Serban Alexianu
România în Al Doilea Război Mondial
„Nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!” (Petre Ţuţea)
Târziu de tot, când balanţa timpului din lunga mea existenţă înclină fără echivoc spre panta întunecată a amurgului, încerc să rememorez evenimente şi fapte începute înainte de 1940 şi până la 23 august 1944 – cu tot ce a urmat – evenimente trăite de mine alături de familia mea. Au trecut 70 de ani. Generaţia celor care au trăit cel de-Al Doilea Război Mondial, a dispărut sau este la apus, iar amintirile lor se pierd în umbrele vremii şi ale morţii. Părinţi şi bunicii nostri, chiar noi înşine, cei care am trecut prin anii crânceni ai celei mai sângeroase conflagraţii mondiale cunoscută în istoria omenirii, în vâltoarea căreia Ţara noastră şi-a păstrat cu greu şi cu mari sacrificii fiinţa naţională, rememorarea acelor timpuri poate va da prilej celor interesaţi să cunoască lucrurile aşa cum au fost ele în realitate, ignorând întreaga propagandă care a făcut şi face atâta rău neamului nostru. Plecând spre est ca aliaţi de nevoie ai Germaniei, românii au sfârşit războiul în Vest, ca aliaţi silnici, niciodată recunoscuţi, ai sovieticilor. Trecând Prutul la ordinul generalului Ion Antonescu în asentimentul întregii ţări, armatele romane au eşuat la Stalingrad, la cotul Donului şi în Crimeia, iar lovitura de stat prin tradare de la 23 august 1944, ne-a livrat ruşinos sovieticilor, de care nu am scăpat oficial până în 1989, iar practic, prin reprezentanţii lor bine scoliţi atât în ţară cât şi la Moscova, nici măcar până astăzi. Din momentul ultimatumului sovietic din 1940 şi de la 21/22 iunie 1941, când a început războiul pentru România şi până la terminarea lui în 1945, prin capitularea Germaniei şi din păcate, mult după aceea, România a dat în fiecare zi tribut de sânge şi umilinţă. Milioane de oameni au rămas marcaţi de întâmplările teribile de pe front, prizonierat, gulag sau de acasă, sub opresiune. Lecţia crudă a istoriei, arată încă o dată că războaiele nu rezolvă nimic, dar distrug în malaxorul crimei instituţionalizate, zeci şi zeci de milioane de oameni, de destine.
De ce aceste randuri? Ele fac parte dintr-o suferinţă umană şi istorică, prea arzătoare, prea prezentă în sufletul în carnea şi în sângele unor oameni. Nu avem şi nu am dreptul la tăcere! Cu cât trec anii, cu atât mi se pare nedreptatea mai teribilă şi mai de neiertat. Aceste rânduri – fiind vorba de părintele meu – pot fi considerate a fi partizane şi aşa şi este, dar partizanatul lor a izvorât din nevoia relatării cinstite şi corecte a unor întâmplări, atitudini şi fapte de nimeni cunoscute. Nu vreau sa vorbesc despre trăirile mele, doresc doar să redau o infimă parte a evenimentelor întâmplate acolo, în succesiunea lor temporală, simplu şi fără exagerări, doar fapte reale aşa cum s-au întâmplat. Acesta este şi scopul rândurilor de faţă, să arăt celor interesaţi adevărul aşa cum a fost el, perioade din viaţa tatălui meu, să reconstitui o serie întreagă de pagini din jocul complex, dramatic, al secolului care a trecut şi mai ales din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu este o apărare sau justificare a perioadei scurte de viaţă a tatălui meu, dar până acum nimeni nu s-a încumetat să o facă o cercetare sau analiză riguroasă, cu exceptia cărţi lui Olvian Verenca intitulată „Administraţia Română în Transnistria 1941-1944″, care printre altele vorbeşte despre viaţa, activitatea profesională şi a muncii creatoare depuse de cel ce a fost profesorul universitar de drept public Gheorghe Alexianu. Fără aceste succinte rânduri se va aşterne, încetul cu încetul, după o lungă şi neexplicată tăcere, valul nemeritat al uitării şi nedreptăţii definitive. Aceste puţine rânduri care arată şi explică activitatea tatălui meu, este firesc ca prin forma prezentată cititorului să fie o lecţie de istorie şi îndreptar al tuturor nedreptăţilor, suferinţelor şi umilinţelor care au fost date poporului român să le suporte. Viaţa sa bogată în valori simple a fost compusă dintr-o multitudine de amănunte obişnuite, nesemnificative acelor vremi, activitatea profesorală, lucrări de specialitate, călătorii de studii, activitatea juridică, legislativă şi de administraţie, întâlniri cu oameni de aceiaşi valoare intelectuală care l-au influenţat şi pe care, la rândul lui i-a influenţat. Asta a fost viaţa lui, trăită cu voinţă fermă, dăruire şi demnitate. A crezut în ceea ce face şi nu a avut nici o clipă sentimentul zădărniciei. Din această perspectivă, viaţa lui este un exemplu edificator de trăire într-o ţara în care acum a ajuns să domneasca lehamitea.
