Colonel (r) Dumitru Hariuc (SRI) – Din activitatea unui ofiter de contrainformatii economice

Copşa Mică. Care cetățean al României nu a auzit de acest oraş? 

Probabil că foarte puțini. Copşa Mică a fost şi este o localitate foarte cunoscută în Europa, nu atât pentru importanţa economică pe care o avea până în 1989, cât pentru renumele de cel mai poluat oraş de pe continent.

Aici, cei peste 6.000 de locuitori au trăit – şi mai trăiesc şi azi – într-un mediu toxic, plin de noxe, unde valorile admise ale agenţilor poluanţi au fost sistematic depăşite cu procente ce săreau uşor 500-600%. Gradul înalt de poluare era generat de procesele tehnologice de fabricare a plumbului, zincului, cadmiului, aurului, argintului, acidului sulfuric, negrului de fum, precum şi de cel de obţinere a stycrilului (plexicului, cum mai era cunoscut) care folosea ca materie primă acetoncianhidridă – produs pe bază de cianuri.

Două unităţi industriale „participau” la „punerea în operă” a acestui tablou sinistru (de fapt, singurele unităţi industriale din oraş); este vorba de
fosta Întreprindere Metalurgică de Metale Neferoase, actualmente „SOMETRA”, cu vechile ei denumiri: „21 Decembrie” (botezată după ziua de
naştere a lui Stalin), „Uzina Copşa Mică”, „Uzina Metalurgică de Metale Neferoase”, şi cealaltă unitate economică, Întreprinderea Chimică
„CARBOSIN”, fostă „Nicolae Teclu”, în prezent desfiinţată, demolată şi aproape rasă de pe suprafaţa pământului. Deşi se cunoşteau consecinţele negative şi periculoase asupra mediului înconjurător cât şi asupra stării de sănătate a personalului muncitor din cele
două obiective și, în aceeaşi măsură, asupra condiţiilor de viaţă ale localnicilor, precum şi a celor care domiciliau în zonele învecinate, la care se adaugă şi municipiul Mediaş (aflat la o distanţă de numai 10 km), diriguitorii ţării din perioada comunistă au decis că cele două unităţi economice trebuie să funcţioneze în orice condiţii, la parametri maximi, deoarece produsele obţinute erau de mare însemnătate pentru economia naţională. Ca urmare, se ajunsese astfel ca România să-şi acopere necesarul intern de plumb, zinc, acid sulfuric, negru de fum, stycril, dar mai ales să exporte cantităţi mari din aceste produse, în schimbul cărora încasa sume importante în valută.

Am zugrăvit – în puţine cuvinte – tabloul general al platformei industriale din Copşa Mică, deşi s-ar putea scrie sute de pagini despre oamenii
acelor vremi, care – cunoscând riscurile şi pericolele rezultate – le-au acceptat, uneori din patriotism local, dar mai ales din necesitatea de a-şi asigura un loc de muncă sigur, un salariu cât de cât onorabil, o locuinţă, o masă gratuită sau un litru de lapte zilnic.

Aceleaşi riscuri le-au cunoscut şi acceptat şi ofiţerii de contrainformaţii economice care au asigurat informativ, de-a lungul timpului, această platformă. Prin ordin, eram obligaţi să asigurăm o permanenţă activă, continuă, atât fizic, cât mai ales prin intermediul mijloacelor specifice. De regulă, aveam un program nenormat, zilnic petreceam minimum 10-12 ore în obiectiv, alteori şi mai mult, dacă se producea o avarie sau oprirea forţată a unei instalaţii.Cu toate acestea, activitatea specifică de prevenire, descoperire şi înlăturare a oricăror stări de pericol de producere a unor evenimente deosebite, care se puteau solda cu pierderi de vieţi omeneşti sau distrugeri de instalaţii, utilaje sau reţele de alimentare cu apă, energie electrică ori gaz metan, a fost întotdeauna pe primul plan. De fiecare dată am urmărit să descoperim legătura
de cauzalitate dintre starea de pericol creată ori apărută şi elementul om. De aceea, nu pot fi de acord cu cei care continuă să blameze activitatea desfăşurată de ofiţerii de informaţii, considerând-o ca pe o activitate cu substrat politic, de „poliţie politică”. Aceştia nu cunosc, nu ştiu cu adevărat cu ce s-a ocupat securitatea statului, nu au înţeles nici acum – după 24 de ani – sau nu vor să înţeleagă că ofiţerii de informaţii, inclusiv cei „de obiectiv” – au acţionat pentru apărarea securităţii ţării, fiecare pe linia sa specifică de muncă.

