Mumie de bărbat descoperită în Takla Makan sau Tarim, începutul mileniului ll î.e.n. |
Tăbliță emeș cu mitul facerii de către Anu, cca 2800 î.e.n. |
Amforă de la Atena cu Hercule care atacă centaurul ,,Nessos”, secolul Vl î.e.n. |
Piesă de aur cu arcași sciți, secolul V î.e.n. |
Țesătură descoperită la mumiile din Tarim |
Traiste mici pentru copiii românilor de azi. |
Macaturi/păretare românești |
Despre Neamul Moțat la propriu nu există în cultura română sau europeană scris un cuvințel să fie și el acolo, de aducere aminte! Pentru a fi căutarea cu folos în întunericul trecutului nostru, trebuie să pornim tot cu zicerile populare și datele venite de la emeșii pripășiți în Ki-en-gi.
În cultura emeșilor din Ki-en-gi/Iraq, pe o tăblița de lut este prezentat momentul cînd Anu a zidit primul om, care era un bărbat și pentru a-l învăța să se îngrijească cuviincios, i-a legat părul pe creștetul capului într-un moț. În spatele Ziditorului este un pom cu nouă ramuri, ceea ce dovedește că atunci emeșii foloseau un calendar cu nouă zile cînd a fost zidită lumea, la fel cum zice și povestea noastră cu același subiect despre pățania Dracului cu Nefărtatul. Cuvîntul care în vechime avea sensul de Dumnezeu, adică cel făr’ tat'(ne + făr’ + tat’), a ajuns în gura spurcată a iudeo-sataniștilor ca Dracu, Aghiuță, Satana și alte asemenea dulcegării iahviste! În partea stîngă a imaginii de pe tăbliță se vede o altă divinitate ce lucrează de zor la facerea unei oale, fiindcă în vechea cultură omul era asemuit unei oale și de aceea la moartea lui se spărgea de pragul casei o oală de lut să arate că s-a dus sau a fost eliberat un suflet către ceruri.
Dar emeșii spun că au sosit în Ki-en-gi din țara Dilmun, iar informațiile istorice și lingvistice arată că acest ținut mitic este chiar teritoriul actual al României, unde era și cetatea lui Dumnezeu. Ei spuneau că sufletele celor răposați se duceau în Dilmun care era Raiul pentru că acolo era cetatea lui Anu. Și grecii cei șotioși în făcături și furtișaguri, spuneau că în Carpații de miazăzi era Kogaionul, adică locul unde se întîlnește Dumnezeu cu sufletele geților care au murit, și mult timp ne va trebui și de aici înainte ca să ieșim din făcăturile iudeo-sataniștilor.
Dovezi istorice și arheologice despre neamul moțat avem că am putea scrie tomuri înalte cît Carpații!
Primul drum spre cercetare este către acel popor misterios care a trăit începînd cu mileniul ll î.e.n. în deșertul Takla Makan sau Tarim. Arheologii chinezi cînd au descoperit mumiile conservate de uscăciunea deșertului, au rămas uimiți de fizionomia lor europeană și repede au pus batista pe țambal, fiindcă dacă ar fi știut și alții, ar fi avut de suferit ,,vocea patriotului naționale”. Dar în anul 2007 au lăsat niște europeni și americani curioși să ia probe de ADN iar acestea au confirmat că respectivele populații au legături genetice cu cea din estul și centrul Europei, dar și hainele lor seamănă cu cele descoperite în respectivele regiuni. Regiunea Takla Makan este în fapt o depresiune în nord-vestul Chinei de azi și era populată de aceste neamuri venite din centrul Europei, în depresiunea Tarim(încă un tărîm strămoșesc necunoscut de români!). Expertizele ADN demonstrează că mumiile din deşert au o “genealogie” complexă, întinsă din Europa Vestică până în India, din stepele Asiei Centrale până în Mesopotamia şi China. Acest aspect dovedește odată în plus direcțiile migrațiilor Neamului Moțat, sau a Neamului Scoborîtor din Zei către cele patru zări ale Maicii Pămînt, din baștina lor carpatină.