A încerca chiar şi acum a scrie cum ar trebui să se cunnoască şi mai ales să se ştie şi să se înteleagă adevărul despre cum au administrat şi condus românii zona din afara graniţelor ţării numită ad-hoc Transnistria, risc ca într-un mediu social şi istoric din păcate ca cel al ţării noastre, cu o istorie atât de falsificată, viciată şi exploatată propagandistic, să fiu combătut fără probe sau dovezi, acuzat cu vehemenţă şi pus în faţa aceloraşi vechi şabloane, folosite timp de mai bine de o jumătate de secol. Astăzi sper, că datorită bunăvointei revistei ART-EMIS, acest subiect să poată fi judecat şi înţeles prin prisma realităţii şi a istoriei adevărate. Numai în felul acesta se va putea reconstitui echilibrat, „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire), acest capitol aparte din istoria atât de framântată şi sbuciumata a României. Evaluarea conjuncturilor care au determinat la un moment istoric anumite atitudini responsabile sau iresponsabile, porneşte de la principiul că decizia politică a influenţat şi va influenţa permanent existenţa statelor. Situaţia specială la care s-a ajuns în politica mondială a anilor 1938-1941, ascensiunea vertiginoasă a celui de-al treilea Reich german, slăbiciunea de nepermis a marilor puteri, care permanent au evitat luarea unor masuri colective de intervenţie împotriva celor care încălcau ordinea şi tratatele internaţionale în vigoare după primul război mondial, a culminat cu încheierea pactului de neagresiune din 23 august 1939, între Germania şi Uniunea Sovietică, cunoscut sub denumirea Pactul Ribbentrop-Molotov. Astfel s-a parafat cea mai sinistră alianţă diplomatică şi militară a veacului XX, care stabilea prin bună înţelegere limitele de frontieră între cele două mari puteri ale vremii, a însemnat practic premisa începerii celui de-Al Doilea Război Mondial.
Pentru România nu a fost vorba de o enormă fatalitate, ci politic şi istoric vorbind de construcţii eronat conjuncturale şi organic fragile la nivelul structurilor politice şi de guvernare, cu rădăcini adânci şi strâmbe încă de la începutul statului modern român. Nedreptăţile făcute României în 1940 au găsit şi s-au datorat unei ţări nepregatite, minată de un partizanat politic ilogic, de prăpăstii insurmontabile între partide şi personalităţile lor, care vădeau o crasă lipsă de percepere şi înţelegere a situaţiei politice a Europei, pe scurt un fel de democraţie incompetentă, contrară intereselor ţării, mânată de orgolii, abuzuri şi coruptie. Acestea au fost premisele pentru ţara noastră de începerea războiului contra Uniunii Sovietice, pentru recuperarea teritoriilor răpite savamolnic în 1940, pentru salvarea ţării ca stat independent şi ca naţiune liberă. Pentru România, chiar de la începutul lui, războiul a avut imperiul stării de necesitate instituită în scopul salvarea libertăţii şi a entităţii naţionale. Astfel, între 1939 – 1940, libertatea, puterea de decizie şi chiar de rezistenţă a Sud-Estului Europei, au ajuns să fie dominate pe rând prin violenţă sau presiune, fie de Gremania, fie de Uniune Sovietică. România a fost şi ea supusă din plin acestei influenţe la care regimul politic de atunci, dominat de camarila formată în jurul regelui Carol al II-lea şi părăsită de toţi aliaţii, a cedat teritorii, forţată de neputinţă proprie de a reacţiona şi de împrejurările tragice din exterior.
A urmat războiul şi tot ce s-a întâmplat şi urmat s-a datorat lui. Atunci, între 1941 şi 1944, Transnistia a fost considerat teritoriu delimitat artificial, ca ţinutul de dincolo de Nistru. Situat în sud-vestul Ucrainei, se întindea pe mai bine de 47.000 kmp între apa Bugului superior, a Nistrului, până la limanul Niprului, fiind delimitat la sud de Marea Neagră, iar spre nord de râurile Liadova, Niomjai şi Row, până la aşezarea Jmerinca. Aşadar, la 19 august 1941, la Cartierul General al Armatei Române de la Tighina, Conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, emite, ţinând seama de înţelegerea pe care a avut-o cu Hitler, actul prin care era instituită Administraţia Civilă dincolo de Nistru. De aci începe în această regiune devastată de război, în condiţii nebănuit de grele, opera de refacere, de organizare şi de canalizare a tuturor energiilor în munca titanică pentru înlăturarea distrugerilor războiului şi transformarea zonei într-un habitat uman complet refăcut şi renăscut. „Consternare şi tristeţe, iată simţămintele ce le-am avut în suflet şi în minte, atunci, în 1941, când am trecut pentru prima oară podul de peste Nistru pe pământul de pe celalt mal, ce s-a numit Transnistria”, spune Olvian Verenca în lucrarea amintită mai sus. Şi acum la atâţia ani distanţă, viziunea apocaliptică a ceea ce a lăsat în urma războiul mă urmăreşte cu durerea şi disperarea acelui început pe care-l vedeam sinistru, fără rezolvare, fără şansa unei reuşite. Metodele folosite de sovietici în a distruge totul în retragerea lor, m-a facut pentru prima oară să văd pe viu şi să înţeleg principiul pământului pârjolit – puţin spus – al distrugeri totale. Erau doar primii paşi făcuţi în noua regiune, zonă în care distrugerile nu au fost atât de cumplite din cauza înaintării repezi şi masive a trupelor româno-germane. Mai târziu, pe măsură ce noul guvernământ lua în primire teritoriul ce îi fusese hărăzit României spre a-l reface şi administra, efectele distrugerilor au apărut mai puternic, iar gravitatea lor aproape totală.
În întreaga regiune totul fusese sistematic distrus după un plan dinainte conceput şi executat. Principalele resurse de trai şi de viaţă – nu conta că populaţia va rămâne fără nici o sursă de trai – uzini, industrii şi fabrici, centrale electrice, surse şi reţele de apă din oraşe, până şi canalizările au fost scoase din uz prin dinamitare. Întreaga întindere a noi provincii, până şi în cel mai mic cătun dacă exista acolo o cât de mică activitate productivă, moara sătească, presa de ulei, sau diverse dotări alimentare au fost distruse prin incendiere sau dinamitare, iar în colhozurile sau sovhozurile utilajele de ori ce fel sau uneltele de lucrat şi recoltat, precum magazii şi depozitele care nu fusesera complet golite, erau arse dărâmate sau aduse în stadiul de a nu mai putea fi folosite. Se pare că la început de conflict, aici, s-a putut aplica şi pune în practică Hotărârea din 4 iulie 1941 a C.C.-P.C.U.S. şi a Consiliului Comisarilor Poporului, care prin instrucţiuni detaliate dădea dispoziţii cu privire la „crearea condiţiilor de nesuferit pentru duşmani” în caz de retragerea forţată a unităţilor Armatei Roşii. În prima fază, în zonele unde s-a declanşat conflictul şi retragerea sovieticilor nu era încă precipitată, a existat timpul material pentru efectuarea distrugerilor, dar mai târziu, când înaintarea trupelor germane şi române a fost mai rapidă nu a mai fost timp material pentru astfel de operaţii, în schimb luptele aduceau cu ele alte nenumărate distrugeri. Un studiu publicat la vremea respectivă de ministerul Apărării Naţionale, prezintă o situaţie aproape incredibilă. Peste 85% din tot ce a existat acolo a fost distrus de către sovietici, prin incendiere dinamitare sau jefuire: primării şcoli, spitale, cazărmi, sedii administrative sau poliţieneşti, posturi de radio sau centrale telefonice, localuri de poşta, bănci, cooperative, băi comunale sau orăşeneşti, magazine de tot felul, muzee, teatre, cinematografe, gări şi căi ferate, căi de comunicaţii şi aeroporturi.
„Nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!” (Petre Ţuţea)
De o atenţie specială s-a bucurat portul Odesa, unul din porturile de prim ordin din Marea Neagră, fiind distrus aproape în totalitate, În teritoriul pe care sovietici îl părăseau în mare grabă, au existat echipe speciale ale N.K.V.D.-ului care au organizat şi desăvârşit toate distrugerile.[1] Aci, distrugerile au fost totale atât în infrastructura portuară cât şi rada portului unde au fost scufundate şi sabordate nenumărate vase. Dar este normal astăzi, acum, când se vrea să se arate cât mai corect realitatea din acea regiune să se arate că în afara distrugerilor şi prăpădului lăsat de război, cât şi a distrugerilor executate de echipele speciale sovietice, administraţia română, care, încetul cu încetul, lua în primire acest teritoriu, a trebuit să faca faţă şi pagubelor colaterale datorită trupelor care se aflau sau tranzitau permanent zona sau şi a populaţiei înfometate sau pur şi simplu puse pe jaf. Astfel, până la definitiva luare în primire şi instalare a unei autorităţi de decizie, atât armata română prin serviciul de capturi al armatei şi adesea pe lângă el, cât şi cea germană prin renumitele Einzatzgruppe, au ridicat nenumărate bunuri materiale din puţinul ce mai rămăsese, adesea fără nici o contingenţă cu nevoile directe ale armatei sau ale războiului, fapt care în economia generală a teritoriului unde se instala noua adminstraţie, însemna încă un obstacol serios în refacerea acestui ţinut. Dar aspectul cel mai tragic s-a regăsit în situaţia populaţiei rămasă în acel ţinut; lipsită de alimente de apă, de ajutoare medicale, medicamente, ajunsese în pragul totalei desnădejdi şi disperări. Din această cauză, populaţia din localităţi şi din preajma lor, într-o învălmăşeală de nedescris cu căruţe, cu coşuri şi saci, dacă nu chiar cu mâinile goale, se dădeau la jafuri din ce rămăsese din depozitele şi magazinele parţial distruse sau din casele părăsite. Tot ce se putea lua sau fura era luat, iar ce nu se putea lua era încă odată distrus, fără nici un sens.
Se lua pentru prima dată contactul direct pe viu cu una dintre realităţile cele mai cumplite din istoria omenirii. Oroarea efectelor războiului sub aspectul degradării oamenilor ce nu mai sunt stăpâniţi sau controlaţi iar pervertirea lor într-o asemenea situaţie era totală. Era poate şi răbufnirea distructivă a unui popor ţinut ani în şir în robia ideologiei bolşevice. Când faci totul de neutilizat, când distrugi totul, când incendiezi toate rezervele de hrană, fie în depozite fie în puţinele magazine care mai existau, special ca inamicul să nu poată beneficia de absolut nimica, condamnându-ţi propria populaţie la lipsuri îngrozitoare, apare clar dovada cât de puţin a însemnat pentru sovietici grija faţă de propriul popor. Această oroare care apărea atunci de neimaginat şi sub forma ei cea mai absurdă şi sălbatică şi de care după 1944 am avut parte direct în ţară, am simţit-o din plin sub cizma cinică a totalitarismului bolşevic intitulat eliberator, care la rându-i a luat totul din ţară la bunul plac, cu asentimentul comuniştilor instalaţi de Moscova la conducerea ţării. În trecut, ca şi în prezent, în anumite situaţii cercetarea istorică a fost deturnată în unealta propagandei tendenţioase şi a falsificărilor grosolane. Istoriografia sovietică, în ansamblul ei nu a făcut altceva decât să justifice tezele impuse, urmărind şi încercând prin aceasta să argumenteze acţiunile statului sovietic. Aşa cum se cunoaşte acuma şi aşa cum am avut parte în atâţia ani de dominaţie bolşevică, sechelele acestei cumplite grozăvii se mai văd şi astăzi, adevărul istoric a fost falsificat şi plăsmuit ca urmare a ideologie şi a intereselor comuniste, iar anumite aspecte legate de faptele războiului au fost şi sunt în continuare interzise cunoaşteri, iar astăzi apar din nou din păcate Ia aceiaşi veche comandă, aserţiunile aberante ale unuia ca D. Rogozin, vaşnicul reprezentant rus la O.N.U., care încearcă să acrediteze fără nici un sens o nouă teză de tip bolşevic, afirmând fără nici o susţinere că armata română s-ar fi comportat mai rău decât germanii pe teritoriul Uniunii Sovietice. în timpul celui de al doilea război mondial. Este una dintre cele mai neruşinate şi greu de înţeles atitudini ale unui diplomat al statului rus, care parcă este lovit de amnezie în a-şi reaminti care a fost comportamentul marilor armate eliberatoare, iar îndrăzneala de a-i acuza pe români sau pe germani de comportamente neadecvate, îi situează pe aceştia în clasa îngerilor pe lângă urgia ce a desfăşurat-o blestemata armată roşie.
