Nimic nu demonstrează mai bine conspiraţia universală împotriva rromânului (apud Caragiale, vivat sinecdoca!) decât încăpăţânarea cu care scârbele alea scandinave refuză să dea linie şi bingo unui românaş neaoş. Păi, noi am inventat – se înfierbântă sinecdoctul – insulina, noi am născocit stiloul, noi, bre, noi am dibuit efectul Coandă! Ca să nu mai vorbim de Nadia, Ilie Năstase şi Hagi! Nu suntem noi în NATO, în UE? Să ne dea! Să facă bine şi să ne dea nişte nobel şi nouă, un nobelaş acolo, că suntem pro-occidentali şi parteneri strategici. Nu cumpărăm şi noi de la IKEA, nu ascultăm şi noi ABBA? Să ne dea!
Bine, poţi pentru ca să zici, dar Palade, Hertha Muller, Wiesel? Nu se pune – strigă vocea patriotului neaoş- ăla era american, aia e nemoţoaică, ultimul e ovrei, deci nu se pune, nu monşer, să fie un Escu! Să ne dea, de ce să nu ne dea? Dar pentru ce? Apoi descoperi că cercetare nu prea avem, aşa că fizica o tăiem de pe listă, chimia a murit cu ceauşeasca şi mai e de găsit doar în hrana cea de toate zilele, dar aia e de import. Despre medicină ce sens are să vorbim, iar despre economie, vai de harvardu’ nostru! Ce a mai rămas? Premiul Nobel pentru pace? Pe ăsta cine să-l ia? Băse? Ponta? Udrea? Iohannis? Anastase? Nţ, nu merge! Ale dracu’ scârbe scandinave! Nobel pentru alba-neagra de ce nu există? A, dar mai există premiul pentru literatură!
Acum, dacă ne socotim bine, nici în literatură nu mişcăm mare lucru. Suntem prea ocupaţi cu împărţeala în coterii şi harţa dintre ele. Când nu sunt ocupaţi cu afilierile ideologhiceşti, cu lustruirea botinelor şefilor politiceşti sau cu harţa între dânşii, scriitorii români sunt toţi cu gândul la Nobel şi prea puţin la cititori. Care e cartea monument a ultimilor 25 de ani? Care sunt titlurile măcar notabile ale acestor ultimi 25 de ani? Scriitorul român, ostenit de lupta pentru supravieţuire, irosindu-se în eterne temenele către măria- sa editorul visează mereu, în cămăruţa lui, la năluca unui premiu, care… poate…
Ce poate fi mai trist argument pentru cele de mai sus decât eterna nominalizare a lui Cărtărescu? Sigur, Mircea Cărtărescu este unul din scriitorii notabili ai literaturii noastre de azi. Nu cel mai grozav, deloc fără pereche, dar un scriitor important, fără îndoială. M-aş bucura, pentru el şi pentru literatura noastră, să aud să aud numele său rostit, azi, la Academia Suedeză. Dar mă îndoiesc. Acolo nu înseamnă nimic că eşti prieten cu Pleşu şi Liiceanu. Nici că eşti amic cu Patapievici şi că ICR-ul a cheltuit parale bune străduindu-se să te promoveze. E drept, la aceeaşi Academie Suedeză, nici criteriul operei nu e întotdeauna esenţial. Pe urmă, acolo, mai aşteaptă şi Eco, Murakami, Oz, Pynchon…
Îi ţin pumnii lui Mircea şi m-aş bucura nespus pentru el, pentru limba română. Dacă, aşa cum e de aşteptat, premiul îl va ocoli şi anul acesta, sper să nu facem din asta un capăt de ţară. Lipsa premiului nu-l face pe Cărtărescu mai puţin respectabil şi sper să fie cruţat de băşcălia la care ne pricepem ca la nimic altceva.