Aş fi foarte curios dacă unul sau mai mulţi membri ai CNSAS sau din cei care contestă vehement instituţia ori judecă ce am făcut noi până în 1989 ar avea curajul să mă însoţească măcar o lună – nu nouă ani cât am fost ofiţer de obiectiv pe platformă – în toate activităţile specifice desfăşurate, începând cu documentarea procesului tehnologic, cunoaşterea fizică a punctelor vulnerabile, parcurgerea pas cu pas a tuturor instalaţiilor, prin gaze, noxe, fum, temperaturi ridicate generate de focul deschis (specific oricărui furnal), cunoaşterea oamenilor şi a problemelor lor şi terminând cu contactarea – în secret – a surselor de informare, verificarea la faţa locului a informaţiilor şi,în final, dispunerea măsurilor de prevenire adecvate prin factorii competenţi din întreprindere.

Revenind la platforma industrială din Copşa Mică, precizez că în decursul celor nouă ani cât am lucrat ca ofiţer de contrainformaţii economice,
am obţinut numeroase informaţii despre diverse stări de pericole de avarii, incendii, explozii, intoxicări cu noxe ale personalului muncitor, care operativ au fost prevenite ori înlăturate. Alteori, unele persoane, cunoscând pericolele permanente de explozii, avarii ori distrugeri, au încercat să se folosească de acestea, direct sau indirect, cu scopul vădit de a poza în „eroi” ori de a obţine unele avantaje materiale.

Cazul „OXIGENUL” este edificator în acest sens, însă până a intra în detaliile lui, se impun câteva precizări pentru a-l înţelege mai bine, inclusiv contextul în care a apărut.Astfel, în anul 1967 a fost finalizată construcţia unui nou tip de furnal, după o licenţă achiziţionată de statul român de la firma britanică „Imperial Smelting Processes”. Tehnologia în cauză – ultramodernă la acea dată – permitea prelucrarea concomitentă în aceeaşi instalaţie furnal a concentratelor bogate în sulfuri de plumb şi zinc – galena şi, respectiv, blenda, produsul finit
fiind lingourile de plumb şi zinc. Date fiind productivitatea ridicată a acestui tip de furnal, costurile reduse în prelucrare faţă de valoarea ridicată a produselor finale, precum şi cerinţele tot mai mari la export, la nivel central s-a hotărât construirea celui de-al doilea furnal, cu anexele corespunzătoare. În contractul iniţial de cumpărare a licenţei, firma engleză stipula faptul că „în cazul în care partea română intenţionează să construiască un al doilea furnal, ea trebuie să plătească peste 2 milioane de lire, drepturi de autor”, partea engleză angajându-se să „asigure asistenţă tehnică, specialişti, utilaje, precum şi documentaţia tehnică a ultimelor modificări tehnologice efectuate”.

Ca urmare, s-a hotărât ca cel de-al doilea furnal să fie construit prin eforturi proprii, drept pentru care specialiştilor şi proiectanţilor în domeniu din Copşa Mică, Baia Mare şi minister li s-a trasat ca sarcină prioritară proiectarea noii instalaţii, folosind ca bază documentaţia tehnică a instalaţiei Furnal 1”. Timp de aproximativ un an şi jumătate, proiectele au fost finalizate, s-au încheiat contracte de executare a diferitelor componente cu întreprinderi şi au fost procurate din import echipamentele ce nu se puteau fabrica în ţară.De menţionat că în toată această perioadă – de la proiectare şi până la începerea executării şi apoi pe tot parcursul ridicării investiţiei – reprezentanţii firmei engleze au încercat, din motive de competiţie pe piaţa produselor specifice, să stabilească tot ceea ce se petrecea la Copşa Mică. În acest context au fost întreprinse numeroase măsuri combinative împreună cu Direcţia a II-a, conducerea ministerului de resort şi a întreprinderii, prin care să se prevină acţionarea statului român în instanţe comerciale internaţionale.

