este normal ca acolo să fie nevoie de folosirea unui contra-remediu extern, pe care de sute şi mii de ani culturile vechi îl obţineau prin diferite căi din diferite plante. Nimic nou.
Depinde însă cum prezinţi lucrurile. Iar marketingul industriei farmaceutice este întradevăr foarte bine pus la punct.
De fapt, Mama natură triumfă întotdeauna
În cercetările sale timpurii asupra penicilinei, Sir Alexander Fleming a putut observa şi ştia deja foarte bine că în prezenţa unui factor de stress, a unei substanţe, organismele vii se modifică sau se adaptează. El ştia, poate mai bine ca oricare altul, că există un pericol prin formarea „rezistenţei” microorganismelor, în cazul unei supradozări cu penicilină. Într-un inerviu acordat publicaţiei „New Yoek Times” în 1945, Fleming spunea: „Marele risc al autoadministrării este acela de a se folosi un dozaj prea mic, care în loc să diistrugă microbii, să le ofere şansa (adică să îi educe ) pentru a deveni reezistenţi la penicilină….”
Să ne gândim un pic: cele mai vechi organisme vii de pe planeta noastră sunt bacteriile. Ele există de miliarde de ani. Ele au fost capabile să reziste, să supravieţuiască de-a lungul istoriei pământului, practic tuturor schimbărilor care au avut loc pe această planetă: căldură, frig, secetă, umiditate excesivă, cu oxigen, fără oxigen, în cutermure, gheţari sau vulcani. Bacteriile sunt încă absolut peste tot. Sute şi mii de specii au venit şi au plecat definitiv de pe această planetă pentru că nu s-au putu adapta. Bacteriile sunt de la început şi până în zilele noastre aici. Bacteriile sunt „maeştii adaptării”.
Şi deodată venim noi, mai isteţi şi mai fuduli, introducem noi substanţe (sintetizate chimic) în organismele noastre. Penicilina, care distruge bacteriile. Cam ce vă închipuiţi că vor face bacteriile? O vor lua la fugă, vor dispare de pe pământ? Nicidecum. Se vor ADAPTA, aşa cum au mai făcut-o de milioane de ori înainte. Vor deveni rezistente faţă de noul factor de stress. Biologii spun că ele vor „muta” genetic. Căci doar cel care foloseşte „mutaţia” genetică poate supravieţui. Iar bacteria este maestru în aşa ceva.
Chiar de la bun început atunci când au apărut antibioticele, cercetătorii au remarcat şi semnalat fenomenul de „mutaţie” în bacterii. Adică ele devin rezistente faţă de unul sau altul dintre factorii de stress (medicamente, antibiotice). Până în prezent au fost create circa 160 de tipuri de antibiotice. Desigur, o mare problemă este că multe dintre acestea nu sunt decât mici variaţii ale altora care au existat mai înainte (concurenţa pentru patentarea produselor). Şi ce am obţinut? Bacteriile au devenit mereu rezistente contra antibioticelor, iar noi ne-am căznit mereu să facem noi şi noi antibiotice, care mai de care mai puternice. Până ce am reuşit să ne distrugem pe noi înşine cu aceste super-chimicale, dar nicidecum să eliminăm bacteriile.
Antibioticele au pierdut lupta contra bacteriilor. Lupta era de fapt din capul locului pierdută, doar că în aroganţa noastră, şi în dorinţa lor de profit, ne-am făcut că nu observăm lucrul acesta.
Rezistenţa la medicamentaţie este astăzi una dintre principalele cauze ale mortalităţii în USA. Mai mult de 70.000 de pacienţi mor în fiecare an, conform statisticilor National Institutes of Health.(Garrett), ca urmare a rezistenţei bacteriilor la medicamentaţia actuală. Aceşti pacienţi capătă infecţii în timpul şederii lor în spitale, aflându-se sub tratament medicamentos. Nici un fel de antibiotic cunoscut până în prezent nu-i poate ajuta. Este şi de presupus că, poate un pic cinic aici, bacteriile din spitale sunt cele care sunt cel mai bine „antrenate” pentru a rezista factorilor de stress externi lor. Un studiu din 1992 efectuet de CDC’s Institute of Medicine a arătat că procentul mortalităţii cauzate de infecţii a crescut cu 22% în perioada 1980-1992 (Slavkin, p108).
