Asasinul

Luigi Lucheni stă pe chei în apropierea hotelului Beau Rivage şi aşteaptă. Este sâmbătă, 10 septembrie 1898, orele 13,30. Cu mâna în buzunarul hainei, el este liniştit şi se simte stăpân pe situaţie. Imediat, ceasul va arăta ora mult aşteptată şi Luigi îşi va atinge scopul. Va avea loc o crimă.

Iniţial, a vrut să-l asasineze pe regele Italiei, dar nu a avut bani să plece la Roma. S-a decis apoi să facă acelaşi lucru cu prinţul Henric de Orleans, succesorul la tronul Franţei, dar nu l-a găsit nici la Evian, nici la Geneva. A luat hotărârea să rămână aici – nu se poate să nu se afle în oraş vreo personalitate marcantă, indiferent cine ar fi ea. Luigi Lucheni este un anarhist care urăşte întreaga nobilime. În consecinţă, vrea să „lase drept mărturie a credinţei sale nobile o urmă de sânge“.

A citit ziarele şi a aflat că la Geneva se află pentru scurtă vreme o doamnă, care locuieşte la hotelul Beau Rivage, sub numele de contesa Hohenembs. A studiat-o. Anturajul ei a părăsit hotelul de dimineaţă, împreună cu bagajele. Deci ar trebui să apară şi ea. Da. Cu puţin înainte de unu şi jumătate, au coborât două doamne, îmbrăcate în negru. Ele se îndreaptă spre cheiul unde este ancorat „Bateaux de Genêve“.

Lucheni trage aer în piept şi se îndreaptă spre cele două doamne. Trebuie să fie aproape ca să recunoască care va fi victima. O priveşte în faţă şi loveşte. Totul s-a petrecut într-o clipă. Lucheni dispare, dar nu suficient de repede pentru a nu putea fi prins – aşa era planul făcut de el.

Victima

Doamna cade la pământ, apoi este ajutată să se ridice, îşi potriveşte pălăria şi continuă drumul. „Ce voia omul acela?“, a întrebat ea iritată şi se îndreaptă spre vas, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar se clatină din nou şi se plânge de dureri în piept.

Vasul a ridicat ancora. Doamna este dusă sus pentru că cere să aibă aer proaspăt. Leşină. Când îşi revine murmură: „Ce s-a întâmplat cu mine?“. Cade din nou. Acelea au fost ultimele ei cuvinte.

Însoţitoarea îi deschide bluza, desface şi corsetul şi se sperie: totul este plin de sânge. Este chemat Căpitanul. Vasul face cale întoarsă. Doctorul, chemat în grabă, nu mai poate decât să constate decesul. Ştirea se raspândeşte rapid în Geneva Toată lumea este indignată. Asasinata este împărăteasa Austriei, Elisabeta, vestita Sisi. În momentul morţii, ea era aproape uitată de popor, deoarece dispăruse din atenţia opiniei publice de ani de zile.

Austria este în doliu – nu atât pentru împărăteasă, ci pentru cel rămas văduv, Franz Iosif I, lovit încă o dată de soartă. Reînvie memoria soţiei sale, zâna cea tânără care a adus strălucirea la curtea austriacă. După moarte, ea – „cea mai frumoasă împărăteasă a lumii“ – a devenit o legendă.

Trandafirul din Possenhofen

Cine era Elisabeta (Sisi),  împărăteasa Austriei?

Era originară din Bavaria, dintr-o localitate idilică pe malul lacului Starnberg: Possenhofen. Viaţa ei pare a fi ca o poveste. Elisabeta a fost socotită un copil norocos. A văzut lumina zilei în seara de Ajunul Crăciunului 1837. Era un copil foarte vioi, zburdalnic, nu deosebit de frumos – o fetiţă robustă de la ţară, una din cele şase surori.

Mariajul părinţilor nu este unul exemplar. Mama, Ludovica, fiica regelui bavarez Maximilian I Joseph, îşi suportă cu stoicism destinul – a fost căsătorită cu vărul ei, contele Maximilian. Surorile ei au avut parte de partide mai bune – una este soţia regelui prusac, cealaltă a monarhului saxon şi, în sfârşit, Sophie, mama împăratului austriac. Ea l-a convins pe soţul ei să abdice. O socoteşte pe Ludovica ruda cea săracă, iar aceasta, la rândul ei, se uită cu respect la surorile ei.