Aşa am reuşit să cunoaştem că unii dintre specialiştii întreprinderii, care se deplasau în exterior pentru contractări ori achiziţionări de piese ori utilaje, erau tatonaţi şi „descusuţi”, aparent prin convorbiri „nevinovate”, mai ales cu prilejul unor mese ori întâlniri protocolare. Tema abordată: ce se întâmplă în prezent la Copşa Mică, cum funcţionează instalaţiile, unde vor prelucra imensele rezerve de concentrate din ţară şi import etc.Informaţiile obţinute şi coroborate cu alte date ne-au condus la concluzia că englezii cunoşteau – şi chiar foarte bine – situaţia, însă aceştia doreau dovezi convingătoare, documente ori declaraţii oficiale despre acţiunea statului român.

Acesta era contextul în care a apărut cazul „OXIGENUL”, astfel: Cu o săptămână înainte de a sărbători ziua de 23 august 1977, fiind pe o
platformă am fost informat că „Oprea”, de circa 45 de ani, şef echipă sudori, aparţinând de Trustul de Construcţii Montaj Braşov (care executa lucrări de montaj la noua investiţie), a sesizat conducerea întreprinderii cu faptul că în ziua de 17 august dimineaţa, intrând în schimb, a descoperit un număr de 10 tuburi de oxigen acoperite cu un strat de vaselină în zona capacelor de protecţie a racordurilor furtunelor folosite în sudura oxiacetilenică. Cele 10 tuburi –alături de alte 20, însă curate – erau depozitate la baza Furnalului 2, într-un ţarc protejat cu o plasă de sârmă.
Situaţia era destul de gravă. Exista un real pericol de explozie în situaţia în care un sudor, din neatenţie, proceda la racordarea furtunelor speciale şi deschiderea robinetelor de oxigen. Se cunoştea faptul că dacă oxigenul intra în contact cu diverse grăsimi, inclusiv ulei ori vaselină, se producea o deflagraţie puternică, explozia fiind amplificată şi de prezenţa celorlalte 20 tuburi. Urmările ar fi fost dezastruoase atât pentru Furnalul 2 cât şi pentru celelalte instalaţii aferente aflate în apropiere, astfel că eforturile depuse pentru o nouă linie de prelucrare a concentratelor urmau să fie compromise definitiv.

E şi normal că acest caz a alertat toate organele şi instituţiile cu răspunderi în domeniu, şefi ai unor inspectorate de stat, directori din minister
ori centrală, lideri politici ai judeţului. Concluzia acestora a fost una rapidă şi tranşantă. Nu putea fi vorba decât despre o acţiune îndreptată împotriva manifestărilor prilejuite de ziua de 23 august. Bineînţeles că noi, ofiţerii de obiectiv, am fost cei cărora le-a revenit sarcina de a descoperi adevărul şi pe autorul acestui act. Aşa cum prevedeau ordinele, s-a deschis un dosar de eveniment cu autori necunoscuţi. În planul de măsuri, am prefigurat mai multe ipoteze ce urmau a fi verificate.

Prima ipoteză – şi cea mai importantă – se referea la faptul că acţiunea ar fi fost comisă de una sau mai multe persoane în mod intenţionat, cu scopul de a sabota efortul făcut de statul român de a deveni un lider european în producţia şi exportul de metale neferoase, în speţă plumb şi zinc.Dintre persoanele care ar fi putut pune în practică această acţiune, au fost selecţionate în primul rând cele care au fost la specializare în Anglia (pentru punerea în funcţiune a primului furnal), care au avut contacte îndelungate cu partea engleză şi care ar fi fost „motivaţi” pecuniar ori prin alte mijloace. Legat de această ipoteză, nu excludeam nici varianta potrivit căreia la originea acţiunii ar fi putut fi chiar firma engleză, având în vedere prejudiciile comerciale estimate ca urmare a punerii în funcţiune a celui de-al doilea furnal la Copşa Mică.