Şi în prezent din păcate se evită să se constate existenţa holocaus¬tului, a marilor pogromuri săvârşite de sovietici de-a lungul timpului şi încearcă cu nedibăcie să filtreze, să elimine şi să impună în adevărul istoric numai părţile care le convin, ascunzând cu grijă toate crimele îngrozitoare înfăptuite de sovietici şi acoliţii lor. Afirmaţiile unui diplomat astăzi vin din păcate să certifice cele arătate. Deci în sistemul de evaluare a unor atari istorici de tip comunist, învingătorilor nu li se pot reproşa în nici într-un fel crimele oribile ce au comis. Istoria nu este o ştiinţă exactă, susţine Sef Rabinul Clujului din timpul celui de-al doilea război mondial, Moses Carmilly Weinberger, ajuns profesor emerit la Yeshiva University din New York. Punctul de vedere al istoricilor depinde foarte mult de educaţie, de concepţia lor asupra lumii şi mai ales orientarea lor politică, sau adesea din anumite motive uşor de înţeles şi perceput, care duc la interpretări greşite sau intenţionat eronate. Dar despre victimele a ceea ce se consideră a fi crime de război, înfăptuite sau justificate prin raţiuni de război şi încriminate numai învinşilor, despre acelaşi tip de fapte reprobabile ale învingătorilor nu se pomeneşte absolut nimica. Gropile comune de Ia Katin, Harkov şi Smolensk care au reprezentat lichidarea întregii ofiţerimi poloneze căzute în mâinile lui Stalin, ca şi genocidul de la Hiroşima sau Nagasaki, bombardarea şi distrugerea în totalitate a oraşului Dresda în februarie 1945, oraş declarat deschis acţiune inumană şi gratuită în care şi-au pierdut viaţa zeci de mii de civili ucişi sau arşi de vii, sute de mii de prizonieri sovietici aflaţi în Germania occidentală obligaţi de autorităţile britanice să se întoarcă în U. S., unde în marea lor majoritate au fost lichidaţi de N.K.V.D., fiindcă foarte mulţi dintre aceştia constataseră şi înţeleseseră din cele trăite acolo, că în Germania, aflată în plin război şi cu problemele proprii distrugerilor pe care le făcea aviaţia aliată, se trăia mult mai bine ca în U. R.S.S. biruitoare, nu au fost calificate ca atare ele fiind partea învingătorilor din ororile celui de-al doilea război mondial.
Dar de milioanele de prizonieri de toate naţiile deportaţi şi lichidaţi în masă de acelaşi mare aliat, în pofida tuturor legilor internaţionale, cine va ţine seama vreodată? Edificator în acest sens, rămâne detaliul conform căruia din cei peste 157.000 de germani căzuţi prizonieri la Stalingrad şi internaţi în gulagul sovietic, doar 5.800 s-au mai întors la casele lor. Şi din acest tip de degradare a extremismului sovietic şi a urii de clasă, vor apărea cele mai cumplite orori ale anilor de după 1947, neînregistrate în nici într-un muzeu al holocaustului şi nici supervizate de Congresul American, întemniţarea a milioane de oameni în numele ideologiei criminale a luptei de clasă şi omorârea lor în temniţele comuniste. Aşa s-a ajuns să se ştie în mod precis, dar numai după ce un oarecare viitor a devenit trecut, cu încărcătura unei jumătăţi de secol, cine anume trebuie ţintuit la stâlpul infamiei pentru exterminări, genocid şi holocaust din partea învingătorilor. O dată mai mult s-a dovedit că împingerea deliberată a fiinţei umane pe panta degradării nu se opreşte în marjele dorite de manipulatorii ei, ci mai mult ca sigur alunecarea pe pantă nu mai poate fi oprită, iar efectele ei devin imprevizibile. Şi în vremurile noastre asistăm la diferenţieri şocante între modul cum sunt sancţionate abaterile morale chiar foarte grave în cadrul aceluiaşi sistem de valori, păstrând eternele diferenţieri între învinşi şi învingători, dar mai ales între interesele conjuncturale de moment. După cum ştim, a existat un proces al nazismului, dar nu a existat nici unul al comunismului. De asemenea lagărele hitleriste sunt permanent şi obsesiv popularizate, iar victimele lor sunt comemorate şi victimizate, în timp ce cumplitele crime sovietice şi ale întregului comunism global abia sunt pomenite. Nu încape însă nicio îndoială, comunismul a fost şi va rămâne cel mai absurd şi mai opresiv regim din întreaga istoriei a planetei, prin teroarea lui endemică şi mai ales prin masacrarea demenţială a zeci de milioane de nevinovaţi. Eşecul social este evident, incapabil să producă idealuri mai înalte decât speranţa deşartă de bunăstare, comunismul nu a reuşit sâ creeze coeziunea ce şi-a propus. A propulsat în schimb pericolul anarhiei, al dezordinilor sociale cu potenţial destabilizator, un val implacabil de iraţionalitate şi ură care a generat în final terorismul sub toate aspectele. Închei această paranteză, absolut necesară pentru o mai bună înţelegere a problemei consider eu şi mai ales pentru a îndepărta pentru totdeauna absurdele, neadevăratele şi nejustificatele acuzaţii aduse în numele Învingătorilor şi a anumitor interese uşor de imaginat şi revin la problema Transnistria.