Iată câteva exemple de rezistenţă la medicamente:
– în 1946, aproape 88% din infecţiile cu Staphylococcus puteau fi vindecate cu ajutorul penicilinei
– în 1950, doar 61%
– în 1982, doar puţin peste 10%
– în zilele noastre mai puţin de 5% dintre infecţii pot fi vindecate cu ajutorul penicilinel.
Pentru aşa o „epocală” descoperire, vă mulţumim frumos!
Făcătorii de boli
În 1960 apare pe piaţă un nou antibiotic, Metacilin. Chestia asta funcţionează o vreme, dar nu prea mult. În 1962, 40% din infecţiile provocate de Staphylococcus erau deja rezistente la Metacilin, conform « New England Journal of Medicine”, din 28 Aprilie 1994.
În fine, în 1993 singurul antibiotic sigur contra Staphylococcus rămăsese Vancomycin. Oricum astăzi acest lucru nu mai este valabil. Există în prezent mai multe tulpini de Staphylococcus care sunt rezistente şi la Vancomycin. Ce ne-a mai rămas ? NIMIC. Antibioticele sunt înfrânte, iar Mama natură a triumfat din nou!
Există o grupă de Staphylococcus (Grupa A) care este rezistentă la absolut toate antibioticele cunoscute. Această grupă este deosebit de agresivă, atacând carnea, muşchii şi organele. Uneori apar în presă relatări despre o boală cu urmări groaznice o aşa-zisă „Mâncătoare de carne”, infecţie provocată de Staphylococcus extrem de rezistent din grupa sus-numită. Pancienţii mor în chinuri groaznice. Acuma este drept că ziarele au tendinţa generală de a prezenta lucrurile cât mai teribil cu putinţă, pentru a se vinde cât mai bine cu putinţă. Totuşi, despre povestea din filmul „Outbreak” cu Dustin Hoffmann mulţi cercetători şi oameni de ştiinţă de marcă sunt de părere că în fapt, nu va mai dura mult până o astfel de epidemie tip „Ebola” va apare în realitate. Singura întrebare rămasă fără răspuns este doar CÎND?
În zilele noastre 30% din bacilii de pneumonie sunt rezistenţi la Penicilină, medicamentul care cândva avea eficacitate de 100% contra tuberculozei.
În zilele noastre 30% din cazurile de gonoree sunt rezistente atât la Penicilină cât şi la Tetraciclină, medicamente care în trecut aveau eficacitate de 100%. Între timp aceste medicamente nici nu mai sunt prescrise contra gonoreei.
Fred Tenocer, medic de la Centers for Disease Control din Atlanta spunea: “ În prezent avem câteva tulpini de Streptococcus care sunt rezistente la absolut toate antibioticele axistente.”
Supermicrobul
Cât de serioasă este problema bacteriilor rezistente? Cred că cifra pe care ne-o dau statisticile este serioasă îndeajuns. 70.000 de americani mor anual în spitalele americane ca urmare a infecţiilor bacteriene care nu pot fi vindecate cu antibiotice. Conform sursei citate mai înainte (New England Journal of Medicine, Aprilie 94) din 40 de milioane de pacienţi spitalizaţi anual, 2 milioane se aleg cu infecţii după ce părăsesc spitalul. Adică unul din 20 de cazuri! Nu este un pic cam prea mult, domnilor? Iar la mai mult de 60% din aceste 2 milioane în infecţii sunt implicate bacterii rezistente la antibiotice. În unele documente americane se vorbeşte chiar de un procent de 70% pentru probabulitatea de a căpăta o infecţie nosocomială. Nosocomial înseamnă o boală căpătată în spital!
Tuberculoza
Haideţi să ne concentrăm un pic atenţia şi asupra tuberculozei. La începutul secolului XX aceasta era principala cauză a deceselor în USA. Ulterior au fost create medicamente contra acestei afecţiuni, iar tuberciuloza a fost ţinută sub control mai multe decenii la rând. Între timp însă a apărut tuberculoza rezistentă la medicamente. Atunci când sistemul imun este subpresat ca urmare a nutriţiei deficitare, abuzului medicamentos, unui stil de viaţă greşit, etc. mutaţiile din tulpinile TB sunt încurajate. Devin rezistente la medicamentaţia standard. Două dintre principalele medicamente contra tuberculozei sunt Isoniazid şi Rifampin. Într-un studiu efectuat în New York City în 1991, 42% dintre pacienţii TB erau rezistenţi la unul dintre aceste două medicamente, iar 60% dintre pacienţii care au recidivat în tuberciloză erau rezistenţi la ambele medicamente. Multe tulpini TB sunt rezistente deja la toate cele 5 medicamente consacrate în terapia tuberculozei. În mod normal, astfel de cazuri au urmări fatale. WHO (Organizaţia mondială a sănătăţii) preconizează că în următoarea decadă, mortalitatea datorată tuberculozei la nivel mondial va creşte de la 3 milioane la 30 de milioane! (Slavkin, p 111) Dar WHO ne-a mai pricopsit de curînd şi cu o pandemie (gripa porcină, despre care nu se mai aude nimic.