În deșertul Takla Makan s-au găsit mai multe sute de trupuri uscate; bărbații aveau cam 2 m. sau chiar mai mult, iar femeile cam 1,8 m., părul blond, roșcat sau șaten deschis, unul era îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vișiniu închis, pantaloni albaștri iar în picioare purta un fel de cizme.Era încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc pe vechile țesăturile din Europa Centrală şi Răsăriteană. Şi cizmele aveau modele cusute pe ele. Pe față avea pusă o pînză de culoarea hainei. Această civilizație a dăinuit în actuala regiune a deșertului pe la 2500 – 1700 î.e.n iar ultimele rămășite au rezistat pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o civilizație cu agricultură bazată pe irigații și un comerț foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro și Sumer. Țineau un fel de evidență cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar acestea aveau la rîndul lor anumite semne. În localitatea Gorban din județul Iași a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înăuntru o adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri feminine şi 21 de simboluri masculine împreună cu 42 bile mici de lut ars ceea ce mă face să cred că această civilizație a plecat pe la începuturile mileniului lll tot către est pînă a prins-o istoria unde au descoperit-o arheologii chinezi. Ceramica descoperită cu această ocazie, are multe elemente de ornamentație asemănătoare cu cea de la Cucuteni, dar se manifestă în această regiune cu o mie de ani mai tîrziu. Este singurul lor din lume unde mai apar motivele ornamentale folosite la Cucuteni! Și tot în mentalul colectiv mioritic există legenda urieșilor, adică a unui popor foarte înalt, blond sau roșcat, cu pielea albă și ochi verzi sau albaștri care le-au adus românilor chemarea către înțelepciune.
În emegi cuvîntul takla înseamnă, a dezvălui, a deschide, a spune iar în româna veche, cuvîntul taclaînsemnă pălăvrăgeală, taifas, a discuta despre nimicuri. Makan este numele identic cu cel care îl foloseau semiții pentru Egiptul de nord și înseamnă marea cîmpie. Țesătura descoperită la una din mumii este specific românească și asemena macaturi/păretare se mai găsesc și astăzi în unele case țărănești!
Al doilea drum către cunoașterea acestui adevăr trebuie să-l facem în lumea sciților iar un obiect din aur descoperit în actuala Ucraină, vechi de prin secolul V î.e.n. prezintă doi arcași spate în spate, trăgînd cu arcul. Cel din stînga are trupul întreg iar părul tăiat în chică, și-l ține legat după cap într-un moț.
Herodot amintește în Istorii că sciții au avut o regină de toată isprava, numită Tabiti, care după moarte a fost venerată ca o divinitate de către neamul lor, înălţîndu-se la ceruri şi devenind unica divinitate a acestui neam. Cuvîntul tras pe făgașul lingvistic înseamnă tatăl cu moţ sau tatăl celor moţaţi(ta: tată, în text Tatăl Ceresc + biţi: moţ), cu referire directă la faptul că în vechime sciții îşi purtau părul legat în creștetul capului. Dar cuvîntul mai poate însemna și Tatăl Ziditor al Neamului așa cum apare Anu pe tăblița emeș, pentru că în limba română veche cuvîntul moț mai are sensul de matcă sau matiță care este burduful unui năvod unde se adună peștii prinși, adică o burtă unde mișcă viața(geții aveau ca simbol al apariției lor pe pămînt în zodia peștilor chiar doi pești) sau regina/matca albinelor din care se naște tot neamul lor.
Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică spune că getul Zamolxe a primit Legile Frumoase de la zeița Hestia. În limba scitică, Hestia se numea și Tabiti, fiind zeița vetrei şi a focului la acest neam dar exista o asemenea divinitate și la geții cei făloși. Adică Zamolxe primise belagines chiar de la Tatăl Moțat sau ziditorul Neamului Scoborîtor din Zei. În vechile tradiţii ale românilor se mai găsesc urmele acestor mituri care spun că îi mai osteneau pe săteni cu un foc ce se aprindea pe lîngă focul din ogrăzi, în mijlocul satului – vatra – pentru a se aduna în jurul acestuia tot neamul locului respectiv, aşa cum arată și descoperirea din localitatea Poduri, județul Bacău.