Contele Max este un excentric, îi place viaţa şi tânjeşte mereu după libertate. Se consideră un artist. În palatul din München a construit o arenă de circ şi a jucat şi el. Mai târziu, Max stătea mai mult cu metresa şi cu copilul făcut de aceasta.

Nu a fost o familie fericită. De aceea, Ludovica s-a simţit deosebit de onorată când Sophie a căutat printre fetele ei o soţie pentru fiul ei, împăratul austriac. Sophie, deşi se părea că a renunţat dezinteresată la tron, a păstrat totuşi frânele guvernului. Iată de ce ea a vrut să fie cea care decide cine va deveni viitoarea împărăteasă. A ales-o pe Helene, cea mai mare dintre surori. Ludovica, împreună cu Helene şi cu Sisi, de cincipsrezece ani – care avusese o deziluzie, deoarece bărbatul visurilor ei, considerat nedemn pentru ea ca neam, murise – pleacă în august 1853 la Bad Ischl, reşedinţa de vară a monarhului austriac. Acolo era prevăzută întâlnirea cu Franz Iosif şi participarea lor la festivităţile prilejuite de ziua de naştere a împăratului. Logodna era aproape sigură.

Familia bavareză nu a făcut cea mai bună impresie; bagajele au fost transportate cu o altă trăsură şi au ajuns cu întârziere. De aceea, la prima întâlnire cu suveranul nici nu au avut cu ce să se schimbe. Balul în onoarea lui Franz Iosif s-a dat în casa primarului – la vremea aceea cea mai importantă clădire din localitate. Habsburgii nu aveau acolo un castel al lor. Toată lumea ştia că împăratul va anunţa oficial care este aleasa inimii lui.

Suveranul s-a îndrăgostit de Sisi şi a vrut-o pe ea de soţie

Acea seară a fost, poate, unica dată când suveranul s-a împotrivit deciziei mamei: el s-a îndrăgostit de Sisi şi a vrut-o pe ea de soţie. Era ceva cu totul neobişnuit în acele timpuri când căsătoriile se făceau din raţiuni de stat, iar iubirea nu avea nicio importanţă. Pentru a demonstra tuturor alegerea lui ireversibilă, împăratul a dansat de două ori cotilionul cu tânăra din Possenhofen. Sora ei, Helene, a rămas doar un fel de ornament. Elisabeta s-a simţit onorată, dar concomitent iritată şi a ezitat când a simţit că a sosit momentul deciziei: „Îl iubesc pe împărat, dar numai de nu ar avea acest rang înalt“. Mama o convinge: „Împăratul Austriei nu este o persoană care poate să fie refuzată!“ Totul este rezolvat şi logodna va fi oficializată în zilele următoare.

Până aici legenda şi filmul cu Romy Schneider corespund. Vesela fată de la ţară a devenit centrul atenţiei la o curte aristocratică prin excelenţă. Visul continuă. Până la data plecării, pe 31 august, perechea este împreună la mesele oficiale şi face vizite. Îndrăgostitul Franz este conştient că aleasa lui este încă un copil. Pentru a-i face o bucurie, a adus în grădina reşedinţei de vară un scrânciob.

Elisabeta, împărateasa fără voie

Logodna a durat nouă luni, timp în care s-a completat zestrea. Sisi a trebuit să înveţe multe: limbile vorbite în imperiul multinaţional, istoria lui şi regulile de la curte. Sisi învaţă repede şi se pregăteşte să devină soţia celui mai puternic suveran la vremea respectivă. Toate îi inspiră frică, iar în ziua în care părăseşte casa părintească este foarte nefericită.

Călătoria spre viitorul soţ, cu vaporul imperial de-a lungul Dunării până la Linz, este una triumfală pentru „trandafirul din Possenhofen“, dar şi una de despărţire de copilărie. Când ajunge într-un port, este aclamată de mulţime, copiii şi funcţionarii au zi liberă. Spectacole de bucurie, imnul imperial, sunete de clopot toate denotă bucurie.

Vaporul aruncă ancora la porţile Vienei, în după-amiaza zilei de 22 aprilie. În întâmpinare a venit un împărat îndrăgostit lulea, care o îmbrăţişează cu dragoste. Dar, pe 24 aprilie 1854, când trasura din sticlă duce perechea imperială de la Hofburg la biserica augustină, fata nu se simte deloc euforică. Fusese prezentă la multe dineuri şi primiri. Sisi este obosită şi plânge întruna.