Tb este o microbacterie. Microbacteriile pot supravieţui în ţesuturi ani de zile, în aşteptarea unui oportunităţi cum ar fi o slăbire a sistemului imun (să ne mai mirăm oare că mulţi pacienţi cu cancer care urmează chemoterapii, deci tratamente imunosupresoare, mor din cauza afecţiunilor infecţioase pulmonare?).
Pe de altă parte trebuie să spunem şi acest lucru. Datorită campaniilor şi direcţiilor grşite în educaţie şi presă din ultimii 40-50 de ani, extrem de multe persoane cred orbeşte în atibiotice. Iar dacă un medic care are ceva mai multă conştiinţă decât se întâmplă de obicei, nu prescrie unui pacient antibiotice, acesta se duce la alt medic care-i prescrie aşa ceva. Din păcate, din ignoranţă şi educaţie manipulată de marketingul industriei farmaceutice, foarte mulţi medici care ar vrea să facă ceva bun, nu mai pot face asta în ziua de azi. Iar aici nu medicii sunt în totalitate de vină, ci o foarte mare parte din responsabilitate o purtăm noi, simplii pacienţi ignoranţi. Doar că, deşi ignoranţa poate fi mortală, pe actul de deces nu se poate scrie „Mort din ignoranţă”!
Totuşi multe studii arată că există muilţi doctori care contribuie mai departe cu bună ştiinţă la ignoranţa pacientului. Cum vi se pare ideea de a prescrie un antibioti unui pacient care a contractat o simplă răceală, şi deci în care nu există o infecţie bacteriană? Ceea ce se va obţine va fi o atenuare! Adică o atenuare a numărului de bacterii posibil patogene, la circa 50%, în timp ce cealaltă jumătate a bacteriilor va supravieţui antrenându-şi sistemele proprii în dobândirea rezistenţei faţă de antibiotice. Acest fenomen este încurajat de încă două aspecte la care se face referire mai punţi, şi anume: mulţi pacienţi întrerup administrarea de antibiotice de îndată ce se simt un pic mai bine. Ei cred că sunt sănătoşi, dar in fapt ei dau răgazul necesar bacteriilor de a-şi câştiga rezistenţa contra medicamentaţiei. Iar data viitoare, antibioticul respectiv nu va mai avea eficacitate contra tipului respectiv de bacteri, căci acestea s-au autoimunizat deja contra acestei medicamentaţii.
Iar al doilea aspect care trebuie să-l menţionăm este un termen interesant: profilactic! A, nu, nu este intenţia noastră de a vorbi despre controlul natalităţii. Ne referim la altceva. Dacă ai o gripă, înseamnă că în acţiune este un virus (spune medicina dogmatică). Bun, dar atunci de ce ţi se prescrie un antibiotic care este contra bacteriilor? Cuvântul magic este PROFILACTIC. Vă dăm o doză de antibiotic cu scop profilactic, pentru a evita o eventuală suplimentară complicaţie datorată unei eventuale infecţii bacteriene (complicaţie). Ori antibioticele în general nu au spirit de discernământ. Ele ucid toate bacteriile din organismul nostru, nu numai pe cele rele, dar şi pe cele bune. Astfel, în fond, se produce o slăbire a organismului (efect secundar) tocmai în momentul în care organismul este atacat de un cu totul alt soi de duşman, de un virus. Are logică acest mod de gândire? Poate pentru domnii de la concernele farmaceutice. Pentru mine unul, nu? Dar pentru Dumneavoastră?