În vechile mitologii arimine, focul vetrei era considerat o ființă vie divină, imaterială dar manifestă şi prezentă în viaţa Fiului Omului, fiind adăpostită în focul sfînt al vetrei strămoşeşti. În acest foc era interzisă scuiparea sau arderea gunoaielor şi a bălegarului indiferent cine îl făcuse. Era cinstit şi ca foc viu pentru că de aici, oamenii puteau să-şi transmită binecuvîntarea Tatălui Ceresc dată neamului omenesc iar darul avea şi rolul de a ușura viața muritorilor pămînteni, pe lîngă cel de purificator al sufletelor mioriticilor și a turmelor de animale.
În al treilea drum al căutării, trebuie să ajungem în baștina mioritică, acolo unde s-a zămislit neamul omenesc în această parte a pămîntului și care este izvoditorul vetrei civilizației europene. Plecarea celor pribegiți în tărîmul Tarim din spațiul carpato-pontic nu a însemnat și pustiirea Țării Sfinte și a Cetății lui Dumnezeu, fiindcă rămas-au acasă destui ca să le ducă mai departe deprinderile și portul. Munții Apuseni care formează partea de vest/apus a Cetății lui Dumnezeu se mai numesc și Țara Moților, dar nimeni nu și-a pus întrebarea de ce acești locuitori umblau pînă către anul 1900 cu chica legată la spate într-un moțprecum arcașii sciți din secolul V î.e.n. A venit vremea să se știe că obiceiul acesta al moților este vechi de prin mileniul lV î.e.n. așa cum ne dovedește tăblița emeș privind facerea neamului omenesc. Că multora le va aduce tot veninul în gușa lor drăcească, asta nu mă va face să nu spun adevărul despre neamul meu getbeget și pe deasupra Scoborîtor din Zei și nu din ,,legămîntul” Talpei Iadului sau Satanei. Imaginea cu centaurul GETOS căsăpit de Ierackles, este dovada arheologică a portului strămoșesc al chicii sau părului la neamul arimin. Dacă îndrăciții istorici germani, în turbarea lor elenistă, l-au citit pe Getos, în Nessos, asta arată că au fost niște nasoli și ne-au tras și nouă o nasoleală. Urît din partea lor dar mai urît din partea noastră că nu am avut curajul să-i punem cu curul în țeapă pentru asemenea mîrșăvie.
În cîntul lV al poemului Iliada scris de Homer în secolul Vlll î.e.n. avem date vrednice de ținut minte cu privire la coafura tracilor arimini, adică a geților din Tracia care participau și ei la războiul Troiei fiind amintiți: ,,Tracii moţaţi, şi-l încinseră pe dată cu lungile suliţi”. Iar istoria ne mai vorbește de un neam moțat chiar mai la sud, vecin cu cetatea lui Priam, bitinii care locuiau în țara Bitinia. Cuvîntul bitini este format din biți cu sensul de moț și ni care înseamnă uimire, admirație sau mulți.
În al patrulea drum al căutării să coborîm tot spre miazăzi pînă vom ajunge în Egipt. Despre divinitatea egipteană Thoth ce apare la începutul imperiului vechi, adică în prima parte a mileniului lll î.e.n. atît scrierile băștinașilor cît și grecii au reușit să ne transmită numeroase informații, zeul fiind numit de către aceștia din urmă și cu numele de Hermes Trismegistos sau Mercurius. Zic vechile scrieri despre zeu că se afla la originea a tot ceea ce a zămislit mintea omenească, dar era şi stăpîn al năvălitorilor tăbărîți din răsărit care se tot înghesuiau să viziteze templele și piramidele egiptenilor fiind şi Stăpînul Ţărilor Străine.