Trecând acum să analizez juridic şi implicit politic şi istoric problema Transnistriei, sunt necesare următoarele precizări:
Generalul I. Antonescu a gândit înfiinţând Administraţia Transnistriei să nu implice factorul militar care era complet canalizat spre efortul de război ci să-i dea un caracter civil. Cu toate acestea era firesc ca în Odesa să fiinţeze în paralel cu Guvernământul civil, un comandament militar al Trasnisntriei, un comandament militar al Odesei, un comandament al Jandarmeriei care răspundea de paza şi ordinea întregului teritoriu. Exista de asemenea un comandament german, consilieri economici atât germani cât şi italieni precum şi ofiţeri de legătură pe lângă administraţie şi comandamentele existente. Începându-şi activitatea în Transnistria, profesorul Alexianu pentru a nu pierde timpul cu o reorganizare greoaie şi rigidă propusă de germani, a lăsat şi folosit pentru început structurile administrative sovietice, modificându-le şi aducându-le treptat Ia standardele româneşti. Analizând din acest punct de vedere activitatea profesorului Alexianu în Transnistria, trebuie să observăm de la bun început că despre perioada Antonescu există o bibliografie bogată, cu studii valoroase, pe când despre Transnitria sunt foarte puţine lucrări care au studiat şi spus corect adevărul despre această regiune. Dar în 1993 cercetând corect pentru prima dată datele procesului din 1946, o adevărată analiză juridică şi politică a acelui aşa zis proces, o face magistratul militar, general Ioan Dan în extrem de valoroasa lucrare „Procesul Mareşalului Ion Antonescu” editura Tempus 1993, unde problema Transnistriei este analizată atent, corect şi cu multă imparţialitate, bazându-se chiar pe datele din dosarul de acuzare şi al hotărârii de condamnare.
Începând astfel într-o regiune devastată şi distrusă de război fără drumuri sau şosele practicabile, fără căi ferate şi mijloace de transport ca şi inexistente, deci în condiţii nebănuit de grele opera de refacere, organizare şi conducere a regiunii, s-a pus problema colaborării apropierii de populaţia locală şi câştigarea ei de partea administraţiei. Populaţia din această zonă a cunoscut într-o foarte mică măsură felul şi sistemul comportamental riguros al germanilor, iar comparaţia cu felul de a fi trataţi de români a înclinat puternic balanţa de a accepta modul de lucru românesc.
Iată, cum arăta George Alexianu într-un raport preliminar ce l-a înaintat conduceri statului, părerea sa despre atitudinea şi viaţa sub puterea sovietică:
În acest teritoriu se vădeşte clar cum se trăieşte într-o lume în mod intenţionat rău alcătuită, în numele unei ideologii, strâmbe nereale şi criminale. Dacă acolo aveai îndrăzneala să vrei şi să crezi în altceva în afara canoanelor prescrise, în mod precis erai suspectat, arestat, judecat şi chiar expus de a primi cele mai grave pedepse. Câtă vreme erai ipocrit, ţi se dădea pace, nu-i păsa nimănui ce crezi. Totul era să nu te dai de gol, dar la educaţia şi mentalitatea ce le fusese inoculată, puţini mai erau aceia care aveau îndrăzneala să gândească sau să dorească altceva decât ce a fost declarat că este tolerat. Au fost din păcate nişte bieţi cobai asupra cărora s-au experimentat permanent tot felul de otrăvuri. Mai exact spus, în acest regim cu un instinct diabolic s-a priceput că pentru a-ţi mutila sufletul nu mai este obligatoriu să-ţi smulgă unghiile, este de ajuns să te facă să-ţi fie groază şi frică să spui altceva decât ceea ce este îngăduit, căci pentru ei altă cale şi lume mai bună nu exista. În raporturile pe care noua administraţie le-a avut cu populaţia civilă a regiunii, indiferent de unele accente mai riguroase şi mai autoritare ale diferitelor decrete şi ordonanţe emise în vederea bunei administrări a regiunii, întreg aparatul guvernământului a tratat populaţia locală cu multă înţelegere şi prietenie, fapt care a dus întâi cu oarecari reţineri, apoi, în foarte scurt timp, atunci când au înţeles că ceea ce au adus românii erau libertăţi, drepturi, înlesniri niciodată gândite sau visate sub regimul de oprimare comunistă, administraţia românească s-a bucurat de toată susţinerea. „Este meritul neîndoielnic al profesorului universitar Gheorghe Alexianu guvernatorul noii provincii, declara cu ocazia unei vizite făcute la Odesa, vice prim-ministrul ţării Mihai Antonescu de a fi conceput şi condus cu atâta tact şi înţelegere activitatea de refacere, normalizând în scurt timp prin realizări remarcabile în toate domeniile, viaţa economică, socială şi culturală a acestui teritoriu trecut atât de grav prin pârjolul lui Marte. Ajutorul atât de susţinut pe care noua administraţie a căpătat-o de la populaţia locală arată de asemenea că omenia ce a arătat-o faţă de el a avut un larg ecou în sufletele lor.
Pornind de la aceste stări de lucruri în scurt timp Transnistria a devenit o zonă căutată, un refugiu mai sigur al populaţiei din zonele administrate de germani. Mulţi intelectuali din Ucraina au venit clandestin la Odesa să-şi găsească un loc pentru aşi continua viaţa în linişte, au venit meseriaşi, artişti, profesori, medici, preoţi toţi care s-au putut strecura clandestin în Transnitria au făcut-o atraşi de felul de a fi al românilor, de omenia lor proverbială.”
„Fii bun, fii drept şi nu uita că deasupra tuturor intrigilor şi urilor este Patria, este nemurirea Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată!” (Mareşal Ion Antonescu)
Desigur că rândurile de faţă nu-şi propun o analiză amănunţită a modului cum administraţia a obţinut realizări neobişnuit de bune într-o perioadă extrem de scurtă. Încerc în cele ce urmează să creionez, atât cât voi mai putea, amănunte deosebite în ceea ce s-a realizat acolo. În dorinţa de a fi alături de populaţia locală şi a o sprijini sub toate formele şi aspectele. O grijă deosebită a fost pentru copiii şcolari, astfel încă din septembrie 1941, s-au luat măsuri ca toate şcolile primare de toate gradele de pe întreg întinsul provinciei să-şi deschidă porţile la 1 octombrie 1941. Si-au început activitatea 1312 şcoli primare cu patru clase, 613 şcoli gimnaziale cu 7 clase, 126 superioare cu 10 clase şi 14 licee. Tot în 1941, se redeschid cursurile Universităţii din Odesa, întâi cu trei facultăţi, pentru ca, în anii ce au urmat, să se ajungă la şapte facultăţi. Cu ocazia redeschiderii cursurilor anului universitar, profesorul, nu guvernatorul George Alexianu, s-a adresat, de această dată studenţilor: „În aceste zile grele, care contrar dorinţelor noastre s-au năpustit ca un blestem asupra lumii, unica consolare o vedem acum astăzi aici în renaşterea ştiinţei şi a dorinţei de ştiinţă acest veşnic adevăr, baza vieţii şi a dezvoltării. Îndiferent de sistemul de opresiune în care aţi fost ţinuţi şi obligaţi să trăiţi, indiferent de numărul temniţelor şi a lagărelor de muncă şi exterminare, prin care aţi fost obligaţi să acceptaţi politica statului sovietic comunist, noi v-am adus libertatea şi democraţia.”
