Omega craţiile care sfîşie România

Cornel Codiţă
Societatea României este un studiu de caz necesar pentru toţi cei care vor să aibă, cît de cît, o idee despre „universul” în care se află, care vor să înţeleagă ce-l pune în mişcare şi care sunt legile care-l guvernează.
Ce se întîmplă cu o societate în care sistemul macro-autorităţii – instituţii, structuri de relaţii, legi, principii şi soluţii de acţiune – face implozie? Răspusul este banal: pune altul în loc! Îl poate construi sau importa, de-a gata, dacă nu, dispare! De aici înainte, însă, simplitatea cedează locul complexităţii. Fenomenologia procesului şi aria rezultatelor posibile constituie un univers la fel de neobişnuit, pe cît este fizica cuantică, faţă de cea a solidelor. Drept este, nu mulţi oameni sunt interesaţi să ştie prea bine pe ce lume se află, iar motivul nu este deloc complicat: realitatea edulcorată, la limită contrafăcută, cu care operăm în mintea noastră, din inerţie, este mult mai comodă, mai uşor de înţeles şi de suportat, mai dispusă să ne ofere confortul psihic minim de care avem nevoie, pentru a putea să o luăm de la capăt, în fiecare zi care ne este dată. Realitatea, de dincolo de iluziile noastre la purtător, este însă, nu tocmai rar şi nu doar pe alocuri, dură, hidoasă, sălbatică, haotică şi, prin toate acestea, neprietenoasă.
Prăbuşirea, la care mă refer, este cea din Decembrie 1989. Din punctul de vedere al structurii sale de autoritate, la acel moment, România se afla într-un punct de maxim al deficitului său social. Un deficit creat nu doar de erorile strategice ale conducerii de atunci, ci şi de faptul că, „planificat”, acea conducere a substituit surogatul tot mai chior al „autorităţii partidului” respectiv al „infailibilului Conducător” oricăror forme alternative de autoritate, chiar şi cînd nu erau nici pe departe concurenţiale. Subminarea formelor de autoritate şi dizolvarea lor a fost linie politică oficială, imprimată de regimul ceauşescu o dată cu marea cotitură ideologică din 1971, susţinută cu zel de cercul restrîns al anturajului „de încredere”, de cei ce, în schimbul beneficiilor stoarse din statutul privilegiat acordat, s-au întrecut să sprijine şi să laude toate inepţiile, dacă hrăneau orgoliile paranoide ale „Conducătorului”. Aşa se explică de ce prăbuşirea nu doar a autorităţii vîrfurilor regimului, ci a întregului edificiu al macro-autorităţii, s-a putut produce atît de repede şi, aparent, uşor. Ceea ce ne interesează însă, este ceea ce s-a întîmplat după aceea! Aparent, societatea României şi-a revenit din şoc şi a construit un nou sistem de autoritate, începînd cu instituţiile guvernării, modelate, chiar dacă cu o doză excesivă de „original”, după canoanele sistemelor democratice. Faptul că România a avut destul de repede, după 1989, o nouă Constituţie, instituţii parlamentare, partide politice, structuri executive şi judiciare funcţionale, instituţii ale „societăţii civile”, a creat aparenţa că problema creării unei noi infrastructuri de autoritate la nivel macro-social a fost rezolvată şi totul este în ordine. Locuitorii cetăţii puteau dormi liniştiţi!! Finalizarea integrării instituţionale în NATO şi UE, a întărit credibilitatea aparenţelor. Ceea ce s-a întîmplat în realitate este însă….cu totul şi cu totul altceva! De construit, s-a construit, dar mai mult după ureche şi după legea universală la români – „sfînta improvizaţie”. După care, ceea ce s-a construit azi, s-a „reformat” mîine…şi poimîine… şi răspoimîine… si de atunci pînă azi fără conteneală, după „Legea a II-a a lui Manole”, „ce construim ziua, dărămăm tot noi, noaptea! Consecinţa a fost şi este aceea că deficitul de autoritate la nivel macro-social moştenit nu s-a redus, ci dimpotrivă, a fost sporit. Pe acest fond şi-au făcut loc şi, între timp, s-au consolidat „soluţiile sălbatice”. Iar ele au mers, toate, pe modelul structurilor puternic ierarhizate, de tip autocrat, al căror prim şi fundamental principiu este reducerea masivă a libertăţii de decizie la nivel individual, supremaţia liderului alfa, supunerea necondiţionată, delegarea dreptului de decizie de jos în sus. Spaţiul social al libertăţii este un tablou „cu natură moartă” pus în perete de instituţiile oficiale, ca să poată fi văzut de străini şi la care să se închine credincioşii autohtoni. Exerciţiul libertăţii doar mimat, ori redus la activităţi şi acţiuni periferice din punct de vedere al impactului pe structurarea şi coeziunea societală. Spaţiul autorităţii la nivel macro social este astăzi unul al competiţiei şi pe alocuri al cooperării, întrepătrunderii reţelelor dezvoltate de cîteva structuri autocratice: plutocraţia, cleptocraţia, deocraţia, clanocraţia, jurocraţia şi mediatocraţia.