O a doua ipoteză presupunea că fapta ar fi fost comisă de una dintre persoanele nemulţumite de diverse moduri de soluţionare a unor cereri de
emigrare în Vest, neaprobarea unor cereri de vizită la rude în RFG, nemulţumite de unele decizii administrative, economice şi sociale ale
conducerii întreprinderii.
În fine, o a treia ipoteză conchidea că situaţia a apărut pe fondul neglijenţei sau uşurinţei de care au dat dovadă unul ori mai mulţi muncitori
care manevrau şi foloseau tuburile de oxigen. Necunoscând consecinţele folosirii vaselinei în zona racordurilor tuburilor, au procedat, probabil, la ungerea filetului capacului, pentru o deschidere sau închidere mai uşoară.Pe rând, prin verificări, investigaţii ori cercetare informativă, au fost epuizate toate variantele cuprinse în cele trei ipoteze. Timpul ne presa, se apropia ziua de 23 August şi incertitudinea finalizării dosarului plana apăsător asupra noastră, mai ales că nu îmbrăţişasem ipoteza „umbririi” acţiunilor partidului pe linia manifestărilor dedicate zilei în cauză. Informaţiile obţinute de la sursele de informare nu relevau nimic nou. Dar, cu două zile înainte de 23 August, o sursă dirijată în mediul echipei de sudori din care făcea parte şi „Oprea”, mi-a solicitat – în miez de noapte – o întrevedere urgentă, ce nu suporta
amânare. Ceea ce mi-a relatat, mi-a tăiat răsuflarea. Despre ce era vorba? Cu câteva ore înainte de a solicita întâlnirea, un grup de muncitori,
printre care se afla şi „Oprea”, au avut o întâlnire „la o bere”, după orele de program, la un restaurant din centrul oraşului. Aici, după mai multe sticle de bere consumate, „Oprea” a început să se laude, afirmând că el va primi o decoraţie importantă şi o primă substanţială în bani cu prilejul zilei de 23 August, pentru faptul că el a fost persoana care a descoperit vaselina pe tuburile de oxigen şi tot el a anunţat „pe cine trebuia”, mai ales că, fiind şi secretar al organizației de partid pe formaţie, a făcut-o din patriotism. S-a lăudat apoi că a mai procedat similar şi pe un alt şantier, însă atunci a primit numai o primă.

În final, a concluzionat că „nici peste zece ani nu va fi identificat autorul, pentru simplul motiv că acesta… nu există”. Cei prezenţi au rămas
stupefiaţi de această mărturisire. Apoi a continuat: „Pe tuburi nu a existat vaselină, ci o substanţă folosită de fabricile de oxigen pentru a sigila capacele superioare de protecţie a racordurilor, după înfiletare, respectiv pentru a lipi cele două corpuri (tub şi capac) cu o bandă de hârtie, pe care era înscrisă data încărcării, lotul, greutatea tubului şi fabrica producătoare”. Acel lipici avea culoarea şi vâscozitatea vaselinei.

Reluând analiza datelor şi documentelor încheiate cu ocazia cercetării la faţa locului, am constatat că – în acea fază – am omis un lucru esenţial, care ne-ar fi scutit de multe ore de muncă, nopţi nedormite, stres şi presiune psihică şi poate chiar am fi putut identifica autorul mai rapid. Înşelaţi de aparenta asemănare a substanţei în cauză cu vaselina, nu am efectuat o analiză simplă de laborator a mostrei de lipici colectate, care să ne confirme dacă era sau nu vaselină. Fabrica de oxigen din Mediaş, furnizoarea tuburilor în cauză ne-a dat răspunsul: nu este vaselină.