Soacra le-a făcut cadou de nuntă reşedinţa din Bad Ischl: o vilă mai veche, la care s-au adăugat două aripi noi şi care are forma unui E: Elisabeta, împărăteasa Austriei.

Seara, mama Ludovica o conduce pe fată în camera nupţială. Acelaşi lucru îl face şi Sophie cu fiul ei. Dimineaţa, perechea este întâmpinată cu priviri curioase: noile rude au vegheat toată noaptea la uşa lor în aşteptarea „veştii bune“, care a venit abia dupa trei zile. Nici un drept la intimitate sau viaţă în doi – doar că persoanele străine nu se aflau chiar în aceeaşi cameră, ci în dosul uşii. Sisi ar fi preferat să dispară în cel mai îndepărtat colţ al palatului.

O împărăteasă în închisoare

O femeie nefericită

Festivităţile au trecut, reîncepe viaţa cotidiană: tânărul soţ nu are aproape nici o clipă liberă pentru soţia sa. Sisi este aproape singură, este confruntată mereu cu severa etichetă de la curte, care nu permite nici spontaneitate şi nici frumosul. Sisi simte şi dispreţul nobilimii austriece, deoarece nu provine din rândul ei, ci este un fel de „rudă săracă din Bavaria“. Zestrea ei a fost considerată insuficientă şi nu este privit cu ochi buni nici accentul ei bavarez. Numai soacra cea rea este conformă cu povestea. Ea veghează cu ochi de Argus, aşteaptă cea mai mică stângăcie pentru a replica: „Vezi, ţi-am spus eu că aşa o să fie“.

Viaţa la curte este searbădă şi plină de formalităţi. Sisi uită să râdă şi îşi pierde naturaleţea. Din ce în ce mai des se simte rău, o maladie pe care psihologii o numesc astăzi atacuri panicarde – teamă, stări de leşin, ameţeli. Elisabeta a Austriei a devenit o femeie nefericită. Portretele şi fotografiile înfăţişează o împărăteasă cu un zâmbet forţat, palidă. Ochii ei par mici, privirea este dispreţuitoare: Sisi a devenit împărăteasă fără voia ei. Poeziile scrise de ea şi depuse într-o arhivă elveţiană, sub cheie, publicate de curând, sunt expresia tristei ei experienţe.

„M-am trezit într-o închisoare /Mâinile mele sunt încătuşate. Năzuinţa devine tot mai puternică – /O libertate de care am fost privată! /M-am trezit dintr-un vis/Care mi-a prins sufletul /Şi blestem acest schimb /Prin care te-am pierdut, pe tine, libertate“.

Adevărata stăpână

Ea ar fi vrut să rămână liberă, independentă, dar se loveşte numai de ziduri. Nu are nicio influenţă asupra vieţii soţului ei sau a problemelor de stat. Împăratul nu îi cere sfatul niciodată; se consultă numai cu mama sa, adevărata stăpână la curtea vieneză, căreia îi datorează totul. Şi aceasta deoarece în decembrie 1848, când Ferdinand I a abdicat, succesor ar fi trebuit să fie fratele lui, Carl. Sophie s-a impus şi l-a proclamat împărat pe Franz, fratele mai mic. Toată viaţa îi va aduce aminte, cu orice ocazie, acest lucru şi îl va ţine sub control cu acest argument. La rândul său, Franz Iosif a fost mereu preocupat să fie pe placul mamei. Deci, ea este cea care impune imperiului un stat demodat. Susţine o conducere autoritară, absolutistă, fără parlament şi concesii liberale, deşi ele fuseseră promise în anul revoluţionar 1848, când el a preluat tronul. Adversarii luminaţi ai monarhiei au căzut victimă tribunalelor necruţătoare şi, fie au fost închişi, fie au plecat în exil.

Sisi îşi iubeşte soţul şi se achită de obligaţii, la fel cu sora ei întru simţire, împărăteasa Eugénie a Franţei, care s-a plâns: „Am câştigat o coroană, dar ce înseamnă aceasta, dacă eu sunt cea dintâi sclavă a acestui imperiu!“ Elisabeta îndeplineşte protocolul de reprezentare şi face copii: Sophie, botezată după bunica, care a murit la doi ani, apoi Gisela – deci numai fete. Un alt motiv de dispreţ. Cât este însărcinată, trebuie să se plimbe mereu în văzul lumii, deşi ea nu ar fi vrut să fie văzută cu burtă mare.

