De fiecare dată când tatăl meu îmi vorbea, începea conversaţia spunând: “ţi-am spus deja că te ador?”. Iubirea îi era împărtășită și, în ultimii ani, când viața lui a început să se șubrezească, ne-am apropiat și mai mult…
La 82 de ani, el era dispus să moară, iar eu eram dispus să îl las să se ducă, pentru ca suferința lui să se termine. Am răs, am plâns, ne-am luat de mâini, ne-am mărturisit dragostea și am fost de acord că era momentul. Am zis: “Tată, o dată plecat, vreau să îmi dai un semn ca să ştiu că eşti bine.”
Tatăl meu şi cu mine eram legaţi atât de profund, încât în momentul morţii lui, am simţit şi eu infarctul. În fiecare zi, mă rugam să aflu ceva de el, dar nu se întâmpla nimic. Au trecut patru luni şi singurul lucru pe care îl simţeam era durerea pierderii lui. Mama murise cu 5 ani înainte, de Alzheimer.
Într-o zi, când stăteam întins liniştit pe masa de masaj într-o cameră întunecată, aşteptându-mi rândul, un val de nostalgie după tatăl meu m-a cuprins. Am remarcat că mintea mea se afla într-un stadiu de hiperagilitate/ hiperclaritate. Am simţit o claritate necunoscută. Fiecare gând era ca o picătură de apă ce cădea într-un izvor liniştit şi m-a minunat pacea fiecărui moment ce trecea.
Dintr-o dată mi-a apărut chipul mamei mele, aşa cum era înainte ca boala Alzheimer să o priveze de judecată, de umanitate şi de 25 de kilograme. Părea atât de reală şi era aşa de aproape, încât aveam impresia că o pot atinge, dacă vreau. Arăta ca acum 12 ani, când nu începuse să fie slăbită de puteri. Simţeam până şi mirosul parfumului ei preferat. M-am întrebat cum e posibil să mă gândesc la tatăl meu şi să îmi apară mama, simţindu-mă vinovat că nu îi cerusem şi ei un semn.
Am spus: “O, mamă, îmi pare atât de rău că ai suferit de această boală oribilă”. Şi-a înclinat uşor capul, ca şi cum ar fi confirmat ce am spus despre suferinţa ei. Apoi a zâmbit şi a zis clar: “Singurul lucru pe care îl ţin minte este iubirea”. Şi a dispărut.
Am început să tremur într-o cameră care dintr-o dată devenise rece. Am ştiut în sinea mea că dragostea pe care o dăm şi o primim este sin gurul lucru care contează şi singurul de care ne aducem aminte. Suferinţa se uită; iubirea rămâne. Cuvintele ei sunt cele mai importante pe care le-am auzit în toată viaţa mea şi acel moment mi-a rămas întipărit în inimă pentru totdeauna. Încă nu l-am văzut şi nici nu l-am auzit pe tatăl meu, dar nu am nici o îndoială că într-o bună zi, când mă aştept mai puţin, îmi va apărea şi-mi va zice: “ţi-am spus azi că te iubesc? “.
(Bobbie Probstein)
Mulțumiri lui Roberto Azuro Valbuena
