ÎN GARA ASTA NU MAI OPREŞTE NICI UN TREN…

Ion MUNTEANU

L-am cunoscut pe Nea Ioan în copilărie, când mă ţinea pe genunchi şi mă învăţa să trag motanul de mustăţi; avea unul mare cât casa, aşa mi se părea, privindu-l cu ochii ţâncului. Pe atunci era un zdrahon de om: viguros, iute şi aprig le mânie, aspru cu el, dar extrem de sensibil la tot ce-l înconjura: îi plăceau chipurile frumoase de oameni, îi plăceau florile câmpului şi fânul proaspăt cosit, floarea de tei şi mireasma de caprifoi, lătratul căinilor, seara, când incepeau să bântuie drăgaicele. Cândva dorise să ajungă medic, să vindece oameni, dar nu s-a putut. Vremuri de restrişte… Astăzi are peste nouăzeci de văleaturi. Deunăzi am plecat să-l văd. Mi se făcuse dor de el; alături de alte magini ale copilăriei, tainele lui de suflet, ascunse cu grijă de ochii lumii, m-au atras şi m-au intrigat dintotdeauna… Când am ajuns la căsuţa lui, un colţ de rai, rătăcit la poale de munte, printre potecile care duceau spre vârfuri, moşul statea pe prispă, pufăind din luleaua-innegrită de neştiuta-i vechime şi de de mahorcă. E sigura pe care i-am văzut-o vreodată. Nu pufăie des, doar când îl năpădesc amintirile.

– Bine te-am găsit Nea Ioane! S-a uitat în direcţia mea; nu s-a lăsat înşelat de vederea, care astăzi, nu mai e cea la treizeci de ani, mi-a recunoscut glasul. I-am zărit figura transformându-se, destinzându-i-se; chipul zbârcit de gânduri şi de trecerea anilor a schiţat un zâmbet larg, viu, generos, cum nu văzusem de multă vreme. Are ceva Nea Ioan ăsta, un „ceva”, numai al lui. Nu lasă să se vadă decât rar că se bucură, iar atunci când se întâmplă, numai ochii îl dau de gol şi doar puţinii care-i îi cunosc sufletul pot zări luminiţele licărind în adâncul lor.

– Bine-ai venit pe la mine, credeam că m-ai dat uitării, hmmm… n-ai fi fost singurul. Cam „colţuros” şi direct este Nea Ioan ăsta, de când îl cunosc. Întotdeauna a avut gura şi sufletul slobod. Nu le pune „căpăstru” decât atunci când „tainele”, îi sunt, cumva, zgândărite de niscai curioşi. În acele momente tace şi nu-l mai scoţi din muţenie, orice-ai face. Se bucura ca nu-l uitasem.

– Păi am venit să te văd, să mai stăm la taclale, să ne amintim de zilele când îţi ajungeam până la brâu şi mă-mpidecam de orice fir de iarbă.

– Ie te te?! Când a fost asta ?

– Ahăhăăăă, de mult…

– Ce mi-ai adus? Ştie bătrânu’ că nu vin cu mâna goală şi tare se bucură când sunt prin preajma lui; nu-i duc cine ştie ce, că nu-i place. Odată, mi-aduc aminte, m-a expediat cu bagaj cu tot: da ce crezi că aici e acoperiş de neputincioşi?

– O ţâr’ de pită, nişte pălincă, mi-a adus-o de la un prieten de prin Ardeal, un strop de zahăr, un kil de făină, ceva ţoale de purtare şi…

– Hmmm! Păi ia să văd cu ce licoare te lauzi. Am şi uitat gustul… aleia de mi-ai adus-o anu’ trecut..

– Esti singur?

– Păi cin’ să fie ? Că pe bătrânica, cea care avea grijă de sufletul meu, mi-a luat-o Ăl de Sus mai demult, nu ştii? Zice lumea că-i acolo, lângă El, că tare a fost de treabă, ca nimeni alta’… şi tare mi-a stat lăngă inimă!

Ne-am povestit multe, până hăt, dincolo de noapte, când luna trecuse de-al doilea cântat al cocoşilor. Într-o vreme, trecea pe la Nea Ioan o zvârlugă de fată; frumoasă foc şi cu un suflet cât muntele Cozia. Avea o „curăţenie”, o frumuseţe aparte, avea ceva care te cucerea fără să-ţi dai seama. îi călcase pragul, pentru prima dată, într-un sfârşit primăvară, la asfinţit, singură; rătăcise cărările spre cabană… şi-au povestit multe multe. Moşul a „dibuit” din prima clipă firea-i deschisă, sănătoasă, în care farmecul adolescenţei se simţea încă nealterat, dar prin care, odată cu candoarea răzbătea, mai mult bănuită, o undă de tristeţe. Nea Ioan a „cumpărat-o”, doar din priviri, că doar nu înbătrânise degeaba. A poftit-o în cocioaba lui, cum îi place să-i zică, unde a aşezat-o la masa-i sărăcăcioasă, ia, acolo doi trei dumicaţi de carne, vreo două buruieni şi… gata. Au mâncat împreună, apoi i-a arătat unde să-şi odihnească, peste noapte, trupul istovit de drum.

Tare i s-a lipit de suflet fătuca asta lui Nea Ioan. Uşor, uşor, a lăsat şi ea să se ridice un colţ de macat, de sub care moşul a zărit chin şi durere. Pe-afară nu se vedea că era toată numai zâmbet. Pentru prima dată, după multă, multă vreme şi preţ de numai o zbatere de de pleoape, moşul s-a dorit, tânăr ca altădată şi tare ar fi vrut s㠄dea cu cuţâtu-n piatr㔠că prea nu era drept ce vedea. A privit-o în taină, printre gene, nu care cumva să-i bănuiască ea gândurile şi a cugetat, aşa aiurea: „Doamne, unde-s anii mei de tinereţe? Tare mi-ar fi drag să le spun ălora de-o asupresc, vreo două vorbe şi să-i trag de urechi”. S-a mulţumit doar s-o mângâie pe creştet. Aşa-i bătrânul, îl copleşesc grijile pentru necăjiţi. Poate că-i plăcea şi fătucă-i de sufletul moşului ăsta, altfel n-ar mai fi dat a doua şi a treia oară pe-acolo doar să schimbe vorbe şi să-i ceară vreun sfat. După o vreme, n-a mai văzut-o. Se pare că plecase, departe, în spre miază-zi, pe lângă marea cea mare, unde-o chemau grijile, dar moşul o aştepta, o aştepta ca pe cineva drag.

Într-un târziu, când lumina lunii s-a ascuns după nori, l-am întrebat:

– Măi, nea Ioane, ia spune-mi, rogu-te, dacă nu-i cu supărare, atunci când s-a petrecut necazul matale, puteai să-ţi aduci un suflet, să nu fii singur, să ai pe cineva cu care sa schimbi o vorbă.

-Măi băiete, în gara asta părăsită nu mai opreşte, demult, nici un tren. E capătul liniei…

http://www.agero-stuttgart.de/