Am procedat, în continuare, la o reinstruire a surselor cu posibilităţi pe lângă „Oprea” pentru a stabili, cu exactitate, motivele acţiunii sale de
dezinformare şi de alertare a organelor competente de cercetare, pe de o parte, iar pe de altă parte, determinarea acestuia să-şi recunoască vina de a fi vrut să devină „erou” şi „salvator” în mod mincinos, arătându-i consecinţele la care se expune şi accentuând pe riscurile adoptării unei poziţii pasive. Una dintre surse a avut o discuție clarificatoare cu „Oprea”, într-un loc pregătit special, cu mijloace de înregistrare.

„Oprea” a recunoscut faţă de sursă că a greşit, fiind profund marcat de ceea ce a făcut. A menţionat că a tratat cu uşurinţă consecinţele, amploarea evenimentului şi că nu s-a gândit că cineva va avea de suferit în final, el urmărind doar beneficiile materiale ce decurgeau ca atare.
De menţionat că s-a confirmat şi informaţia potrivit căreia „Oprea” nu era la prima acţiune de acest gen, colegii de la o Securitate judeţeană vecină confirmând, în totalitate, datele. Având documentată întreaga acţiune a lui „Oprea”, acesta a fost reaudiat. De la început, „Oprea” a recunoscut că a indus în eroare autoritățilecompetente, subliniind că nu şi-a dat seama de urmări, singurul său scop fiind acela de obţinere a unei recompense materiale. Şi-a motivat acţiunea prin faptul că veniturile băneşti obţinute pe şantier erau insuficiente pentru a-şi
întreţine familia.

Rezultatele cercetării au fost raportate atât la Direcţia a II-a, cât şi la conducerea politică a judeţului, permanent interesată de caz. Întrucât fapta
comisă nu era prevăzută în Codul penal ca infracţiune, „Oprea” a fost sancţionat administrativ de conducerea şantierului, dar şi pe linie politică, fiind secretar de partid pe formaţiune.

Se impun câteva concluzii de final:
Cazul a fost rezolvat într-un timp foarte scurt: 5 zile.

S-a folosit întreaga gamă de mijloace şi metode specifice muncii de informaţii, datele
obţinute fiind coroborate cu cele ale specialiştilor din întreprindere, şantiere ori
organe ale inspectoratelor de stat.

Sunt convins că aşa cum am procedat noi la Copşa Mică, la fel au procedat şi alţi „ofiţeri de obiectiv” din ţară, mă refer la cei ce asigurau
informativ combinatele chimice, metalurgice, uzine de armament, fabrici de explozibil, minerit, exploatări petroliere şi de gaze, transporturi feroviare şi navale, uzine şi fabrici constructoare de maşini, combinate de industrializare a lemnului ş.a.m.d.

Nu încape îndoială că toţi aceşti ofiţeri au contribuit şi ei, prin activitatea lor specifică, la păstrarea în deplină stare de funcţionare a
întregii industrii româneşti. Este greu de înţeles de ce pentru asemenea activităţi de informaţii, începând cu acel decembrie sângeros al anului 1989, ofiţerii în cauză au beneficiat din plin de învinuiri grosolane, precum „sperietori” şi „bau-bau” pentru muncitori, au fost cercetaţi abuziv pentru fapte pe care nu le-au comis, au fost supuși unei „detenţii” unice în lume: la „bazinul” U.M. 01512 Sibiu, unii chiar au fost condamnaţi la închisoare. La acestea s-au adăugat campaniile numeroase de denigrare publică.

Mulţi din acei ofiţeri nu mai sunt în viaţă. S-au stins, fie din cauza numeroaselor afecţiuni medicale acumulate în decursul timpului pe când îşi
serveau Ţara, fie măcinaţi sufleteşte cu inima grea, că tot ceea ce au întreprins a fost în zadar.Sunt speranţe că cei care vor veni după noi vor analiza cu responsabilitate şi respect ceea ce am realizat şi înfăptuit până în 1989 şi vor găsi modalităţile, puterea şi conştiinţa de a repune faptele la locul ce li se cuvine.

http://www.acmrr-sri.ro/upload/vitralii%20no19.pdf

http://deveghepatriei.wordpress.com/