În 1858, când l-a născut pe Rudolf, moştenitorul tronului, avea 20 de ani. Nici acum nu este mai fericită, deoarece tot bunica este cea care se ocupă de educaţia copiilor. Elisabeta a încercat să protesteze, după aceea a renunţat. S-a simţit trădată, abandonată şi vândută. O străină la curte, o prizonieră a unei etichete învechite. Când nu o mai poate suporta pe soacră şi când comentariile despre aventurile amoroase ale soţului, despre care ea afla mereu ultima, o aduc la disperare, se sustrage obligaţiilor şi fuge la Possenhofen.

„Cea mai frumoasă împărăteasă a lumii“

O femeie matură, frumoasă şi sigură de sine

Sisi s-a întors la curte şi s-a îmbolnăvit din nou. Şi ea a înţeles că este vorba de reacţii nervoase, căci de câte ori este departe de Viena se simte bine. Oficial, se declară că împărăteasa suferă de o boală de plămâni şi că trebuie să plece într-o regiune mai caldă. În consecinţă, în iarna anului 1860, ea pleacă în insula Madeira, însoţită de un mic anturaj, ales de ea. Îşi conduce singură viaţa şi se reface rapid. Starea ei se înrăutăţeşte din nou după ce revine la Viena. Medicii spun că viaţa ei este în pericol. Împărăteasa călătoreşte în sud timp de doi ani şi ezită să se întoarcă acasă. Să fi fost Sisi o soţie rea şi o mamă delăsătoare? Să nu ştie că ar fi trebuit să fie alături de soţ?

Împăratul ar fi avut mare nevoie de sprijin. În acel an a luptat din rasputeri să menţină imperiul habsburgic, care se tot destramă – un stat multinaţional ce nu mai poate ţine laolaltă teritoriile diverselor naţionalităţi. Într-o epocă în care popoarele tind spre identitate naţională şi statală, monarhia austriacă a devenit o idee demodată. Împăratul pierde tot mai multe războaie prin care încearcă să menţină cu forţa imperiul. În timp ce Sisi este bolnavă sau străluceste prin absenţă, Franz Iosif încearcă să-şi impună forţa în Italia rebelă. În mod surprinzător a văzut că Franţa îi era adversară, deoarece ea s-a aliat cu Piemontul şi Sardinia. Austria este obligată să cedeze Lombardia, iar Napoleon al III-lea a primit, ca multumire, Nisa şi Savoia. Una din cele mai crunte bătălii ale acestui război împotriva Austriei se dă în 1859 la Solferino. După înfrângerea Austriei, calea unificării Italiei a devenit liberă.

În mai 1862, când Sisi revine în suita ei de la curtea vieneză – în vara anului 1861 a petrecut acolo doar câteva săptămâni – este complet schimbată. Nu mai este un copil, ci o femeie matură, frumoasă şi sigură de sine. Împăratul cheamă un pictor să îi facă portretul. Este vorba de trei portrete, din care unul, mai deosebit, va atârna în biroul suveranului: Sisi cu părul lăsat pe spate.

Hofburgul a început să strălucească. Sisi atrage lumea în jurul ei, frumuseţea ei a devenit subiect de conversaţie la orice întâlnire diplomatică. Vizitatorii interni şi externi se înghesuie la Viena să ceară o întrevedere la suveran numai pentru a se convinge personal de frumuseţea împărătesei. În anul 1873, când a venit la expoziţia mondială, şahul Persiei a lansat întrebarea dacă soţia nu ar putea fi cumpărată. Sisi a devenit un mit şi va fi considerată „cea mai frumoasă împărăteasă a lumii“. Dacă la vremea respectivă ar fi existat fotografi şi presă de scandal, cu siguranţă şi că ar fi fost vânată pretutindeni de ei.

A avut o singură concurentă, cu care s-a înţeles foarte bine: Eugénie, soţia împăratului Franţei, precursoarea extravaganţelor în domeniul modei. Ea poartă rochii care ajung doar până la gleznă. În timpul unei vizite oficiale la Viena, un curtean le-a studiat pe cele două suverane stând în faţa oglinzii. Ambele şi-au ridicat rochiile ca să îşi vadă picioarele. Care le avea pe cele mai frumoase? A învins Sisi.