Mitologia lor zice că primul Thoth a dat egiptenilor toate științele şi arhitectura, scriindu-le pe pereţii templelor şi pe plăci de piatră pe care le-a îngropat spre a fi păstrate. Aceste informaţii sînt foarte vechi în cultura egipteană fiindcă, peste timp ne-a venit mărturia lui Philon din Byblos(64-141) care a scris Istorii feniciene, unde susține că s-a folosit de date și fapte culese de Sanchuniathon, preot fenician şi mare învăţat din vechime ce a trăit în secolul X î.e.n. precum şi date strînse de alți autori. Zice el că Sanchuniathon a luat facerea lumii din Cărţile lui Tehu-ti, şi pasajul ne lămureşte astfel: „..,El presupune că începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o Ceaţă Întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceață întunecată şi dintr-un tulbure haos negru precum ceea ce respira, că acestea erau nemărginite şi multe veacuri au rămas fără margini. Dar atunci cînd acest Duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime şi ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul creaţie tuturor lucrurilor. Dar haosul nu ştia propria lui creaţie. Din îmbrăţişarea acestuia cu Duhul s-a născut Mot – Mîl. Din ea – Marea Mamă – izvorî toată sămînţa creaţiei, nașterea tuturor corpurilor. Înainte de toate au fost Marile Vieţi lipsite de simţire iar din acestea s-au ivit după aceea Vieţile ce aveau inteligență. Ultimele au fost numite Zophasemin, adică Veghetorii Cerurilor. Şi acestea au fost alcătuite în chip de ou, şi au strălucit precum Mot, Soarele şi Luna, Stelele şi Sferele planetelor. Iar cînd acea primă negură a început să lumineze, din căldura ei s-au născut ceţurile şi norii mării şi al pămîntului şi revărsări şi șuvoaie mari de ape din firmament.” Povestea este năucitor de asemănătoare cu miturile creației de la noi dar despre care nu se știe cam nimic. Ne mai lămurește el că prima creație din iubirea Tatălui Ceresc pentru propria întrupare a fost Mot care era un mîl, adică Maica Pămîntească – din care s-au născut toate celelalte văzute și nevăzute. Iar această a doua creație strălucea ca Soarele și Luna. Grecii nu aveau sunetul ț și cred că respectivul cuvînt pe vremea autorului se auzea Moț dar nu a avut el cum să-l scrie fonetic. În limba română cuvîntul moț mai înseamnă, umflătură sau matcă a albinelor adică izvorul tuturor nașterilor spiței vieții, la fel cum zic și miturile noastre.
Ne-a mai lăsat scris Philon despre acest personaj în lucrarea sa: ,,Şi Cronos – Amon – mergînd în ţinutul dinspre miazăzi, a dat întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi regatul său. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară de cei Şapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după po-runca zeului Taaut”. Dar Cronos era fratele titanului Atlas care avea regatul lui la nord de Istru, deci Toth sau Taaut nu putea fi decît un supus carpatin al titanului care a primit loc de zidire a unui nou neam pe tărîmurile Egiptului. Pe acest făgaș vine și zicerea autorului Philon, că toate faptele și înțelepciunea lui Taaut, a fost pusă în zapis de cei Șapte Cabiri, fiii peotului Sedek, adică neamul nostru din străvechimi despre care nu îndrăznim să vorbim de tîmpiți ce sîntem, sau de frica leprelor pupincuriste care ne conduc și ne amenință cu pușcăria pentru că îndrăznim a spune Adevărul ce însemnă pentru jegurile mozaice antisemitism, naționalism și fascism. Deși istoria antică i-a consemnat de zeci de ori pe cabiri, iar Zamolxe i-a binecuvîntat în insula Samos cum ne zic tăblițele de plumb, noi rămînem neclintiți după făcăturile lui Herodot și a altor făcători de istorii.
Zeul Thoth în egipteana hieratică era scris DHT care trebuie citit Dahau –ti și tălmăcit ca neamul sciţilor sau Legea Sfîntă a Sciţilor, adică a neamului nord-istrean. informație pe care o găsim și în discuțiile avute de scitul sau getul Anacharsis cu regele lidian Cresus. Dahue sau dahae sînt un trib de sciți amintit de mai multe ori în scrierile antice. După tradiţiile religioase egiptene oraşul Wnt – oraşul iepurelui – numit mai tîrziu Khemenu era cunoscut drept cetatea celor opt ai lui Thot şi principalul centru de cult, adică cei şapte cabiri şi patronul lor spiritual. Grecii au numit acest oraş Hermopolis adică oraşul lui Hermes cum l-au rebotezat şi pe Thot după năravul lor specific. În limba română cuvîntul căminu are sensul de casă dar şi de baştină.