Continuându-şi alocuţiunea departe de nota obişnuită a unui ocupant, a spus în continuare fraze care au avut un ecou extraordinar în inimile şi sufletele auditoriului, fraze pe care până şi comuniştii ruşi le-au reţinut şi apreciat, atunci când tatăl meu a fost judecat în 1945 Ia Odesa de către sovietici.: „Suntem în război, asta este situaţia, astăzi, voi alături ca şi toată lumea, sunteţi amărâţi şi apăsaţi, părinţii, fraţii, rudele voastre luptă şi mor pe front pentru apărarea patriei voastre. Si noi facem acelaşi lucra încercând să ne apărăm ce ne-a fost luat cu silnicie. Nu discut şi nu politizez acest lucru, suntem într-o universitate şi politica nu are loc aci ci doar dorinţa de a învăţa. Suntem aci pentru a înţelege suferinţele şi grijile voastre, aveţi răbdare, s-ar putea ca după vremea rea de acuma şi toate nenorocirile să dispară şi să vă fie bine şi atunci vor urma şi pentru voi soare şi vreme bună.”
Atunci, în 1945, când era judecat de sovietici la Odesa, ajungându-se la acest discurs bine ştiut şi cunoscut de sovietici, aceştia i-au spus: Ne închinăm în faţa dumneavoastră, aţi vorbit şi procedat ca un om de mare înţelegere, ca un adevărat profesor rus. Poate că şi pentru acest lucru, dar şi pentru felul cum s-a purtat cu populaţia din regiune şi modul de înţelegere, au condus ca cei care-l judecau Ia Odesa – Consiliul Comisarilor Poporului de pedepsire a faptelor cotropitorilor -, l-au găsit şi declarat nevinovat, lucru care însă nu a împiedicat Tribunalul Poporului în 1946 să-l condamne la moarte! Un alt fapt puţin cunoscut s-a putut realiza şi cu sprijinul şi dorinţele mitropolitului Partenie al armatei şi mgr. Andreea Cassulo reprezentantul Vaticanului în România. Aceştia, după ce profesorul cu asentimentul autorităţilor de la Bucureşti a invitat în 1943 întreg corpul diplomatic acreditat în România pentru a vedea şi a se convinge la faţa locului de situaţia realizată în Transnistria. Concluziile acestei vizite au fost materializate prin rapoarte diplomatice ale diplomaţilor aflaţi în vizită. Sinteze de mare valoare s-au aflat în rapoartele Mgr. Cassulo şi ale reprezentantului Crucii Roşii Internaţionale de la Geneva. Atunci, aceşti înalţi prelaţi au sugerat guvernatorului ca, din ţinutul Transnistriei, să se încerce să se trimită ajutoare ţărilor aflate în mare suferinţă. Cum I.P.S. Partenie tocmai se înapoiase dintr-o călătorie de la Muntele Athos, el a povestit situaţia dramatică a populaţiei greceşti, hotărându-se atunci ca prin grija armatei să fie trimise ajutoare alimentare din Transnistria pentru copii din Grecia. S-au trimis în consecinţă cinci vagoane de alimente, prin grija armatei, care din păcate şi din motive greu de înţeles, nu au ajuns la cei cărora le fuseseră destinate, ele fiind jefuite pe drum de localnicii înfometaţi şi cam dispuşi să jefuiască în loc să muncească.
Având strânse legături de pe timpul profesoratului cu diverşi colegi, oameni de ştiinţă, jurişti din Franţa, la propunerea mgr. A. Cassulo, s-a hotărât ca prin grija guvernământului să se trimită şi în Franţa ajutoare alimentare. În felul acesta s-au expediat prima dată 67 de vagoane de alimente în Franţa ocupată de germani şi apoi alte 22 de vagoane în Franţa Mareşalului Petain. Dintre acestea 5 au fost destinate oraşului Bordeaux la dispoziţia primăriei pentru şcoli şi populaţia nevoiaşă, iar al şaselea destinat special la indicaţiile profesorului Alexianu, colegilor săi de la facultatea de drept din Bordeaux. Atât de la Paris cât şi de la Bordeaux şi din partea colegilor de la facultate s-au primit cu multă recunoştinţă mulţumiri. În urma acestor acţiuni şi în baza rapoartelor mgr. A. Cassulo, atunci în 1943, Papa Pius al Xll-lea a acordat profesorului Gh. Alexianu marea enciclică „Orbis et Urbis” singura acordată în acei ani. Biserica catolică care are cele mai bune arhive din lume, a ştiut şi a putut să mă găsească prin reprezentanţii săi in ţară şi să mă invite cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România la recepţia ce i sa oferit. Am arătat acest mic episod, pentru a reliefa încă odată cum biserica catolică a ştiut să aprecieze comportamentul şi faptele tatălui meu din Transnistria şi nici după atâţia ani de zile nu le-a uitat sau ignorat, pe când autorităţile statului român, păstrează încă şi azi, ca bună şi firească mişelia juridică a procesului din 1946.