Cel mai mare admirator

Cel mai mare admirator al soţiei este împăratul, dar ea îl respinge. Perechea are dormitoare separate, care pot fi vizitate înzilele noastre. Există un mic clopoţel care poate anunţa vizita celuilalt. Deseori, Franz Iosif a stat la uşă ei şi a aşteptat încuviinţarea să intre. Ar fi dorit un al doilea fiu. Zadarnic! Sisi invocă sănătatea ei şubredă. În realitate, nu a uitat infidelităţile soţului. Se joacă cu dragostea lui – îi dă voie să o admire, dar nu i se dăruieşte. Sisi nu s-a măritat din ambiţie. Ea a crezut într-un fel de noroc romantic, pe care l-a văzut spulberându-se ca un balon de săpun. Şocul primilor ani de căsătorie a schimbat relaţiile dintre ei. „Mariajul este o invenţie absurdă“, a fost nevoită să constate. „Am fost vândută la vârsta de cincisprezece ani. La cununie faci un jurământ pe care nu îl înţelegi, apoi timp de treizeci de ani îl regreti şi nu mai poţi face nimic“. Se poate şti, oare, dacă „sotul ales este într-adcvăr cel hărăzit de soartă? Majoritatea fetelor se mărită din dorinţa de a deveni libere, deoarece iubirea îţi dă aripi să zbori“. Aceasta nu a împiedicat-o pe Sisi să o căsătorească pe fiica ei, Gisela, la şaisprezece ani, de parcă ar fi uitat totul. Sau se înstrăinase deja de ea, deoarece a fost crescută şi influenţată de bunică?

Relaţia dintre Sisi şi soţul ei devine tot mai complicată. Dar cum se conturează vreo ceartă, ea ameninţă cu plecarea. „Este deosebit de frumoasă. Din păcate, nu are stare“, se va spune în popor. Suverana consideră că frumuseţea îi permite să imprime un stil propriu de viaţă şi va folosi de acum încolo mereu ameninţarea.

Sisi declară că viaţa ei este o problemă particulară, contrar convenienţelor şi trece în opoziţie. Ca semn al independenţei, începe să fumeze şi să comenteze evenimentele politice. Îşi spune părerea, deşi nimănui nu îi convine: împărăteasa are o gândire liberală şi antimonarhistă, este partizana reformelor ce îngrădesc puterea suveranului. „Vom mai vegeta câţiva ani până ne va sosi şi nouă rândul, nu crezi?“ l-a întrebat, pesimistă, pe soţ. Curtea este disperată. Ca semn de neîncredere în imperiu, împărăteasa a început să-şi depună banii în Elveţia republicană, pe care o considera mai sigură.

O nouă ceartă între cei doi a izbucnit în 1865 nu din cauza concepţiilor împărătesei. Motivul: educaţia cazonă prea severă a succesorului la tron, Rudolf, care aproape că nu mai putea rezista. Sentimentele materne o fac să intervină. Folosind argumente forte de genul fie ei, fie eu, ea obţine concedierea profesorilor foarte severi şi conservatori. Vrea să se ocupe singură de copiii ei şi cere educatori cu vederi liberale şi cu metode moderne de predare. Cererea ei este revoluţionară, dar împăratul cedează fiindcă se teme că ar putea fi din nou părăsit. Promisiunea făcută de soţ, succesul dobândit înseamnă pentru Sisi „declaraţia de independenţă“.

Sclava propriului ei trup

La treizeci de ani, Sisi se afla în culmea puterii şi a curajului. Aici se termină, de fapt, povestea ei, deoarece posteritatea a reţinut numai ce a realizat ea până atunci. După aceea ea nu a mai fost pictată sau fotografiată. Toate fotografiile făcute mai târziu sunt cu siguranţă o compoziţie a fotografilor, sau rezultatul imaginaţiei lor. Sisi a devenit o legendă încă din timpul vieţii.

Este o ironie a soartei că momentul în care ajunsese pe culmi a coincis şi cu cel al scăderii la maximum a popularităţii ei în Viena, unde stătea doar sporadic. Inaugurarea Operei din Viena, unde arhitectul a prevăzut un mic salonaş numai pentru împărăteasă, a fost amânată, deoarece Sisi nu era în capitală. A acceptat să vină la cel de-al doilea termen stabilit, pentru ca apoi să lipsească. Premiera operei Don Giovanni are loc fără ea, vienezii sunt indignaţi. Pe ea nu o interesează acest lucru, ea nu se mai preocupa de prestigiul ei de împărăteasă, ci merge pe un drum propriu. Doreste să fie socotită o personalitate independentă, de care să se ţină seama şi nu o împărăteasă. Sisi este, dacă vreţi, o femeie modernă.