Divinitatea mai era numită cu numele de Shu, fiind asociat cu răsăritul soarelui și purta ca simbol distinct, o pană înaltă prinsă la bentița de pe frunte, adică un moț divin. Dar în egipteana hieratică, numele său era scris printr-o pană, adică moțatul. În multe imagini din templele egiptene el apare cu cap de ibis cu două pene în sus sub forma unui moț. Deci și Dahau-ti/Thoth era de neam moțat, adică un Ziditor ceresc ce avea ca simbol capilar un moț de pene față de cei de la baștină care își făceau un moț din propria chică. În limba irlandeză, adică vechea pelasgă vorbită în urmă cu 4000 de ani, cuvîntul thathînseamnă moț. Într-un papirul egiptean magic scris în secolul ll î.e.n. în greacă, învocîndu-l pe Thotspune: ,,Arată-mi-te în puterea ta profetică, Zeule cu cuget înalt, Hermes de trei ori mare! Fie ca cel ce stăpîneşte cele patru ţinuturi ale Cerurilor şi cele patru temelii ale pămîntului să se arate. Arată-mi-te, tu, care eşti în Cer, arată-mi-te tu, care eşti din Ou… Vorbeşte, cei doi Zei sînt şi ei împrejurul tău – un zeu se numeşte Thath şi celălalt Haf”. Referirea la naşterea lui Thot din ou se găsea în religia ariminilor orfici din Tracia ce a cunoscut o deosebită răspîndire la greci începînd cu secolul Vll î.e.n.
El mai apare în textele egiptene cu numele de Tehu-ti, iar în limba română veche cuvîntul tohuînseamnă nord iar ti are sensul de neam, clan, a locui,a dăinui, deci iarăși o cale a istoriei nostre ținută bine în întuneric de fel de fel de lifte și jeguri otrăvitoare.
Dar amintirea Neamului Moțat mioritic, o găsim la hoțomanii greci care au scris de mai multe ori că Hera(se citește Iera) purta pe cap un smoc de pene de păun, adică un moț foc de frumos, dovedind că originea ei era la nordul Istrului chiar dacă pricepuții cu nas subțire s-a străduit să șteargă urmele fatei săvîrșite.
Și revin pe plaiurile Neamului Moțat, amintind obiceiul unic în Europa pe care îl practică și în prezent românii: tăierea moțului la copilul mic. Este una din tradițiile vechi de cînd lumea, răspîndită peste tot în țara noastră, avînd multe particularități după locurile și felul cum oamenii au păstrat acest obicei foarte supărător pentru popime. Datina este păstrată bine în Oltenia, Muntenia și Moldova, ajungînd de multe ori să aibă valoare egală cu cea a slujbelor bisericești adresate copilului mic, nenumărați părinți neconcepînd să nu o respecte. Obiceiul, cu mici diferențe se petrece astfel: cînd copilul împlinește un an, o sărbătoare aparte este dedicată tăierii moțului, adică a unei șuvițe din părul copilului, după care o turtă este ruptă deasupra capului iar cîteva obiecte ii sînt lăsate la îndemînă pe o tavă sau pe o masă. Primul obiect pe care copilul va pune mîna este considerat hotărîtor pentru soarta lui. Dar timpul cînd se taie moțul, în unele sate poate ajunge pînă la trei ani, cu precizarea ca anul să nu fie cu soț. Unii spun că la fete nu trebuie să se taie moț, ci numai la băieți, alții cer ca toți puigăneii mioritici să fie trecuți pe sub foarfecă indiferent de sex. Locul sărbătorii este stabilit de tradiție, la nași sau acasă la părinții copilului. Și ziua stabilirii tăierii moțului este stabilită după regiuni și tradiții, duminica, lunea sau orice zi din săptămînă, dar să nu fie în postul Paștelui.
Tăierea moțului se face astfel: copilul primenit cu haine primite de la naș este pus pe o pernă sau o căldare cu apă peste care se pun trei colaci mari. Ca să nu se prindă bolile de el, se zice că cel mic trebuie legat la ochi să nu vadă cînd i se taie moțul. De funda cu care este legat la ochi se prinde la capăt un bănuț pentru noroc. Cu o foarfeca sau un briceag nașul taie moțul și întreabă: „De ce ti-e moțul, finule?” la care cei de față răspund: „De noroc si sănătate și de o oaie cu lapte”. Vedem că acțiunea este una inițiatică prin care copilul este acceptat în clanul mioritic respectiv iar sărbătoarea se vrea o invocare a sănătății veșnice și a bunăstării.