Plotocraţia noastră e originală în măsura în care nu oamenii bogaţi s-au coalizat pentru a pune stăpînire pe instituţiile guvernării, ci viceversa! Cei care au pus mîna pe guvernare, putere şi mijloacele instituţionale ale exercităţii lor au avut ca proiect comun, imediat şi imperativ să se îmbogăţească. Rapid şi „fără număr”! Şi, nu puţini, au reuşit! Lista primilor 50 de oameni politici ai României de astăzi, cei mai longevivi prin funcţii şi cinuri, cei mai vizibili, mai influenţi este doar o anexă a listei primilor 100 cei mai bogaţi oameni ai României post-decembriste.
Cleptocraţia este structura aşezată jumătate pe înalte fucţii administrative în instituţiile statului, jumătate pe ariile de afaceri private ombilical legate de stat şi generoasele sale cheltuieli. Plotocraţia noastră a ajutat din plin la crearea clasei cleptocratice a României pentru că i-a fost sursă şi mecanism de realizare a propriei îmbogăţiri.
Teocraţia şi-a recucerit cu repeziciune terenul pierdut în societatea României, după lunga „asceză” impusă de regimul comunist. De la reţeaua de influenţă politică, la cea de interese economice – recent biserica s-a lansat şi în nobila arie a afacerilor bancare!- şi de la traficul de conştiinţe, la cel de voturi, nici o zonă semnificativă de influenţă socială nu a rămas neexploatată. Cu megafoane în stradă, cruci, icoane şi alte însemene religioase în şcoli şi în mai toate instituţiile de stat, începînd cu Parlamentul, jurămînt pe Biblie la numirea în funcţie a miniştrilor şi Preşedintelui, anexarea statului la susţinerea cheltuielile proprii pentru biserici, catedrale şi ale aşezăminte, instituţia bisericească poate spune fără să greşească prea mult că a reuşit să transforme România, în mai puţin de două decenii, într-o semi-teocraţie funcţională!
Clanocraţia este reţeaua de autoritate şi putere dezvoltată, esenţialmente, de lumea interlopă. Amploarea la care a ajuns, sumele enorme, fără exagerare, care se învîrt în acest carusel, monopolul pe activităţi „supraproductive” cum sunt cele ale traficului de fiinţe vii, traficului de droguri, contrabandei şi altor clasice îndeletniciri mafiote nu s-ar fi realizat, desigur, fără concursul larg, participarea şi acoperirea deloc dezinteresată a unor prea bine cunoscute instituţii de stat. Din veniturile clanocraţiei post-decembriste s-au înfruptat şi se înfruptă atît o parte a plutocraţiei cît şi un segment larg al cleptocraţiei noastre.
Reţeaua de autoritate şi putere creată în jurul insituţiilor justiţiei este, de asemenea o contribuţie originală a modului în care societatea României încearcă să acopere deficitul de autoritate funcţională. În numele unei autonomii care a fost instrumentalizată ideologic ca o formă extremă de „intangibilitate”, justiţia din România a devenit actor politic, face jocurile în medii de afaceri importante, „reglează” raporturile de putere în diferite zone de acţine instituţională, face şi desface, după bunul plac şi interesele diferitelor grupuri şi afilieri care o structurează, ascunzîndu-se tot mai rău în spatele legilor (şi ele, nu în puţine cazuri, strîmbe!).
În sfîrşit, mediatocraţia constituită la umbra monumentului „libertăţii de expresie” este o creaţie a erei post-decembriste născută din observaţia simplă că fără controlul asupra mijloacelor de comunicare în masă, democraţia tinde să-ţi joace feste! Un obicei pe care atît noua noastră plutocraţie, sora ei cleptocraţia şi vara lor iurocraţia nu puteau să-l admită şi nici să-l sufere. Nimic mai neplăcut, decît lucrurile necontrolabile! Aşa s-au născut „imperiile” noastre media şi mogulii lor, noile instituţii ale „cenzurii democratice” şi tot aşa au devenit ele anexe ale celorlalte mari structuri de putere organizate autocratic.
România de astăzi, realitatea care se ţese în faţa ochilor noştri în fiecare zi, este în cea mai mare măsură rezultat al activităţilor, competiţiei şi pe alocuri al conlucrării dintre aceste mari reţele de omega-craţii. Nimic important nu se întîmplă în afara sau fără voia, ştiinţa şi contribuţia lor! Victima acestui asalt autoritarist este spaţiul libertăţii sociale şi individuale, în expresia sa politică, Democraţia României, redusă la actul aprope total golit de conţinut, al punerii votului în urnă, o dată la patru, cinci ani.

http://www.bursa.ro/