A venit acel 23 august 1944 cu tot ce a urmat nou în suferinţele poporului nostru. Procesul politic şi nicidecum juridic înscenat mareşalului Antonescu şi colaboratorilor săi sa, desfăşurat în aprilie mai 1946 în condiţiile cu totul deosebite în care se afla România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Era perioada în care se bucura de mare publicitate judecarea criminalilor de război fie de către tribunalele internaţionale, fie de cele naţionale. Noţiunea de crimă de război nu avea o definiţie clară şi unitară printr-o legislaţie anterioară războiului. Această sitaţie a permis definirea crimei de război de către ţările învingătoare, în funcţie de interesele forţelor politice aflate la putere. Aşa se face că s-a ajuns să fie considerate crime de război în afara faptelor de încălcarea normelor internaţionale referitoare la purtarea războiului şi alte acte de guvernare ale conducătorilor ţărilor învinse sau care au fost considerate învinse. Si este semnificativ faptul că nicio personalitate din ţările învingătoare nu a compărut în faţa vreunui tribunal şi nu a fost condamnată pentru crime de război şi cazuri au fost cu nemiluita. În primul rând s-a urmărit ca prin aceste procese să se dea satisfacţie deplină sovieticilor, ai căror conducători nu-i putea ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar daca au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a ţării. În al doilea rând prin procesele intentate împotriva tuturor celor care au luptat contra bolşevismului sau aveau alte concepţii politice, noile forţe au realizat şi monopolizarea puterii în favoarea comunismului şi lichidarea tuturor celor cere se opuneau sau s-ar fi putut opune. Spiritul democratic de înţelegere a relaţiilor internaţionale a fost înlocuit de noile doctrine politice de dominaţie, în care dreptul celui mai puternic, dreptul pumnului, constituia metoda de intimidare a câtorva mari puteri, ameninţând liniştea şi independenţa ţării noastre şi celorlalte popoare din aproape întreaga Europă şi chiar a planetei.
Trebuie menţionat de asemenea faptul că pentru România ca şi pentru toate ţările căzute sub influenţa nefastă a sovieticilor, listele „criminalilor de război” au fost întocmite la Moscova. Despre acest proces ca şi de altfel despre alte mari procese din acele vremi, opinia publică nu a ştiut decât ce s-a scris în presa aservită noilor forţe de ocupaţie după placul lor. Ce conţine acuzarea în dosarul acestui proces şi ce posibilităţi ne oferă pentru cunoaşterea adevărului ? Ce-a mai gravă crimă şi trădare a intereselor poporului român a fost considerat atacarea de către România a Uniunii Societice fără a se face vreo referire la faptul că în vara anului 1940 U.R.S.S., devenit agresor, a pus stăpânire în mod samavolnic pe o importantă parte din teritoriul României. Dar un act de acuzare, ori cât de bine ar fi ticluit nu constituie o probă injustiţie. Este găsită şi redată stenograma interogatoriului luat tatălui meu, urmată de stenograma rechizitoriului susţinut de acuzatorii publici. Un rechizitoriu reproduce şi detailează actul de acuzare dar nu poate fi apreciat decât ca un discurs politic, căci el nu probează în nici într-un fel vinovăţia acuzatului. Sentinţa de condamnare dată trebuia să constituie o sinteză a dosarului în care trebuiau prezentate faptele, probele din care ele rezultă, argumentarea respingeri unor probe şi susţineri ale apărării, analiza textelor de lege ce urmează a fi aplicate şi demonstrarea că faptele reţinute se încadrează în articolele de lege invocate. Sentinţa însă pronunţată în această cauză este de fapt o caricatură juridică, care nici măcar sentinţă nu se poate numi şi ori cărui jurist adevărat şi cinstit i-ar fi fost ruşine să publice o asemenea hotărâre judecătorească.
Analizând modul de prezentare a procesului din 1946, acesta nu oferă juridic posibilitatea cunoaşteri adevărului şi formularea unor convingeri la vinovăţia sau nevinovăţia penală a persoanelor în cauză. Evenimentele istorice au fost prezentate şi interpretate voit în mod denaturat, prin prisma nu a intereselor poporului român şi a adevărului istoric, ci cea a intereselor unei puteri străine şi a exponenţilor acesteia din ţara noastră. În acest proces au fost audiaţi zeci de martori despre ale căror depoziţii nu se vorbeşte nimica. Probele scrise, în principal stenogramele ale şedinţelor Consiliilor de Miniştri au fost prezentate trunchiat, iar interpretarea dată nu a corespuns adevărului. Unele probe scrise care nu conveneau acuzării nu au mai fost prezentate. În aceste condiţii nu se poate vorbi de adevăr ! Hotărârea Tribunalului Poporului în această cauză, a ignorat pur şi simplu actele din dosar care nu-i conveneau, nu a ţinut seama nici de depoziţiile martorilor, nici de apărările inculpaţilor căci numai aşa putea da o asemenea sentinţă. Nu mai reiau să analizez pe articole cum a ajuns acel tribunal să-l condamne la moarte pe tatăl meu. Dau un singur exemplu analizat juridic de gll. loan Dan, în lucrarea amintită: Acuzatul Gh. Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei în calitatea ce o avea a militat pentru desăvârşirea intrării armatelor germane pe teritoriul ţării prin participarea sa la Consiliile de Miniştri din 7 iulie 1941 şi 19 iulie acelaşi an, apoi prin concursul dat guver¬nului a sprijinit continuarea războiului. Las la o parte faptul că la data de 7 iulie invocată în sentinţă, nu numai că trupele germane erau venite în România cu mult timp în urmă (de pe vremea regelui Carol al II-lea şi a guvernului Gigurtu), dar şi începuse războiul de două săptămâni, iar la data 19 iulie când în sentinţă se spune că atunci s-a hotărât începerea războiului, lucru total inexact, în acea zi în Consiliul de miniştri sa discutat despre reorganizarea Basarabiei şi a Bucovinei, iar tatăl meu nu avea atunci nicio funcţie în guvern. Pentru această faptă a fost condamnat la moarte. Şi toate celelalte capete de acuzare au aceiaşi valoare aceia a bunului plac a celor care aveau ordin să-l asasineze cu ori ce preţ.