Unii zic despre felul tăierii că motul il taie nașa în semnul crucii, cîte un pic bineințeles. Părul tăiat este pus pe un bănuț lipit cu ceară curată de la o lumînare. Alții din Dobrogea spun că din păr se taie o șuviță care este adunată din patru puncte ale capului sub formă de cruce de care se prinde funda iar nașa duce la îndeplinire obiceiul. Cînd face această treabă, nașa nu trebuie să uite a pune un bănuț pe moț. În unele locuri, lumînarea de la botez împreună cu șuvița de păr se păstrează pînă la împlinirea vîrstei de șapte ani, apoi se va îngropa la rădăcina unui pom fructifer. În alte locuri, moțul se îngroapă în ziua tăierii într-un lan de grîu. După îndeplinirea tăierii, nașa rupe în patru părți egale – sub forma unei cruci – deasupra capului copilului o turtă, care se dă la cei de față. În alte părți turta se rupe numai pentru fetițe nu și pentru băieți, dar la alte bordeie obiceiul este invers. În ținutul Iașilor, la fetițe se rupe o turtă după semnul crucii, iar pentru băieți se rupe un colac. Dar preoții nu văd cu ochi buni tradiția strămoșească, fiind conștienți de originile ei mult înaintea iudeo-creștinismului însă nu pot scoate din capul mioriticilor năravul venit din moși strămoși, iar într-un articol pe site-ul cretin ortodox.ro se menționează următoarele: Așadar, bazaconia este un lucru lipsit de noimă, însă dacă aș încerca să spun anumitor creștini ortodocși români faptul că tăierea moțului copilului, ruperea turtei peste capul lui și punerea unor obiecte dintre care copilul să aleagă, sînt fără nici o noimă, aș risca să fiu gonit din parohie”. Știe slujitorul iudeo-creștinismului iahwist că nu se poate juca cu tradițiile creștinilor ortodocși arimini, și rău îl roade la rînză fiindcă are de ales: ori slujește tăierea moțului după datina cea veche adevărată, ori nu slujește rămînînd credincios Taplei Iadului și Satanei, dar atunci trebuie să-și ia tălpășița din parohia respectivă! Grea soartă l-a mai ajuns pe cucernic!
Iar cui nu-i place zicerea de mai sus, îl poftesc să se uite mai jos ca să aibă ținere de minte, ori mai corect,,ado meanti rumuno”!
Centrul religios de la Gobekli Tepe, mileniul Xlll î.e.n. în centrul Anatoliei, Turcia de azi
Fotografii cu sanctuarul de la Goseck, mileniul V î.e.n. în estul Germaniei nu departe de granița cu Cehia.
Stonehenge, construcție începută pe la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. de o populație ce a migrat de pe plaiurile mioritice cum o dovedesc atît simbolurile descoperite cît și unele obiecte din sanctuar.
Cetatea-sanctuar Arkaim situată în sud-estul munților Urali descoperită în anul 1987 și atribuită indo-europenilor de către cercetătorii ruși. Cetatea a fost zidită în secolele XX-XVlll î.e.n. dar nu de indo-europeni fiindcă aceștia nu au existat niciodată, ci de masageți, adică geții din ținutul Masa după scrierile hitite sau Mesia, adică sudul Istrului.
Sarmisetusa noastră așa cum ne-au lăsat-o prădătorii romani și cum au batjocorit-o arheologii români, spre a șterge amintirea geților din răbojul timpului.
Și în prezent comuniștii care au dat colțul și sînt înmormîntați în templul sataniștilor bolșevici din Parcul Carol/Libertății au pază militarizată, pe cînd la Sarmizetusa, centrul Marilor Străbuni din Țara Sfîntă și a religiei crucii, totul este lăsat într-o paragină neînchipuită și la mîna hoților. De aceea noi trebuie să fim poporul sula sau sulica, cum bine ne zice plin de neobrăzare H. R. Patapievici.
CONSTANITN OLARIU ARIMIN