Încrederea de sine se explică, în primul rând, prin aspectul ei exterior. Acesta devine un scop în sine, Sisi devine o „frumuseţe rece“. Pe măsură ce îmbătrâneşte, efortul de a o păstra este tot mai mare. Îşi consideră corpul o operă de artă. Fiecare zi înseamnă îngrijirea lui cu asiduitate. A reuşit ca în fiecare reşedinţă să dispună de o baie, lucru extrem de rar pe atunci. În budoarele ei şi-a instalat aparate de gimnastică – o bară şi inele. Ambele pot fi văzute astăzi la Hofburg.

O legendă a devenit şi părul ei; lung până pe solduri, coafat cu grijă de Fanny Feifalik, care ştia să îl împletească. A creat pentru ea o coafura nouă, părul ei este împletit asemeni unei coroane. Împletirea părului durează mai multe ore, firele de păr care cad la pieptănat se pun pe o farfurie de argint. Dacă sunt prea multe, împărăteasa este supărată. Fany Feifalik devine aproape cea mai importantă femeie la curte. Dacă ea este bolnavă, împărăteasa refuză să apară în public. Vrea să fie întotdeauna perfectă.

Împărăteasa se supune unui regim sever ca să arate bine. Face foame ca să aibă o talie mică. Va menţine acelaşi regim până la o vârstă înaintată. Există indicii că ar fi suferit de bulimie, chiar dacă la vremea respectiva boala nu era cunoscută. A avut 50 de kilograme până la moarte şi o înălţime de 172 de centimetri. Noaptea se învelea în cearşafuri ude, pe faţă îşi punea cataplasme din carne de viţel sau căpşuni presate. Pentru a sublinia talia, purta un corset foarte strâns.

Mai mult, Sisi îşi extenuează corpul prin sport excesiv şi-şi descoperă chiar şi pasiunea pentru vânătoarea călare, câte cinci-şase ore zilnic. Ea vroia să fie nu numai cea mai frumoasă, ci şi cea mai bună călăreaţă a lumii. Nu îi mai ajung pădurile ungare. Se antrenează până la epuizare pentru a lua parte la vânătorile englezeşti, grele, singurele care înnobilau călăreţul. Timp de aproape zece ani va pleca în Insulele Britanice cu un mic alai. Vizitele la Regina Victoria sau alte obligaţii la curte pe care împăratul i le cere să le îndeplinească, le face în grabă, spre  indignarea celor în cauză. În schimb, călăreşte întruna împreună cu un britanic, Bay Middleton, care nu se mai desparte de ea. Numai după ce logodnica acestuia îi cere să se decidă, el renunţă la slujba pe lângă împărăteasă. Sisi şi-a vândut apoi caii şi a abandonat vânătoarea.

Neliniştită mereu, a căutat un alt remediu: plimbările. Parcurge distanţe mari, indiferent dacă plouă sau bate un vânt puternic, uneori chiar şi noaptea, fără nicio oprire. La alegerea doamnelor de companie se are în vedere un singur criteriu: să fie bune de umblat.

Şi totuşi viaţa ei era searbădă. Dispunea de orice mijloace pentru a veni în ajutorul altora şi a se dedica lor, dar femeia egocentrică nu s-a gândit la aşa ceva. „Împărăteasa nu este preocupată decât de sport“, observa, supărat, succesorul la tronul ţării, Rudolf.

Din cauza acestor preocupări, nu mai avea timp pentru familie. Când Sisi venea la masă, contrar obiceiului, toată lumea ştia că trebuie să mănânce foarte repede sau să rabde de foame. Având o grijă deosebită pentru siluetă, mânca numai puţină supă sau o bucată de carne, apoi masa era strânsă în grabă. În zilele de sărbătoare, familia era reunită. Dar şi atunci atmosfera era încărcată şi prevestea o nouă ceartă. Şi copiii erau disperaţi din acest motiv.

În mai 1872 a murit Sophie şi odată cu ea „vechea Austrie“. Unii au sperat că acum suverana va încerca să aibă vreo influenţă asupra soţului, dar pe ea nu o mai interesa nimic.

sursa: Hans-Christian Huf, Sfinx – Tainele istoriei, III-IV, Traducere din limba germană de Magda Petculescu, Bucureşti, SAECULUM I.O., 2000

http://istoriiregasite.wordpress.com/