Se ştie acum şi s-a ştiut şi atunci că fiind judecat la Odesa, George Alexianu a fost găsit nevinovat. Cu hotărârea de Ia Odesa a fost adus în ţară şi în momentul încarcerării a predat acuzatorului public sef în acel proces Avrum Bunaciu, acea hotărâre. Acesta a promis că o va da la tradus şi că ea se va regăsi în dosar. Nimeni nu a mai văzut-o de atunci. Dar pentru a arăta bineînţeles sovieticilor că Tribunalul a ţinut seama de achitarea de la Odesa, surprinzător pe lângă condamnările primite, este achitat că: Nu se face vinovat de faptul că nu a respectat regulile de purtarea războiului, deoarece el nu a condus efectiv războiul; de asemenea nu se face vinovat că ar fi supus Ia munci sau tratamente inumane prizonierii de război căci ei au fost corect şi bine trataţi şi o hrană mai bună ca pe timpul cât au servit în armata rusească şi de asemenea achitat pentru că nu a ordonat sau săvârşit represiuni colective sau individuale, în scop de persecuţie politică sau din motive rasiale, asupra populaţiei civile. În felul acesta s-a ajuns la 1 iunie 1946, când la Jilava în valea piersicilor au fost ucişi mişeleşte. Eroii neamului au fost transformaţi de duşmanii neamului în trădători, iar trădătorii în figuri glorioase demne de interes şi chiar stimă istorică pentru început, urmând ca să se transforme printr-o minciună unanim acceptată în adevăr, ca şi cum românii nu trebuie să aibă nimica sfânt de apărat, pentru a putea fi mai uşor distruşi. Apoi s-a aşternut liniştea şi uitarea.
Mascarada sinistră care s-a comis spre stupoarea poporului român cu mareşalul Antonescu şi cu colaboratorii săi, arestaţi, judecaţi, condamnaţi şi executaţi ca trădători ai poporului român, lasă şi azi înmărmurit de revoltă pe ori cine se apleacă cu obiectivitate istorică asupra acestui capitol. În lumea atât de confuză şi tragică a războiului, plină de constrângeri, condiţia tragică la care a fost supus tatăl meu, 1-a făcut să rămână până la urmă, conştient şi demn. Prin felul cum s-a apărat nu se poate considera prin nimic că s-ar fi dezis sau desolidarizat de participarea sa la conducerea Transnistriei. Din contra şi spre cinstea şi onoarea lui ca om a mers până la capăt. La încheierea dezbaterilor procesului când i s-a acordat ultimul cuvânt a fost singurul care alături de mareşal, a avut curajul şi demnitatea să declare: „Îmi asum întreaga răspundere pentru modul cum a fost administrată Transnistria.” Târziu, prin 1984, doi istorici care încercau să descifreze datele procesului şi găsind nenumărate nepotriviri, au avut ideea de a-l întâlni pe Al. Voitinovici, cel care în 1946 a fost preşedintele completului de judecată care i-a condamnat. Stând de vorbă ca o informare nu se punea atunci problema ca această conversaţie să fie făcută public, a răspuns renunţând Ia canoanele tipic comuniste afirmând atunci: Despre toţi cei condamnaţi şi executaţi cât şi despre ceilalţi, a avut păreri nuanţate dar în susţinerea condamnării ce a dat-o, doar despre tatăl meu a spus fără a fi obligat de ceva: „Un om care mi s-a părut de calitate, care nu a dezarmat ca om, a fost profesorul Alexianu, guvernatorul Transnitriei. Părerea mea este că pe cât a putut, Alexianu nu a făcut rău în Transnitria. La el totul a fost răspundere obiectivă, nici un fapt concret care să-l fi implicat direct nu i s-a putut reţine. El a fost singurul care a avut demnitatea în finalul dezbaterilor să spună: îmi asum întreaga răspundere a actelor şi faptelor mele săvârşite în timpul guvernării mele alături de mareşal.”
Activitatea lui a fost aceia de a servi ţara şi naţiunea într-una din cele mai grele perioade ! Si pentru asta a plătit cu viaţa. Faptele din viaţa lui au fost făcute pentru nevoia de civilizaţie şi cultură, nu dintr-un patriotism declarat. El face parte în modestia lui, din constelaţia marilor oameni care au rămas cu adevărat vii, preocupat doar de munca de moderator de suflete şi de luminat minţi. La moartea tatălui meu, două întrebări se pun cu aceiaşi forţă, cu toată forţa opoziţiei dintre ele: cum să vorbeşti despre el, cel care a fost profesorul Alexianu, sau cum să nu vorbeşti despre el. Cum să vorbeşti despre el, mai ales acum în faţa acestor rânduri, la o atât de mare distanţă de la moartea lui şi fără de mormânt şi cum să-ţi mai faci auzită vocea, de neauzit în vacarmul spectacolelor jalnice care ni se oferă până la saturaţie, până la insuportabil fizic, de toate vocile distonante ale politicienilor de azi. Dar cum să nu vorbeşti despre el, cum să las ca pasul pe care i-a fost dat să-l facă înspre tăcere, în faţa plutonului de execuţie să rămână nespus şi neştiut. Cum să ignorăm încă odată dispariţie lui, după ce de mulţi ani încoace profesorul Alexianu şi mulţi alţi ca el să rămână nume pentru ignorantele noastre şi nepăsările noastre. În faţa procurorului de serviciu care i-a adus Ia cunoştinţă că cererea sa de graţiere i-a fost respinsă şi că va urma execuţia şi cerându-i să-şi exprime conform procedurii legale (doar în acea clipă s-au respectat procedurile legale) ultima sa dorinţă, a spus simplu şi din toată inima, transmiţându-ne nouă celor de azi şi de ieri, testamentul său moral, crezul său de-o viaţă: „Doresc neamului românesc să-şi îndeplinească şi realizeze năzuinţele pentru care cad eu astăzi aci”
Eu unul la vârsta înaintată la care am ajuns nu mai în nici într-un fel speranţa că se va găsi cineva din acest neam românesc, pe care tatăl meu l-a slujit cu demnitate şi credinţă, să repare nedreptăţile ce i s-au făcut şi să-l repună în istorie la locul ce i se cuvine.