Lăsaţi copii în pace
Infecţia aparatului auditiv. Otită medie este denumirea oficială. Orice mămică grijulie, la primele simptome va apela la un medic, nu-i aşa? Şi ce va prescrie acesta? Antibiotice! Dar, aşa cum constată şi NEJM din 28 Ianuarie 1999, 41% dintre cazurile de otită sunt provocate de un virus! Iar medicii prescriu antibiotice, de foarte multe ori şi pentru că mămicile grijulii solicită asta. Acuma, dacă cineva care are cancer în fază finală şi vă roagă să-l omorâţi cu o injecţie, ca să-l scăpaţi de dureri, o veţi face? Dacă aveţi ştiinţă de faptul că otita aproape în jumătate dintre cazuri este provocată viral, pentru ce să prescrieţi antibiotice? Pe deasupra, este cunoscut faptul că de foarte multe ori nici nu este vorba de otitis media, ci de alergii, traume minore sau alte afecţiuni uşoare care foarte des sunt diagnosticate ca fiind otita. Încă din 1991 se ştie cp Amoxicillin, care des era prescris pentru otită, are o foarte „interesantă” calitate în legătură de exemplu cu otita: copii care sunt trataţi cu acest antibiotic au de 2 până la 6 ori mai mari şanse să recidiveze, decât copii care nu au fost trataţi cu acest antibiotic. (JAMA, 18 Dec 1991) Oare grijuliile mămici ale acestor copii chiar aşa ceva îşi doresc?
Întreaga poveste este de fapt scăpată de sub control iar perdanţii sunt… copii. Copilăria este şansa unică pe care o avem pentru a ne pregăti şi întări propriile forţe de autoapărare. De fiecare dată când un copil ia antibiotice se petrec trei lucruri:
– starea generală de moment se îmbunătăţeşte
– sistemul lui imun devine mai slab, ceea ce inseamnă că infecţiile pot mai uşor deveni recurente
– antibioticul respectiv nu va mai funcţiona data viitoare, deoarece bacteriile care i-au supravieţuit devin rezistente.
În aproape 100% din cazuri, copilul se va “recupera” singur, fără medicamente, la fel cum au făcut-o toţii copii de pe acest pământ şi până în 1940! Astăzi se ştie destul de bine că toate aşa-zisele boli ale copilăriei au un rol foarte important, sunt necesare de fapt pentru antrenarea şi fortificarea sistemului imun. Supraadministrarea de medicamente, supraprevenţia sau supraprotecţia nu fac decât rău. Copii respectiv vor fi mult mai slabi şi mult mai des bolnavi, mai sensibili la alergii, astmă, obezitate, etc.
Sistemul imun al copiilor este în mod total inutil slăbit prin administrarea de antibiotice neadecvate, deseori datorită prea grijuliilor mămici, prea „harnicilor” medici sau prea lacomelor concerne farmaceutice.
Acuma altceva. Cunoaştem cu toţii deja cât de periculoasă poate şi meningita spinală. Dar să privim un pic incidenţa naturală a meningitei la populaţia nevaccinată şi nedopată cu medicamente. Procentul de probabilitate este minuscul în comparaţie cu marele procent de incidenţă al copiilor a căror sistem imun nu a fost slăbit prin folosirea neadecvată a antibioticelor.
Ce este rău în ideea deseori vehiculată că o cură preventivă de antibiotice de câteva ori pe an (chiar şi dacă nu suntem bolnavi) ne poate fi de folos? Păi cum ce? Bacteriile probiotice. Bacteriile BUNE. Sunt doar în colon circa 300 de tipuri de bacterii bune care sunt necesare bunei desfăşurări a multor funcţii vitale cum ar fi digestia, absorbţia de vitamine şi nutrienţi precum şi ţinerea „în şah” unui mare număr de bacterii potenţial patogene. Ori antibioticele omoară bacteriile. Fără discernământ şi fără a putea face deosebire între cele bune şi cele rele. Poate dura săptămâni şi luni de zile până organismul îşi va recăpăta echilibrul normal bacterian. Sau mai simplu, ceea ce cunoaştem sub numele de flora intestinală.
Pe de altă parte este practic imposibil a fi distruse toate bacteriile, pentru că mare parte dintre ele au devenit între timp rezistente. Culmea este că mai recent cercetătorii au descoperit bacterii rezistente chiar şi în corpul populaţiilor din triburile africane care nu au luat în viaţa lor vreun antibiotic. Deci bacteriile „întărite” de antibioticele noastre inteligente au ajuns şi la ei. Iar lor, datorită lipsei de antrenament şi experienţă a propriului sistem imun în astfel de situaţii, aceste bacterii rezistente le pot produce daune cu mult mai mari decât celor din lumea aşa-zis civilizată. Chestia asta s-a mai întâmplat o dată în trecut când indienii sud-americani au fost decimaţi de bolile contagioase aduse de civilizaţii conquistadori spanioli.
