Trebuie să ai moacă. Indiferent ce ţi-ai propus să bifezi, în viaţă/carieră, e important să ai moacă. Sigur, nu deranjează dacă ai şi ceva pricepere, dacă dai dovadă de o anume destoinicie, nu mai pomenesc de necesara şi impasabila condiţie a relaţiilor, pilelor, aşezării în gaşca potrivită – lucrurile astea ar putea fi de folos la un moment dat, dar prima chestiune care se cere verificată e dacă ai mutra adecvată pentru obiectivul propus.
Nu poţi spera că ai putea trece drept un intelectual respectabil dacă nu eşti purtător de ochelari. E esenţial. Nu importă că ochelarii de citit intră în alt capitol al opticii, faţă de ochelarii de pieton – bariera de sticlă dintre tine şi restul universului e esenţială pentru a impune ideea că ochii ţi-au ostenit în lungi şi solicitante treceri prin slove. Ce dacă îi porţi din copilărie, pentru a corecta un astigmatism? Erai precoce! Ochelarii sunt, deci, prima condiţie! Dacă există şi barbă, cu atât mai bine. Pilozitatea facială, sculptată în forme cât mai excentrice, e neîndoielnic un semn al maturităţii, un accesoriu al profunzimii şi un inechivoc indiciu al erudiţiei. (Explicabil de ce femeile conving mai greu, în această privinţă) Barba e facultativă, ochelarii nu. Extravaganţele vestimentare sunt şi ele folositoare; un papion, o lavalieră, un pompon măcar. Tot efortul ăsta de accesorizare trebuie, totuşi, legat de condiţia iniţială a mutrei. Pentru că, înainte de a spune ce ai de spus, trebuie să pregăteşti auditoriul, să-i transmiţi codul cu care să poată decripta corect cheia în care e rostit mesajul tău: moacă sumbră, ochelari, barbă, papion – deci intelectual, deci mesaj profund, deci chestii subtile pe care e posibil ca onor auditoriul trebuie să fie pregătit să nu le priceapă, dar la fel de pregătit să le aplaude. Odată transmis codul, poţi emite cele mai suave banalităţi, cele mai cenuşii platiduni; orice inepţie, rostită suficient de pompos, va trece drept un enunţă de o mare subtilitate.
Dacă îţi propui să te avânţi în cele politiceşti, atunci e nevoie de ceva mai multă versatilitate. Moaca trebuie să poată livra expresii diferite, în funcţie de context. “Băiat bun, cinstit şi de încredere”, când te adresezi ălora… populaţia… alegătorii. “Canalie simpatică, cu care e preferabil să fii în relaţii bune”, când ai de a face cu distinşii colegi de partid. “Slugă umilă şi supusă”, când te ciocneşti cu şefimea. Şi aşa mai departe. E obligatoriu să poţi nuanţa rictusul, de la “zâmbet servil” la “rânjet satisfăcut”. Dacă n-ai moacă, nu te poţi cocoţa foarte sus, dar tot poţi supravieţui în zonele călduţe ale politicii, pentru că e întotdeauna loc şi pentru lichele netalentate. Un lucru e limpede: nu poţi visa la înalte demnităţi dacă ai glas piţigăiat. Dacă ai ochelari, barbă, papion, opţiunile, în politică, sunt extrem de limitate. “Nu eşti făcut pentru asta, bă băiatule! De ce te-ai băgat tu în politică?”.Costum scump, închis la culoare, cravată în culoarea partidului, freză de pensionar al Ministerului de interne, da, asta e altceva.
Nici hipster credibil nu poţi fi dacă nu lucrezi la poză. Şi aici e nevoie de puţin studiu, pe lângă moaca din naştere. Ochelari cu ramă de firmă şi lentile din sticlă chioară, jachetă kaki, milităroasă, dar împopoţonată cu insigne, ecusoane, biz-biz-uri “cool”. Tricou cu mesaje “haios-mobilizatoare”, şnururi “cu tâlc” legate de încheietura mâinii etc. etc. . Hipster -societaş civil la costum şi cravată nu există. Sacoul e odios la hipstereală, acceptabil doar în orele de program la “multi-naţională”.
Asta e. Trebuie să ai moacă. Să te accesorizezi adecvat. Pentru că trăim în lumea în care e important să pari, nu să fii. Pentru că eşti judecat întotdeauna în funcţie de cum pari, nu de cu eşti. Pentru că toţi participanţii la seminarul cu tema “Formă sau fond?” au pierdut ceasuri bune pentru a alege ţinuta adecvată şi niciun minut pentru a pregăti ce au de spus – asta se rezolvă conform regulii “vedem noi la faţa locului”.