În aceşti 50 de ani de când se folosesc antibioticele practic fiecare dintre noi a dezvoltat un anumit grad de imunitate la antibiotice, direct sau indirect. Tulpinile bacteriene mutante sunt acuma deja flora noastră normală. Deci cu cât luam acuma mai multe antibiotice cu spectru larg, cu atât mai rapid distrugem doar vechile tulpini ne-rezistente. Şi cu ce rămânem? Cu mutanţii! Organizaţiile mondiale sunt deja de acord cu faptul că rezistenţa la antibiotice a bacteriilor va modifica aspectul bolilor în secolul XXI. Infecţii fără posibilităţi terapeutice! Cam la aşa ceva ne putem aştepta după ce jumătate de secol am fost îndoctrinaţi să credem că antibioticele sunt medicamentul minune. Minunea este poate doar faptul că încă nu ne confruntăm cu astfel de infecţii noi şi fără posibilităţi terapeutice, infecţii declanşate de bacterii super-rezistente.
Bun deci, nu mai prescriem şi nu ne mai tratam cu antibiotice. Deci în câteva decenii vom aduce situaţia la normal. FALS !!! Nimic mai fals. Căci antibioticele ne sunt fără ştiinţa noastră administrate prin alimentaţie. Antibioticele sunt sistematic administrate animalelor din supra-fermele de creştere a animalelşor pentru carne. Găini, curcani, etc. 80% dintre antibioticele destinate animalelor promovează creşterea masei corporale şi nicidecum sănătatea animalului. (Levy, p140) Antibioticele sunt de asemenea folosite în culturile de pomi fructiferi sau de alte plante de cultură şi chiar în crescătoriile de peşti , şi anume în bazinele unde se află icrele fecundate din care vor apare viitoarele generaţii de peşti. Şi atenţie, prepararea mâncărilor nu distruge antibioticele. Atunci când mîncăm chiar şi gătite astfel de produse, antibioticele se află de cele mai multe ori într-o stare foarte bună, sunt active şi pot influenţa cu aceleaşi rezultate flora intestinală ca şi antibioticele prescrise de medic. În zilele noastre mulţi oameni sunt imuni la antibiotice cu toate că nu au luat în viaţa lor antibiotice. În conformitate cu Journal of the South American Veterinary Association, 1996, un nou tip de antibiotic pe nume Salinomycin a fost administrat unei turme de vaci. 10% dintre animale au decedat ca urmare a căderii funcţiilor inimii!
Chiar şi FDA (organizaţia guvernamentală americană care reglează statutul alimentelor şi medicamentelor) ştia încă din 1976 că administrarea de antibiotice animalelor şi prezenţa antibioticelor în alimente sunt pericole majore la adresa sănătăţii populaţiei din USA (Studiu efectuat de Donald Kennedy care solicita îndepărtarea antibioticelor din industria alimentară – New Eng J Med, 9 Sep 1976). Totuşi lobby-iştii din industria farmaceutică şi-au impus punctul de vedere, şi chiar şi astăzi mari cantităţi de antibiotice pot fi găsite în alimentele noastre.
Industria antibioticelor aduce un profit de 23 de miliarde de dolari anual doar în USA. Scopul ei nu este de a proteja sănătatea, şi de a creşte profitul financiar. O să spuneţi poate că industria farmaceutică se va orienta probabil în curând spre alte tipuri de medicamente. Corect! Se şi orientează deja. Dar nu spre alte tipuri ci spre noi antibiotice, şi mai puternice. Deci versiuni noi, ceva mai perfecţionate, ale antibioticelor deja folosite până acum. De ce? Pentru că creerea de noi medicamente ar fi prea costisitoare, ceea ce ar duce la o diminuare a profitului direct. Şi pentru că tot veni vorba despre profit, iată sumele plătite de spitalele americane pentru antibiotice: 1962 – 94.000.000 dolari; 1971 – 218.000.000 dolari; 1991 – 3.000.000.000 şi 1997 – 8.000.000.000 dolari.
